Pr. Neofit: ÎntruPchipări sau Despre un cuvânt împreună întru rostirea isihastă

ÎntruPchipări

sau

Despre un cuvânt împreună întru rostirea isihastă

„Undeva pe arcul Carpaţilor”, într-o „lecţie de estetică şi filosofie”, de citit în „tratatul nescris al unei limbi”, C. Noica ne deschide, la capitolul „întruchipare”, orizontul unei lămuriri: „Destinul formei de a fi înlocuită la noi prin chip este şi cel al frumosului de a putea fi înlocuit prin întruchipare.” (C. Noica). 

Însă, cuvântul lămurire, ce, în descindere noiciană, survine din mai vechiul lamură, ne călăuzeşte într-un anume fel scrutarea hotarelor plinitoare ale acestui destin: „Suntem, cu lămurirea, altundeva decât în lumea văzului (fizic sau mental) şi a simplei lumini.” (C. Noica). De aceea, coordonatele destinului formei şi al frumosului, ce trimit la destinatarea chipului şi a întruchipării, sunt trasate, urmând, nu orice lămurire, ci „lămurirea” „aceasta  care  te  cuprinde  şi  transfigurează  ca  întreg”  (C.  Noica). Se vor păstra astfel în atenţie reverberări ale „întruchipării” din perspectiva orizontului lămuririi, aceea ce caută să te aşeze privitor într-o înţelegere „nu cu văzul, nu cu mintea doar, ci cu fiinţa ta întreagă”. În acest orizont, forma şi frumosul se înfăşoară în tuşa unui rost de lămurire după chip şi după întruchipare. 

Împreună (pe)trecerea chipului şi a întruchipării în substituirea,  în  pandant, a formei şi a frumosului, ne apare firească de împărtăşim înţelesul filosofului că, la noi, formă a dat pe formosus/frumos,  iar  chipul,  ce  acoperă  mai  întinse  câmpuri  semantice  decât  formă,  avu  să  dea  pe întruchipare. Destinul formei de a fi înlocuită prin chip, ce culisează, aşadar, şi spre înlocuirea frumosului cu  întruchipare, e destinul  ce  închide  spre a deschide cupla chip-întruchipare unei  consfinţite  meniri. O menire afierosită schimbării la faţă a formei şi a frumosului ce dă mărturie de rememorarea iscusită a chipului întru-chipare. 

Întru-chiparea, surprinsă, odinioară, mirabil de filosof ca fascinantă cununie dintre întru şi chip − înveşnicindă însoţire a lui întru „cu întreagă bogăţia sensurilor lui de stări şi mişcări” cu „bogăţia înţelesurilor luate de chip” −, străbate arătat şi învăluie, hic et nunc, cu sens primenitor, asemeni unei baptismale înnoiri ce grafiază cu o pană de vânt, ce adie clarisim, un inefabil caliciu al odihnei regăsirii sursei actului originant, fundamental, al modelării împlinitoare: „e ca şi cum ar exista un verb, a da chip, chipare” care prin „el însuşi spune mai mult decât a da formă, formare” (C. Noica). 

De  altfel,  odihnind  în  ambientul  eflorescent  al  unei  posibile  semantici  a  chipării  se  va  putea întrevedea cum (întru)chiparea dezvăluie activul chipului; chiparea este chipul în act, chiparea este Gest! Însă, chiparea, pentru că rămâne întru chip şi prezervă intensiv/extensiv memoria chipului, este orientare anume nu oarecare; imprimă, cheamă şi arată orientarea asemănării după chip ca   mărturisire nedezminţită a sa; chiparea naşte asemănarea întruchipărilor ce se prezintă, ca enipostazieri ale chipului, drept mărturii veridice ale prezenţei lui.

Întruchipările ca „întrupări” poartă legănat la pieptul lor asemănarea chipului, învelind în veşmânt irizat surâsul grăind al frumuseţii asemuite maternităţii feciorelnice. Astfel că frumuseţea, cea căutată pentru că va fi fost găsită, se iveşte întru-chipările − in actu − ce şi-au limpezit deşertăciunea închipuirilor, înfrângând năluciri şi plăsmuiri ale urzelii solipsiste, şi se înmână, tactil, în rostirea catifelată a întruchipărilor, care, asemeni unui borangic, învelind dezvelit, rămân alipite la sânul realului, ce, cuvântând prin înfăţişările întrupărilor prezente, calează, conform filosofului, versiunea modernă, răsturnată, a ideii platonice a mundus contemplativus.

Întru-chiparea se aşterne drept cale/urmă de a da chip aievea,  orientând spre o „întrupare” lămurită, care, într-un parcurs al recunoaşterii, ni se adevereşte, ca ab initio, o creaţie bună foarte, ce (ne) atrage către o asemănare − după Chip! − risipitoare a fantasmelor, însăilate în labirinturi astrale, cambrate de închipuiri, sorbindu-şi consistenţa, plasmatică, din percepţiile vizionare ale chipului mental, în corporalitatea sa energetică subtilă, pseudo-pneumatică, ce, ca substitut al chipului real, apare ca fantastikon pneuma, dedublat, contrapus, sfâşiind şi ocultând cămaşa întregimii lui. 

Închipuirea, nu doar cea degradată în fantezia ce secretă incontinent un imaginar ireal, ci şi aceea care prizează, într-o teosofie mistică vizionară, un rol − median şi mediator − ce transpune într-un văzduh al mundus imaginalis, ratează aţintirea chipului întruchipare, la care ne referim, înscriindu-se într-o mişcare excentrică chipării. Însă, închipuirea poate şi trebuie să preia adierile tainei chipului, asimilându-le creativ în chiparea ce dă întruchipării un „trup” mărturisitor, un „trup” ce poartă în pântecele său memoria chipului. Chipul centrează, orientează şi integrează închipuirea, ce, astfel, nu mai este de sine, şi de la sine mişcată, ci este impulsionată şi mişcată de chipul pe care trebuie să-l descopere, să-l mărturisească întru-chiparea (proces) întruchipării (finalitate).

În atare situaţie, închipuirea nu este o simplă legătură, nu este o lume între două lumi – în sensul de punte între lumea empirică a percepţiilor sensibile, a formelor sensibile, şi lumea intuiţiilor intelective a ideilor pure, a formelor inteligibile −, nu ține de o pneumo-fantasmologie, de o (re)valorizare a corpului subtil (leptoteron sôma), ci este o chipare, o infuzie înmiresmată a chipului, o surprindere şi o arătare a sa, ca cel dincolo şi altfel decât universul formelor sensibile şi inteligibile, pe care le integrează, le plineşte, le străbate şi le transfigurează. 

Este evident în joc o aşezare a închipuirii în liniile de forţă ale unei antropologii iconice, care nu doar transcende dualitatea sensibil-inteligibil, propunând un model integrativ, ci deschide orizontul unui apofatism intenţional, conştient, personal al chipului omului, ce acoperă învelitor componentele inteligibile şi sensibile. În acest sens, se poate spune că închipuirea poate apărea ca mediator median, ca intermediar, dar ca un (inter)mediator mediat în virtutea unei fundamentale cuvântări, anume cea a chipului, ce, inspirând memorial închipuirii, o cuprinde, într-o inefabilă dinamică, înscriind-o în gest-ul care păstrează adresabilitatea chipului, îi extinde şi îi transferă identitatea, ancorând-ul în întruchipările pe care le asumă ca „întrupări” ale sale.

De aceea, întruchipările le-am putea vedea a fi, şi apoi citi, ca o carte de memorii − ce desenează un cuvânt, al despărţirii de închipuirea de sine, ce exprimă un gest, al hotărniciei de sinele închipuit. O carte de memorii ce va fi şters, desigur, uitările nelepădărilor de sine, care s-au învârtoşat cândva în grumajii unui sine, ce, înţepenit în sterpe goliciuni, se rumegă şi se sfărâmă necontenit în hăuri (de sine), ţipând spasmodic din încremeniri fluide, care se învolburează în fantomatice vârtelniţe, vălurind unduiri nesfârşite de închipuiri rătăcitoare − închipuiri de „chipuri”! − ce-şi caută arătări, împieliţări, ascunzându-se de însăşi Glasul Cuvântului, în volatile tufişuri de lumini calpe, mutante. 
Mai precis, mai aţintit, ne gândim la o carte de memorii ale cărei coperţi − învelitoare anamnetică − sunt negrăitele, nepreţuitele, Braţe Părinteşti ce îmbrăţişează, prin mâinile crucii, deschise  ca  uşi de altar, potirul înveşnicirii întru acelaşi TruP − de chipuri, de cuvinte, de gesturi...   
De   altfel, întruPchipările ce ni se aştern înainte sunt mărturii netremurate ale unei asumate încredinţări a vieţii Lui Hristos: Calea, Adevărul şi Viaţa. Evident, în  acest orizont lămuritor, chipul, chiparea, închipuirea, întruchiparea se descoperă, în filele acestui cuvânt împreună, într-o lectură ce recunoaşte   acest caracter/font hristocentric.

Cuviosul ieromonah Ghelasie de la Frăsinei, un mistic isihast, de adâncime, lărgime, claritate şi întregime a stră-vederii cu totul aparte, în ale sale Memorii Isihaste, a boltit, asemeni unui candelabru rotit liturgic,  peste  arcul  Carpaţilor,  întru-chipări  ale  unei  taine  isihaste,  arătată  după  o  anume  filiaţie  într-o anume paternitate. Înscrierile sale, începând cu Memoriile unui Isihast, sunt întruchipări ce reamintesc un isihasm carpatin, pogorând într-un prezent înveşnicit prin chipul prezenţei iconice ce traduce paternitatea în asemănarea filiaţiei. Memoriile − ce au un raport nu cu timpul, ca obiect pur şi simplu al memoriei, ci cu sensul umplerii acestuia de veşnicie, cu o înveşnicire  personalizată a sa într-un chip al paternităţii, experiată  după duhul locului − sunt  mişcate de o conştiinţă a filiaţiei ce îşi  precizează chipul într-un limbaj iconic, desemnat astfel de isihastul carpatin de vrednică, nepierită, pomenire. În acest sens, ca text, memoriile isihaste ale Cuviosului Ghelasie sunt întruchipări ale acestui limbaj iconic, altfel spus, sunt chipări, ce transpun arătat taina unei asemănări după chip, mişcate, înscrise, în cursiva unui gest − gestul iconic. Un gest cuprinzător şi primitor asemeni unui potir ce rămâne în deplinătatea comuniunii. 
Memoriile isihaste, în iconare ghelasiană, prilejuiesc o întâlnire semnificativă, creativă, pe care Doina Mihăilescu nu ezită să o prăznuiască într-un răspuns pe care-l încondeiază în gest-urile sale, ce asumă, doxologic, limpiditatea unei grafii, saturate semantic, a liniilor tari, inefabile, proprii acestei filiaţii mistice. Fixată în această centralitate, a liniarităţii, discret mângâietoare, a gest-ului, se pecetluieşte în desen chipul unei isihii ce se dedică frumuseţii întruchipate, încununându-se în comuniunea − întruPchiparea! − Aceluiaşi TruP. Forma îşi recunoaşte filiaţia, îşi regăseşte calea, menirea, chipul. Nemuritoare, frumuseţea se înalţă taboric în întruPchipări. 

Într-un fel, s-ar putea spune că desenele Doinei Mihăilescu sunt o încercare intuitivă de rescriere, de traducere, de trecere, a memoriilor isihaste, dintr-un sistem de scriere, semanto-fonetic, alfabetic, în altă modalitate de scriere, care se desfăşoară în pictograme, ce se conturează, aşadar, dintr-o căutare a unei scrieri de tip pictografic, de ecou ancestral, la care se referea şi isihastul de la Frăsinei: „Limbajul Gestic-Ritualic este un Caracter Traco-Dacic ce se păstrează în Specificul Carpatin”. Şi, gândim aici, nu în sensul lui Aelianus − care, în Varia Historia (8,6) interpretând alegaţia: „Se susţine că vechii Thraci nu cunoşteau folosinţa literelor”, prin motivarea: „toţi Barbarii Europei socoteau îndeobşte, ruşinoasă folosinţa lor”, lăsa să se înţeleagă o contrapunere a modului păstrării memoriei prin oralitate, prin viul grai, celui de prezervare în text scris −, ci în sensul nevoii găsirii unei transpuneri a limbajului gestic-ritualic într-o scriere, care să îi corespundă, care să îl reflecte, fidel, sugestiv, expresiv, în caracterul şi memorialul său experienţial, trăitor. O scriere pictografică, deci, care, însă, reflectă chipuri, chipări, personalizări, şi nu lucruri, sau obiecte, reale ori abstracte. 

De bună seamă că atare rescriere, pictografică, este o închipuire, o înnoire, o re-creaţie, propusă prin compoziţii, care, deschise de lumina zilei a opta, se păstrează în axele cruciforme ale prestolnicului, nevăzut, nefăcut de mână, ce amprentează, pecetluind, spre lămurire hristică, prescura-trup liturgic a acestor întruPchipări. Ni se desenează, astfel, un imn în gest-uri, ca nesfârşite chipuri ale dăruirii-împărtăşirii, ca neîncetate tinderi spre isihie, în deplinătatea ei, dinamică, euharistică. Ni se deschide privirii o carte de memorii vii ce desfăşoară, generos şi autentic, o pledoarie fină, dar nu mai puţin densă, insistentă, tenace, pentru o recuperare pricepută, într-o evidenţiere relevantă, a tainei gest-ului ca rostire-închinare isihastă. Oprirea, odihna − activă! − în gest apare ca laitmotivul acestor întruPchipări, ce, în această prezentare, sunt, înainte de toate, o evocare cinstitoare, o plecăciune rugătoare dinaintea unei icoane emblematice a isihasmului carpatin: Moş-Avva Ghelasie.

neofit

(Text prezentat la Colocviul Național dedicat Operei și Personalității Părintelui Ghelasie Gheorghe de la Frăsinei, 15-17 Mai 2015, Sfânta Mânăstire Tismana.)

ÎPS dr. Irineu Popa, „Cu adevărat, mare este taina credinței” (I Tim. 3, 16)

Conferința inaugurală a Colocviului Național de la Tismana (15-17 Mai 2015)

Cultură și spiritualitate în opera părintelui Ghelasie Gheorghe de la Frăsinei

 „Cu adevărat, mare este taina credinței” (I Tim. 3, 16)

„Cu adevărat, mare este taina credinței”, revelată nouă în însăși Persoana Mântuitorului Iisus Hristos, în Care realitatea cea mai evidentă se unește cu taina cea mai profundă, în Care se întâlnesc și se luminează reciproc cele nearătate și ascunse ale înțelepciunii lui Dumnezeu și cele ascunse ale omului.

În Hristos strălucește în mod desăvârșit memoria Originii, icoana Chipului lui Dumnezeu după care a fost creat omul și în care sunt cuprinse rațiunile întregii creații. Prin jertfa Sa iubitoare, Mântuitorul ne-a arătat calea spre învierea în lumina dragostei lui Dumnezeu. Trupul Său înviat l-a făcut plămada unui nou mod de viață, al vieții veșnice fericite, pe care o pregustăm în taina Sfintei Împărtășanii.

Dumnezeu adevărat și om adevărat, Iisus Hristos ne-a descoperit adevărata noastră origine, care a fost amputată și desfigurată prin păcat, rău și moarte. În condiția actuală a lumii, asistăm la o tot mai pronunțată confuzie în privința valorilor vieții, la o tot mai acută pierdere a simțului spiritual de orientare, care să distingă în amalgamul de senzații, sentimente și gânduri, atât de ades prinse în mrejele răului, chipul vieții veșnice celei adevărate de surogatele și iluziile lunecătoare spre nimicnicie și moarte. Remediul divin ce ne poate, însă, salva din starea de cădere, haos și moarte este Însuși Hristos, Persoana cea mai intimă nouă și cea mai necesară firii noastre.

În zugrăvirile sale mistice, părintele Ghelasie a surprins într-un mod foarte viu, amplu și profund această înrădăcinare, mărturisită de Sfânta Scriptură, a chipului omului în taina Chipului lui Dumnezeu, ce luminează menirea umană în veșnicie. Operă a iubirii și bunătății lui Dumnezeu, lumea se deschide înaintea unei vederi duhovnicești ca icoană a Logosului întrupat, fiecare ființă recăpătându-și demnitatea de creație a lui Dumnezeu, de lucru minunat cuprins în planul divin de transfigurare a lumii întru slava divină, pe care o așteaptă cu înfrigurare și suspine întreaga făptură.

Părintele Ghelasie accentuează  neobosit dimensiunea iconică și liturgică a creației, nevoia stringentă de a recupera o vedere asupra lumii cuprinse în iubirea lui Dumnezeu, luminate de Chipul Lui și angajate într-un dialog viu cu El. Chenoza iubirii desăvârșite a „Mielului lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii”, cheamă din partea noastră o mișcare de răspuns, o respirație a creației în Dumnezeu, acel gest iconic, de care ne vorbea părintele Ghelasie, prin care darul lui Dumnezeu e liturghisit și alipit tainei fără de sfârșit a învierii lui Hristos.

Dumnezeu ne așterne înainte spațiul libertății, ca noi să venim în întâmpinarea purtării Sale de grijă infinit discrete, nesilnice, iubitoare. Libertatea, însă, așa cum arată părintele Ghelasie, are ca o condiție de posibilitate rămânerea noastră în iubirea lui Hristos, pentru că libertatea în forma ei autentică nu se reduce la o simplă alegere, ci presupune actualizarea potențelor propriului chip, cu care ne-a înzestrat Dumnezeu. Tocmai de aceea răul, paradoxal, deși creează iluzia de libertate, o îngrădește drastic, făcând din om un rob al păcatului, legat în lanțurile patimilor. Pe când binele lărgește infinit orizontul libertății, prin valențele sfințeniei și îndumnezeirii, ce se comunică ființei umane aflate în comuniune cu Dumnezeu.

Taina cea din veci ascunsă neamurilor a fost descoperită sfinților lui Dumnezeu (Col. 1, 26), răsturnând logica unei lupte pentru existență în care fiecare se afirmă pe sine în opoziție cu celălalt, și deschizând calea intrării în logica Trupului înviat al lui Hristos, al reciprocei împărtășiri și al împreună-înaintării în adâncul inepuizabil al Tainei divine. Părintele Ghelasie atrage în nenumărate rânduri atenția asupra  acestui fapt fundamental în creștinism, al răsturnării perspectivei antagoniste ce domină actualmente creația, și, concomitent, îmbrățișării perspectivei iconice, liturgice, în care sinele și alteritatea nu se mai războiesc, lăsându-se cuprinse și dumnezeiesc modelate în icoana iubirii Sfintei Treimi.

Mă bucur de continuitatea eforturilor de punere în lumină a scrierilor părintelui Ghelasie și de așezarea lor la loc de cinste în cadrul sfintei noastre tradiții creștin-ortodoxe, ca un far călăuzitor spre slava Sfintei Treimi și dragostea lui Hristos.

Fie ca aceste Colocvii și colecția de Opere Complete ale părintelui Ghelasie, apărută la editura Platytera, și ajunsă, iată, cu volumul „Memoriile Originii”, la cel de-al doisprezecelea volum, să constituie pentru noi toți un imbold spre pășirea în rugul aprins al iubirii de Dumnezeu și de oameni, de care părintele, rafinat gânditor și fierbinte nevoitor, a fost învăluit și în care acum ne cheamă, dintru bucuria Tatălui ceresc.   

Binecuvântarea Sfintei Treimi să se reverse peste noi toți, și fie să ne facem părtași la mângâierea lui Dumnezeu revărsată prin rugăciunile părintelui Ghelasie, cel vrednic de pomenire!

Cu arhierești binecuvântări,

ÎPS dr. Irineu Popa, Mitropolitul Olteniei

Colocviul național dedicat Personalității și Operei Părintelui Ghelasie de la Frăsinei – ediția a VII-a –

Colocviul național – ediția a VII-a –
Personalitatea Părintelui Ghelasie Gheorghe

Cultură şi spiritualitate în opera Părintelui Ghelasie Gheorghe de la Frăsinei
este organizat sub patronajul ÎPS dr. Irineu Popa, Mitropolitul Olteniei


15-17 Mai 2015, Sfânta Mânăstire Tismana


Comitetul de organizare:
Liviu Bogdan Vlad; Arhim. Hristofor Bucur; Ieromonah Valerian; Ieromonah Neofit; Florin Caragiu; Pr. Costin Butnar; Gheorghe Ciocârlan; Adrian Huruiocea.

Creştinismul, mai ales astăzi, este pus faţă în faţă cu Spiritualitatea generală. „Teologie şi Cultură”, se repetă adesea. În această atmosferă încercăm noi o Regăsire şi totodată o zugrăvire a unei ICOANE pur reprezentative. Secolul nostru este culmea iconoclasmului şi a destructurării... Re­descoperirea ICOANEI este salvarea şi Restructurarea. (Avva Ghelasie)

Vineri, 15 mai 2015

Sala de Conferințe
18.00-18.15 Deschiderea oficială a Colocviului
Alocuțiuni
ÎPS dr. Irineu Popa, Mitropolitul Olteniei
Conf. dr. Liviu Bogdan Vlad, Academia de Studii Economice Bucureşti
18.15-18.45 Conferința inaugurală
Cultură şi spiritualitate în opera Părintelui Ghelasie Gheorghe de la Frăsinei
Prezintă ÎPS dr. Irineu Popa, Mitropolitul Olteniei
18.45-20.45 Conferințe în plen
Moderatori: ÎPS dr. Irineu Popa, Mitropolitul Olteniei
Conf. dr. Liviu Bogdan Vlad, Academia de Studii Economice Bucureşti
Prezintă:
Prof. univ. dr. Gheorghe Mihai; Pr. Dan Popovici; Arhim. Hristofor Bucur
20.45 – 21.15 Pauză de ceai
21.15 – 21.30 Microrecital de poezie - din creaţia lirică a Părintelui Ghelasie, Moment susţinut de Gabriela Iacob

Sâmbătă, 16 mai 2015

Sala de Conferințe
10.00-12.00 Conferințe în plen
Moderatori : Conf. dr. Liviu Bogdan Vlad și Arh. Hristofor Bucur
Prezintă :
Pr. Flaviu Todea; Protos. Varsanufie; Monah Ieronim; Ieromonah Valerian
12.00-12.30 Microrecital de poezie - din creaţia lirică a Părintelui Ghelasie; Moment susţinut de Gabriela şi Cristian Iacob
12.30-13.00 Pauză de cafea
13.00-14.30 Conferințe în plen
Moderatori : Conf. dr. Liviu Bogdan Vlad și Pr. Costin Butnar
Prezintă:
Prof. univ. dr. Gheorghe Mustață; Florin Caragiu; Traian Belei; Carmen Caragiu (text în lectura Gabrielei Iacob)
14.30-16.00 Pauză de masă
16.00-16.30 Microrecital de poezie - din creaţia lirică a Părintelui Ghelasie; Moment susţinut de Gabriela şi Cristian Iacob
16.30-17.30 Comentarii pe marginea unor texte ghelasiene
Moderatori : Conf. dr. Liviu Bogdan Vlad şi Pr. Costin Butnar
Prezintă:
Pr. Costin Butnar; Prof. Natalia Diaconescu; Prof. Alice Butnar
17.30-17.45 Microrecital de poezie - din creaţia lirică a Părintelui Ghelasie; Moment susţinut de Atena Butnar
17.45-18.15 Pauză de ceai
18.15-19.00 Sumar și perspective
Moderatori: Conf. dr. Liviu Bogdan Vlad şi Arh. Hristofor Bucur
Iulian Costache, scriitor; Ileana Toma, scriitor; Ștefan Gheorghe, fratele părintelui Ghelasie

Duminică, 17 mai 2015

Participarea la Sfânta Liturghie
Cuvântul de închidere al Colocviului naţional - ÎPS dr. Irineu Popa, Mitropolitul Olteniei

Despre părintele Ghelasie și rezonanța cuvântului revelat

Vorbind despre părintele Ghelasie, trebuie spus că prolificitatea scrierilor acestui mare părinte se explică în primul rând prin natura integratoare a unui proces de gândire a cărui regulă de înaintare e deopotrivă spargerea tiparelor apatiei în judecată, iar pe de altă parte este scrupulul duhovnicesc, ca o frână ce temperează și elasticizează viteza gândului. Universul axiomatic pe care îl deschide dogmatica creștină, contrar a ce se poate crede, e unul ce face loc vitezelor de reacție și bunei îndrăzneli, pentru că rezonanța cuvântului revelat nu e încheiată până când unda de șoc nu-și va atinge efectul final, în clipa fără de timp a apocalipsei. Până atunci, rămân fronturi de undă neexplorate și în mare parte valabile teorii precum cea a catastrofelor, de René Thom. Dialectica gândirii duhovnicești înaintează cu privirea simultan îndreptată în două direcții - înainte și în urmă, în încercarea de a nu lăsa să se piardă nimic pe cale. Când se avântă prea mult, simte nevoia să se întoarcă. Înaintând, textul dă pagini în urmă. Cum spunea Hegel, mișcarea metodei reflectă mișcarea realității. Spiritul în care se mișcă un lucru e la fel de important ca și rezultatul mișcării.

Carmen Caragiu (1965-2015), 30 Octombrie 2013

Părintele Ghelasie și Intersubiectivitatea cea după iconicitate

Părintele Ghelasie a avut marele merit de a dialoga cu intelectualul de orice orientare, arătându-i că spre creștinism duc infinite drumuri și că a fi creștin nu-i o ideologie. Finețea duhovnicească a acestui mare părinte s-a vădit și în faptul că a crezut posibil să se vorbească despre dialogul cu natura, despre semnificația vieții care-i mai presus de mecanismul biologic, care-i intim legată de chipul Duhului Sfânt, această afirmație fiind valabilă și atunci când ne referim la viața așa-numitelor făpturi ale naturii. Viața nu dispare o dată cu desfacerea mădularelor. Viața în sine este o taină, după cum materia este o taină. Vorbind de viața însăși, părintele Ghelasie nu uita totodată de taina corpului, chiar și când e vorba de acel corp făcut țarină. Ambele rămân prinse într-o perspectivă salvatoare.

De obicei, se procedează invers - un element rămâne totdeauna în afară, se valorifică doar prin cernere, prin separare. Mistica iconică propusă de părintele Ghelasie are cea mai puternică valență integratoare din câte cunoaște gândirea teologică. Spiritul îi e necesar trupului, după cum trupul, spiritului, spațiul îi e necesar timpului, după cum timpul, spațiului, identitatea îi e necesară devenirii, după cum devenirea, identității, natura îi e necesară omului, după cum omul, naturii, dar această necesitate nu-i dintre cele constrângătoare și nu poate fi uzurpată pe fond. E vorba de acordul universal al lucrurilor creat de Dumnezeu.

Antropologia integrativă e hristocentrică. Omul-Hristos este el numitorul comun universal, la care se împarte fără rest existența. Nimic nu rămâne inutil, de lepădat. Totul are rostul lui, întru Logosul etern. Întrebarea provocatoare pe care ne-o adresează părintele Ghelasie este - cum facem ca într-o operație de aritmetică logosică să nu rotunjim din condei, să nu pierdem pe drum zecimale. O asemenea logică nuanțată este foarte modernă. Matematica a creat clasa numerelor iraționale, cu care lucrează, din dorința și din exigența de a acorda ''statut'', ''clasă'', logos oricărei forme de existență și de gândire.

Cum spunea Leibniz, logosul este intenția existenței. Existența nu doar că este, dar ÎMPINGE să fie. Troposul e perseverent. Și neputința e perseverentă, își taie albia ei căznită. Fiecare mișcare a firii prezintă importanța și semnificația ei de neeludat. În plan teologic, astfel procedează părintele Ghelasie. Creează categorii de gândire noi pentru ce nu incape în cele deja constituite. În loc să despice ontologia, lărgește gnoseologia.

Dogma Sfintei Treimi, antropologia, cosmologia sunt mai întâi raportate la posibilitățile și limitele gândirii. Asta presupune deja, la părintele Ghelasie, un realism critic, cu accente actuale. Nu se pornește de la realismul naiv al percepției, ci de la o axiomatică și o axiologie iconice. Nu procesul primar, ci procesul secundar, lucrat, elaborat spiritual, cu contribuția eului amplu, e apt sa dea răspuns crescător și coerent despre chiar semnificația lucrurilor prime, elementare. E depășită regula percepției conform căreia imaginea generează semnificații. Mai nou, semnificația generează imagini, iar imaginarul iconic dezvoltă un realism iconic.

Toate lucrurile au o sintaxă ascunsă, ce necesită un cititor. Părintele Ghelasie respinge reflecția la primă mână. O realitate complexă impune un mod de a privi complex, neconvențional. Trăim tasați între straturi fenomenologice. Unde se termină realitatea și unde începe fenomenul, greu de spus, dar nu imposibil. Criteriul iconic are avantajul că nu respinge ideea de existență fenomenologică, pe care, dimpotrivă, o consideră forma în care ia naștere punctul crucial, interfața dintre lumi.

Materialismul consideră realitatea printr-o contradicție în termeni, ca pe o imagine nesupusă privirii, nesupusă imaginii... Faptul că primim impresii nu garantează că suntem pasivi și nesubiectivi. Cu cât mai ''pasivi'', cu atât - fără să știm - mai subversivi cu imaginea realității... Criteriul iconic are în vedere o obiectivitate care nu se constituie pe nivelul zero al pasivității perceptive, subîntinse de sentimentul materialist despre lume. Intersubiectivitatea cea după iconicitate e capabilă să întemeieze marile zone de libertate și de stabilitate ale creativității.

Omului i se cere să fie unit și solidar cu el însuși, astfel încât să își poată folosi toate facultățile simultan, pentru a putea incorpora globalul. În concluzie, părintele Ghelasie procedează în același timp științific și duhovnicește. El începe prin a respecta cuvântul biblic. Dumnezeu nu a creat moartea, nu a creat entropia și hazardul. Universul în care se dă lupta feroce pentru existență, această uriașă și infernală fabrică de selectat exemplarele puternice, nu poate fi opera unui Dumnezeu bun, care aruncă la gunoi lesturile învinșilor fără vină.

Aplicarea gândirii autentic creștine în cosmologie și în biologie este un deziderat pentru care părintele de la Frăsinei a luptat neobosit. Pentru o oaie rătăcită, păstorul bun sacrifică o turmă. Confruntarea cu singularitatea este și esența științei moderne în cele mai oneste momente ale ei. Dificultățile pe care le întâmpină gândirea încercând să integreze imaginea realității imediate cu sensurile intempestive pe care ea le impune sunt mai acceptabile, pentru un creștin, decât sacrificarea imaginii creștine a lui Dumnezeu. Acesta-i și crezul părintelui Ghelasie, așa cum l-am înțeles și din discuțiile purtate între noi, între mine și Florin Caragiu. 

Carmen Caragiu (1965-2015)

 

Reflecții pe marginea volumului „Memoriile Originilor” (Ierom. Ghelasie Gheorghe, Opere XII, în curs de apariție la editura Platytera)

Într-o lume în care „păcatul ne-a destructurat până la maximum de profan” a rămas „nostalgia Sacrului”, observă părintele Ghelasie Gheorghe, care actualizează rechemarea la „Frumosul Divin” printr-o „Filocalie modernă” ce rezugrăvește „Icoanele vii” ale Memoriilor Originii din ființa noastră.

Demersul părintelui Ghelasie are o fundamentală substanță hristologică, chipul însuși al creației originând în Chipul Fiului lui Dumnezeu întrupat. Și dacă, așa cum poetic surprinde părintele isihast, „inima e scena lumii”, asimilarea mistică a Revelației divine echivalează cu vederea Cuvântului ce se face „trup” de împărtășire: „Când inima ta se face Cartea pe care se scrie Cuvântul Divin, inima ta va vedea pe Fiul Divin în Lumină”.

Printr-o lărgire teologică în spiritul unei mystagogii iconice, taina creației este înscrisă în taina Întrupării Fiului lui Dumnezeu, „care este la Început ca Întrupare în Chipul Creației, apoi Întrupează Loghii Creatori în Făpturile Create, ca să culmineze cu Întruparea Deplină Directă și Personală Hristică”.

Creând chipul de Logos creat sau chipul de Fiu al Omului și unindu-se cu acesta, Logosul Divin face din Arhechipul de Întrupare „tocmai posibilitatea unei ființialități reale de creație”. În acest sens, creația nu reprezintă „transpunerea Divinului direct în creație”, ci „transpunerea Chipului Întrupării Divinului în chipul creat”. Dacă nu se înțelege acest lucru, avertizează părintele Ghelasie, apare riscul căderii în „panteism sau în izolaționismul total dintre Creat și Increat”.

Dilema „golului metafizic” dintre Divin și creație este depășită prin acest recurs iconic la originile creației, ce înfățișează taina enipostazierii chipului de creație în Ipostasul Logosului divin, act dumnezeiesc ce face posibilă comunicarea dintre Divin și creație și conferă înrudirea lor de taină.

Cu alte cuvinte, părintele Ghelasie insistă pe o „hristologie chiar de la actul creației”, astfel încât „creația este pe fondul hristic, este prin activul direct hristic, este prin Chipul Hristic de la care apoi se va trece la Chipul Eshatologic din Veșnicie, al Chipului Sfântului Duh, ca Înălțare la Tatăl”.

Dacă „știința întrevede o lume a informațiilor, unde memoriile tuturor formelor se înregistrează și devin sursă de reproducere”, legile fizice și chimice având la bază „informații ce nu se mai pot nega”, oprirea la „spiritualul de creație” fără a mai vedea dincolo de el Supraspiritualul divin și Planul de întretăiere/întâlnire a lui Dumnezeu cu creația înseamnă o neglijare a fondului nostru spiritual, a „dorului Originii” din Psihismul nostru.

În această viziune de sorginte iconică accesibilitatea Divinului prin coborârea Sa în creație nu presupune o absorbire panteistă a creației în Ființa divină, nici o desființare a apofatismului Ființei divine, ce rămâne de neatins, ci o Unire între Ființa lui Dumnezeu și ființa creată în spațiul iconic hristic, de „unire a firilor fără amestecarea ființelor, fiecare rămânând ființă neamestecată”.

Dacă viața în sine a Dumnezeirii rămâne apofatică, creația este teo-centrică, altarul ei fiind „Chipul Dumnezeirii coborât în creație”. Numitorul comun al creației și „altarul” deschiderii ei spre Transcendent este așadar Arhechipul Întrupării hristice, ce „se Descoperă doar după Întruparea Logosului Divin în Chipul Făpturii Umane”, pe baza lui având loc „Desfășurarea Lumii”. După ieromonahul de la Frăsinei, „înrudirea posibilă dintre Increat și creat este Chipul de Întrupare”, specificul viziunii creștine reliefând faptul că Logosul Divin mai întâi se Întrupează El în Chip de Creație și Chipul Întrupat apoi Îl face Arhetip de Creație”.

Raportul iconic între Dumnezeu și creație descoperă sacralitatea făpturii, în care, coborând, „Divinul nu se pierde, nu se umbrește (cum zic anticii), ci se Arată și într-un Chip Creat”, pentru ca lumea însăși să se poată transfigura în lumina divină. Potrivit ontologiei iconice zugrăvite de părintele Ghelasie, „altarul de creație” are o dublă orientare, de coborâre a Divinului în creație și de urcare a creației în Divin. Arătarea paradoxală a Divinului printr-un chip de creație îndumnezeit este „o Viziune extraordinară a Lumii, ce împacă toate contrariile”.

Pe de altă parte, „originea păcatului este auto-divinizarea de creație”, ce schimbă Sacrul Întrupării Dumnezeiești „cu o altă întrupare, de pământesc fără Divin”, caracterizată de fragmentarea și negativizarea gândirii, și totodată pătrunsă de fiorul golului existențial al despărțirii de Dumnezeu. Însă, întrucât Dumnezeu este Iubire, recâștigarea vederii Lui constituie „posibilitatea de Renaștere”.

În mistica isihastă dezvoltată în cadrul tradiției carpatine, icoana este privită ca o „prefigurare de chip euharistic” și deopotrivă „rod al împărtășirii”, „deplinătatea acestei împărtășiri fiind Euharistia Liturgică”. Condiția de „Întrupare-Arătare a Chipului” conferă icoanei caracterul de „viu iconic”, prin participarea la sfințenia chipului bucurându-se de o „corporalitate eshatologică, cum se zice teologic, adică asemănătoare Celei Înviate în Hristos, de Trup Duhovnicesc, de condiție a Noului Rai”.

În isihasmul carpatin, „icoana este puntea rugăciunii”, „chip de Biserică, unde se întâlnește creația cu Dumnezeu”, iconicul fiind, mai mult decât o simplă reprezentare, „Capacitatea de Relație”, „Chipul în comunicare”, „sfințenia Chipului lui Dumnezeu întrupată și într-o Sfințenie de Creație”. În icoană, pământescul „este transfigurat de Divin și Divinul este, paradoxal, Luminat de pământesc, fără să se piardă, evidențiindu-se parcă și mai mult”.

Părintele Ghelasie atrage atenția asupra riscului de alunecare în panteism prin confuzia născută de echivalarea cosmogoniei cu o devenire a Divinului, ceea ce duce la o perspectivă dualist-antagonistă vizavi de ontologia raportului dintre Dumnezeu și creație. În realitate, potrivit revelației creștine, Sfânta Treime nu are nevoie de o raportare contrară pentru a ieși din Sine, întrucât „Tatăl Naște pe Fiul ca Afirmație și Purcede pe Sfântul Duh tot ca Afirmație”. (...) Iar, în ce privește cosmogonia, „Fiul lui Dumnezeu cu Sfântul Duh pot Crea, de asemenea, fără rău-contrar”, astfel încât, „în sens Creștin Divinul nu se pierde în creație, ci ridică și Creația la Divin, ca Întâlnire Față către Față, ce înseamnă Dialog de Întreguri, nu absorbirea lor”.

Importante sunt, sub aspectul antropologiei iconice, și discernerile între chipul de bărbat (Chip al lui Dumnezeu înaintea Chipului de Creație) și cel de femeie (Chipul de Creație în evidență, față de Cel al lui Dumnezeu), ambele fiind privite ca icoane ale tainei Întrupării dumnezeiești, ca împletiri de chipuri în orientări specifice, cu deschidere spre actualizarea liturgică în unire cu Dumnezeu.

Păcatul aduce cu sine sfărâmarea icoanei din adâncul ființei proprii, încât chipul lui Dumnezeu nu mai este oglindit în conștiință decât ca prin niște cioburi ce încă „mai reflectă ceva luminos, dar insuficient și adesea deformat”. Renediul practicii isihaste este „refacerea Icoanei din tine și din ceilalți”, nevoința de a vedea în tine și în alții Icoana întreagă și indestructibilă a dragostei lui Dumnezeu, a cărei expresie plenară este iubirea de vrăjmași.

Mistica iconică prezentată de părintele Ghelasie răspunde necesității unei „deschideri a teologiei deopotrivă spre oameni și spre cosmos” (părintele Dumitru Stăniloae), răspunzând aspirațiilor celor mai recente ale gândirii creștine spre o nouă sinteză patristică, potrivit cărora fiecare activitate se cere asimilată în „liturghia cosmică a creativității unane” (Alexei Nesteruk), într-un gest de întoarcere iubitoare a darului lui Dumnezeu.

Ea vede trupul și sufletul omului integrate într-o mișcare duhovnicească ce actualizează potențele de chip ale creației, menirea ei de întâlnire „față către față” și unire cu Dumnezeu. Fără acest gest iconic de raportare la taina dumnezeiască a creației se riscă o vedere asupra lumii marcată fie de scindări dualist-antagoniste, fie de melanjuri monist-panteiste, având ca urmare o deturnare a experienței creștine din traiectul ei orientat spre transfigurare în lumina dumnezeiască, îndumnezeire sau, cum plastic se exprimă părintele Ghelasie, iconizare.

Florin Caragiu