Marți, 28 August, de la ora 18.00, va avea loc la restaurantul Alouette (str. Bibescu vodă nr. 19) o nouă ediție a Serilor Sinapsa, dedicată isihasmului carpatin, în cadrul căreia va fi prezentat volumul al cincilea din Memoriile unui Isihast. Filocalie Carpatină (editura Platytera, 2018), având ca autor pe părintele Ghelasie de la Frăsinei.
Extrase din volumul ce va fi lansat:
Asceza este o „nevoinţă liber consimţită”, ca o modalitate de acces la cele duhovniceşti. De aici începe „povăţuirea” duhovnicului, ca să nu cazi în excese vătămătoare şi bolnăvicioase.
Cel doritor de „sfânta lucrare a rugăciunii” trebuie ca încet, încet, să treacă de la rugăciunea corpului la rugăciunea minţii şi a inimii, ca să se ajungă la rugăciunea duhului.
Să nu fii mânios, supărăcios, să rabzi ocara şi necinstea, să fii răbdător, cu nădejde şi credinţă în milostivirea Domnului.
Să nu deveniţi „fixişti” şi doar ai „literei şi legii”, lăsaţi „libertatea şi deschiderea duhului”.
Calea rugăciunii nu se câştigă prin proprie voie, ci prin darul Domnului. Fă ascultare şi fii smerit, ca să „primeşti” darul duhului rugăciunii.
Rugăciunea nu este doar o simplă atitudine faţă de Divin, ci este „actul de viaţă” neîncetat şi însăşi conștiința propriei identităţi.
Ritualul cosmic al lumii îl face direct Fiul lui Dumnezeu, prin Liturghia Hristică, dar ritualul propriu îl face fiecare în parte, ca o „pregătire de integrare” în cel cosmic.
Să nu fii orientat pe sentiment, nici pe raţional, nici pe contemplativ, ci pe iubirea lui Dumnezeu cea peste şi dincolo de toate sentimentele şi înţelesurile. Cea mai grea „nevoinţă” este această „strâmtorare” a minţii, pe care cei mai mulţi o abandonează şi chiar renunţă la lucrarea de taină a rugăciunii curate, fără gânduri şi imaginaţii.
Rugăciunea curată, fără nici un chip, este rugăciunea filocalică, doar în „credinţa şi aşteptarea” arătării dumnezeiești dincolo de toate chipurile.
În specificul Iconic, chipul iconic de Fiu este o „punte”, ca iconic deja „întâlnire de Divin şi creaţie”.
Fă gest de închinare-chipul Fiului, şi se actuali zează-rememorează în tine taina veşnicei nașteri a Divinului în tine şi a ta în El, şi mai mult a naşterii tale în lume şi a lumii în tine. Gestul închinării este „leagăn de naștere”, nu contemplaţie a duhului, este chipul lui Hristos întrupat prin Duhul Sfânt.
Iubirea lui Dumnezeu este să coboare mereu în lume, şi iubirea lumii este să primească mereu Întruparea Divinului în sine, şi aceasta este veșnica naștere din nou, este rugăciunea-liturghia.
Gestul Iconic este o anume poziţie a corpului, a minţii şi a duhului, ca gest al integralităţii fiinţiale proprii, dar cu sens de sacralitate, care se face prin chipul de închinare (care are o gamă întreagă de forme, de la simpla plecăciune, înclinare, până la metania cu atingerea capului de pământ).
Mentalul nostru este slăbit şi orice forţare îl afectează şi mai mult, de aceea gestul iconic pare să ne convină mai bine nouă, celor de astăzi. Gestul are altă „atenţie-conştiinţă”, nu direct prin minte, ci printr-o „atitudine integrală”, la care participă apoi şi mintea fără operaţiile ei „automentale”.
Practica lucrării sfinte este doar a celor ce muncesc ziua şi noaptea, fără încetare, peste toate piedicile şi slăbiciunile şi care se învăpăiază mereu de dumnezeiescul dor.
Asceza Creştină nu este „excluderea” corpului, ci „înduhovnicirea” lui.
În iconic Duhul Sfânt evidenţiază Întruparea Divinului, ca la Bunavestire şi la Botez, iar Hristos evidenţiază pe Duhul Sfânt, ca la Schimbarea la Faţă în Lumina Taborică.
Pravila de rugăciune Iconică a Pustnicului Neofit este în specific de orientare a duhului spre veșnica Întrupare-Naștere a Chipului de Filiație, atât Divin cât şi de creaţie, ca înrudire-comun (iconicul). Este o mistică pregnant liturgică-euharistică.
Nu-L căuta pe Domnul în interiorul tău, că îl vei confunda cu sinele tău, şi nici în afară, ci în Arătarea dincolo de toate... tu fă altar din așteptarea ta nemișcată şi pe acesta El va veni...
Așteptarea devine mai întâi ca o chemare, apoi ca o cântare, apoi ca o tânguire, apoi ca o „grijă de mare teamă” să nu pierzi „momentul”când se arată Domnul şi tu nu eşti atent să-L primești... Nu-ţi închipui cum va fi „întâlnirea”, că nu ştii în ce mod se va arăta... Totul să fie doar tainica așteptare nemișcată ce se învăpăiază de dorul dumnezeiesc, dincolo de orice simţire...
Până la om inclusiv, toată creaţia este scrierea lui Dumnezeu în chipurile lumii. Omul va trebui să fie „scrierea lumii în Dumnezeu”.
Specificul carpatin este tocmai acest fapt, de a considera Divinul „peste” interior şi exterior, ca însăşi taina Iconică.
Nu căuta pe Dumnezeu în Interior, că vei găsi doar „urma” Lui, ci fă „altar dincolo de tine”, pe care pune-ţi Inima ca pe un potir, unde să se întrupeze şi să se arate El.
Biblic, Dumnezeu face mai întâi „trupul” şi apoi creează sufletul pe care îl „suflă” după „măsurile trupului”. Sufletul este creat după „memorialul-măsurile” trupului, de aceea fără „măsurile trupului” sufletul îşi pierde „propriile repere de suflet”. Marea importanţă a trupului din creştinism trebuie cu insistenţă evidenţiată, altfel nu mai este viziunea creştină.
Noi nu suntem nişte „străini” de Divinitate, tocmai prin înrudirea pe care o face Fiul lui Dumnezeu cu chipul de creaţie.
Conștiința noastră sacră este închinarea, ca recunoaștere că suntem făpturi create care mulțumim Creatorului că ne-a dat şi nouă fiinţă, ca să ne bucurăm de împărtășirea din cele ale Lui...
Să fim proprie personalitate şi gândire, liberă şi în deschidere veşnică faţă de curgerea Divinului în creaţie.
Să iubim chipul de om, că el este ales să fie tocmai chipul de arătare deplină a Divinului.
Omul nu mai este „cel” pe care l-a creat Dumnezeu, ci un om „dublat cu antichipul păcatului” şi iată cum mistica trebuie să facă mai întâi „ocolişul prin ieşirea din păcat” şi apoi să facă propriu-zis mistica adevărată.
Păcatul se iveşte” tocmai din „ieşirea” din ritualul sacru al chipului de filiație.
În „golul din suflet” trebuie să reintroduci Chipul Fiului lui Dumnezeu şi în „golul trupului” de asemenea trebuie să „îmbraci haina Chipului Fiului lui Dumnezeu”. Iată toată Mistica specific Creştină.
Nu admiteţi „fantomele golului de minte”, acele imaginaţii de obicei „aiurite” şi închipuite. Orice gând puneţi-l în gest de închinare.
Ieşirea din suferinţă este ieşirea din amăgitoarele plăceri. Cine are urechi de auzit să audă!
Chipul, în sens creştin, este dincolo de orice concep tua lizare, dar este baza de început a tuturor conceptualizărilor noastre.
Omul nu este natură transfigurată şi nici spirit divinizat, ci este „chip al filiației divine”. Şi concretul chipului de filiație este taina „altarului”.
Omul-Adam este „omul-pământ” în care se suflă chipul divin, ca să ridice pământul la „Împărăția Cosmică”.
Omul este „chip cuvântător” ca esenţă şi caracter, şi din acesta ies toate celelalte structuri şi manifestări. Cuvântul este „codul genetic” al fiinţei omului. Omul este persoană datorită cuvântului, nu datorită „raţionalului”. Nenorocirea păca tului aduce o „rupere” dintre „cuvânt şi raţional”, şi aşa apare chiar contrarietatea dintre acestea. Cuvântul la om nu iese din cap-raţional, ci din inimă-suflare. În inimă este „centrarea” fiinţialităţii omului, prin care se Identifică pe sine ca om-eu personal, prin care poate să răspundă ca chip de filiație.
A te opri la tot felul de „mecanisme mistice” şi să pierzi „vorbirea cu Dumnezeu” nu mai este rugăciune.
A reface mintea în memoriile bune, a reface inima în simţirile curate, a da lumină duhului, sunt probleme grele şi anevoioase, dar necesare „urcuşului duhovnicesc”. Este drept că datorită păcatului noi suntem aşa de fărâmiţaţi, încât avem nevoie mai întâi de refacerea „integralităţii” noastre, dar aceasta nu este rugăciune, ci „pregătire” pentru rugăciune.
Mintea însăşi ea să se închine, inima la fel şi tu personal cu chipul integral de filiaţie te închină Domnului ce-ţi stă în față. Pare o „abandonare” a luptei cu negativităţile minţii, cu patimile inimii, cu întunericul duhului din tine, dar iconicul de închinare va trezi atât mintea, cât şi inima şi duhul.
Mintea nu te lasă cu gândurile ei fantomatice; simţirea, la fel, te asaltează cu patimi şi tendinţe multiple; energiile organice ale corpului te fierb până la prăjire. Trecerea acestora prin gestul închinării le purifică, le reface memorialul adevărat, le readuce la starea normală şi le opreşte nocivitatea pe proprie fiinţialitate şi în afara ei.
Vederea lui Dumnezeu începe de pe pământ.
Doar raţionalitatea trecută prin chipul de persoană este „raţiunea omului”. „Rațiunea de persoană” este „raţiunea ce nu se oprește în sine- semnificaţie” doar, ci care totodată „răspunde, se poate întoarce -subiectiviza spre Creator şi în relaţie multidimensională”. Şi, mai mult, acest „răspuns” este ca „chip de răspuns de filiaţie”, ca „persoană de filiație” și nu ca „persoană imper sonală” (personalismul difuz al metafizicii).
Anticii văd „culmea” omului în aceea că uneşte (realizând „imposibilul”) spiritul cu materia. În sens creştin, măreţia omului este în unitatea lumii în sine însuşi şi, mai mult, în depășirea cosmică în unirea cu Divinul. Şi „drama” omului este în „păcatul” opririi destinului supracosmic al omului, ce afectează astfel tot „mersul” cosmic în sensul său de depășire în destinul omului.
„Răul este o contrarietate faţă de naşterea Divinului în lume”. Îngerul căzut-demonic pe aceasta mizează în Rai, ca intrarea omului în „contrarietate faţă de Divin”.
Răspunsul de filiație este marea taină a vieţii noastre.
Creştinismul „strigă” omului să se „reîntoarcă” mai întâi la chipul de Rai restabilit de Întruparea Hristică.
Creştinism înseamnă „lepădarea pieii de şarpe” şi reîmbrăcarea cu Haina Divină.
Taina chipului de filiaţie este adevărata conștiință a omului.
Deschide ochii larg, ridică sprâncenele şi revarsă-ţi în gest de închinare, credinţă și iubire tot ce este în tine.
Religia este chipul și originea sănătăţii, iar medicina este „ajutorul” pe care-l revarsă Divinul din iubirea Sa pentru omul ce trebuie ridicat din păcat şi boală.
Chipul persoanei noi îl refacem prin rugăciune, dialogul cu Dumnezeu, ca reintrarea pe suportul divin-viul în sine al nostru.
Sileşte-te să conştientizezi că mâncând, nu „consumi şi distrugi”, ci „asumi natura” ca să o „prefaci-umanizezi”, ca prin chipul omului să treacă în Chipul lui Dumnezeu Cel Întrupat.
Postul creștin sau „mâncarea ascetică” fac o reîntoarcere la conştiința chipului divin, din care trebuie să se hrănească fiecare în primul rând.
Unii intră în „cămara inimii”, sau se roagă cu gesturi în afară... Indiferent de modul rugăciunii, din dragoste pentru Dumnezeu, roagă-te cu predarea totală Domnului, ca o „jertfă” pe altarul rugăciunii.
Ultima treaptă mistică este „vederea de taină”, în care sunt atât conştiinţa, cât şi simţirea. În creştinism, vederea de taină se mai numeşte iubire. Puţini înţeleg această iubire-vedere. O zisă iubire ce doar se simte, nu este încă mistică. Simţirea te amestecă şi chiar te absoarbe confuz, pe când iubirea-vedere păstrează „starea față în față”, ce lasă neatinse identităţile iubirii. Noi, după păcat, am pierdut vederea directă şi am rămas cu nostalgia ei, care este „închipuirea”, imaginarea în compensaţie. Când vezi prin iubire, ai tocmai acea tărie neclintită, în fața căreia și demonii sunt neputincioşi.
Doar Dumnezeu este: „Eu Sunt Cel ce Sunt” (Ieş. 3, 14). Creaţia este: „Sunt ceea ce voi fi”. Acest „ce voi fi” este rodul vieţii, este iubirea de Dumnezeu.
În mistica noastră creştină, cel mai important fapt este „neamestecarea” Divinului cu făptura creată. Doar „distincția” dintre Chipul Divin şi chipul creat poate face „legătura vederii-iubirii veşnice”. Misticul creştin nu este un „iluminat absorbit în Divin”, ci o „cale de distincție tot mai vie dintre Divin și natura creată”.
Nu miracolul este chipul meu duhovnicesc, ci „distingerea” netă şi clară dintre Divinul Cel dincolo de creaţie şi natura de creaţie. Nu este o „despărţire”, ci o „separare-distincţie” de taină, prin care să se evidenţieze fără confuzie Creatorul de creaţie.
Trebuie să treci prin „smerenia ultimă”, altfel nu vei avea conștiința adevărată a veşniciei. Se spune că în acest moment al „hotarului ultim” se fac uimitoare şi înfricoşătoare „prefaceri”. Treci prin focul supraarzător divin, ca să te îmbraci în învierea vieții veşnice.
În creştinism, iubirea nu este „contopirea în celălalt”, că atunci nu mai ai de fapt iubire, ci contopire. Iubirea în sens creştin este „distingerea absolută a celuilalt” faţă de tine. Când poți vedea total pe celălalt, fără să-l absorbi, fără să-l prefaci cu propriile tale simţăminte, atunci vei descoperi iubirea. În general noi vedem şi simţim ce dorim şi ce asimilăm pentru propriul interes. A vedea peste toate acestea, nu din interesul nostru, ci pentru „totalitatea celuilalt”, este taina iubirii.
Atâta ai „crescut”, câtă iubire ai deschis în tine.
Este mare taina iubirii. Are capacitatea ființială de a ieși și peste tine, de a se împărtăși şi altuia, de a acumula şi încăpea în sine tot ce iubește. Iubirea este interiorul şi exteriorul şi peste acestea. Pe chipul iubirii vine şi harul Sfântului Duh.
Divinul vine la tine dacă tu întinzi iubirea ta proprie, pe care Divinul să o facă „punte”. O, taină minunată! Tu, stricăcios şi lipsit de toate, întinzi o „fărâmă de iubire de creaţie”, care se face „podul suprafiresc” peste „prăpastia veşniciei”. Aici este taina liturgicului creştin. Divinul S-a revărsat în creaţie şi a „făcut lumea”, dar lumea trebuie să dea şi ea un răspuns propriu de creaţie, care va fi „Trupul Divino-Creație”, ce va „lega” creaţia de Divinitate. De aceea creştinul fără împărtășirea din Trupul lui Hristos este lipsit tocmai de „legătura” peste „prăpastia veşniciei”.
Acum la „hotarul veşniciei” ţi se „cântăreşte iubirea proprie”, şi dacă poate întrupa pe Hristos, eşti „izbăvit de întunericul morţii”. Dacă Domnul Hristos va săvârşi liturghia veşniciei mele și Se va întrupa în prescura-iubirea mea, voi „păşi” peste hotarul veşniciei.
Să ai în vedere rodul de la capătul vieţii, de unde începe de fapt „veșnicia”.
Mintea și inima sunt locașurile lui Dumnezeu şi respiraţia este o „potecă” prin ele. Leagă rugăciunea de respi raţie şi vei merge pe drumul de mare taină.
Numele lui Iisus, Fiul lui Dumnezeu, este şi Poarta, şi Intrarea, şi însăşi Rugăciunea de Taină, care aduce şi pe Duhul şi Duhul va face o Neîncetată Rugăciune. Numirea, atenția şi practica neîncetată sunt lucrarea isihiei. Vorbiţi cu Dumnezeu mai des decât vă hrăniţi, cugetaţi la El mai înainte de a respira. Tot ce poate gândi omul de la cer până la pământ este deşertăciune; doar rugăciunea este adevărul. Renunţă la toate când vine ceasul rugăciunii şi ai dragoste de rugăciune mai mult decât faţă de orice. Închină-te mai întâi lui Dumnezeu, mulţumeşte-i şi cere îndeosebi izbăvirea de patimi, de ispită şi de nesimțirea faţă de cele sfinte. Veghează curăţirea inimii când te rogi. Şi când mintea s-a curățit, hrăneşte-te cu Hrana Vieții, care este Numele Domnului Iisus. Nu admite nici o închipuire, că noi pe .pământ „umblăm prin credință, nu prin vedere”.
Mintea adesea cu greu suportă „răbdarea în rugăciune”, că este „strâmtorată”, dar tocmai această „strâmtorare” este „calea rugăciunii”.
Duhurile rele vor încerca să te amăgească, mai întâi cu propriile păreri şi simțiri şi apoi cu vedenii şi descoperiri... Renunţă la acestea toate, din dragostea totală doar pentru rugăciunea curată.
Fiecare zi este o „renaştere la viaţă” şi fiecare zi trebuie să aibă „rugăciunea ta” pe altarul vieții. De nu te rogi într-o zi, eşti ca „mort” în aceasta. Nu te „lipsi” de „legătura de taină”.
Chiar dacă faci o rugăciune scurtă şi fără prea multă atenție, totuşi fă-o ca pe un „ritual ce are în sine darul de taină”. Cei care se consacră rugăciunii neîncetate, aceştia trebuie să aibă o atenție mai deosebită în toate ale lor, de la mâncare până la somn.
Ca să „dezgropi” din adâncurile tale Chipul lui Dumnezeu, trebuie să te rogi mult, până Duhul Sfânt va „scoate” cele „dinlăuntru şi la vedere”. Rugăciunea cu Numele Domnului Iisus aduce pe Duhul, şi Duhul va întipări pe Iisus în adâncul tău şi, mai mult, îl va arăta şi pe fața ta. Ziua în care nu te rogi este ca şi cum nu ar răsări soarele şi ar fi întunericul cel de moarte. Închinarea Numelui lui Dumnezeu este Răsăritul Veşnic al Vieții.
De unde îl luăm noi pe Hristos Cel Înviat şi Înălţat la Cer şi ce este Prezența Lui? Noi nu ni-L închipuim, ci Îl Conştientizăm că este prezent cu adevărat în tot locul, fiind Dumnezeu Cel Atotprezent. Din cauza păcatului, noi nu-L mai vedem şi nu-i mai percepem prezența Sa reală. Iov, din Vechiul Testament, răspunde celor ce îl sfătuiau să se lepede de Dumnezeu, că nu poate, deoarece „simte în nările sale Suflarea lui Dumnezeu”. Sfinţii percep cu adevărat acel Viu Divin ce este Prezența lui Dumnezeu.
Creştin se insistă mult pe taina „legăturii” nedespărţite dintre Persoana Hristică Înălțată la Cer şi Trupul Său pământesc în continuă asumare. Hristos ne-a lăsat în mod deosebit Taina Euharistiei Liturgice, prin care permanent şi continuu lumea se preface şi devine Trupul Său, ca asumare şi urcare a lumii pământeşti la Cer. „Eu sunt Vița, voi sunteţi mlădițele”.
Viziunea hristologică a sensului lumii este intrarea lumii în Trupul lui Hristos.
Ieşi cu tot ce este mai bun în tine, și fă din acestea altar Domnului cu gest de închinare. În gest să-ţi fie întreaga ta fiinţialitate, ca tot ca ai tu mai sfânt, din care să clădeşti Domnului altar de închinare. Sacrul altarului trebuie să fie „dincolo” de tine, unde să îngenuncheze fiinţialitatea ta. Fă toată fiinţa ta ca „pietre de altar”, unde să vină Prezența Domnului Iisus. Însă degeaba avem noi chipul de altar şi biserică, de nu ne unim cu Altarul şi Biserica Unică a Trupului Hristic rămânem „închişi” şi fără Viaţă.
Stai cât mai mult în faţa icoanei Maicii Domnului, unde rostește „deodată” cu Pruncul Dumnezeiesc rugăciunea „Tatăl Nostru”. Parcă se zguduie tot universul la „glasul Fiului lui Dumnezeu” care rostește rugăciunea Sa către Tatăl Absolut. „Deodată” cu Fiul Dumnezeiesc, rugăciunea îşi face o „cale” ce nu mai are nici o oprelişte. Cosmosul întreg în această icoană se roagă!
Viaţa este „dialog interpersonal”, din care apoi decurge manifestarea energetică şi fizico-chimică. Doar prin totodată restabilirea dialogului personal (Sacro terapia şi Psihoterapia) şi remobilizarea energiilor (Mobi lo terapia), ca şi selectarea chimismelor materiale (Dietoterapia) mai este o speranţă concretă de Viaţă.
„Postul”, care medical se numeşte „regim alimentar”, igiena mentală şi asceza (morala şi autodisciplina) sunt condițiile unei terapii medicale.
Rugăciunea este „repunerea memorialului” pe reperele sale sănătoase. Aşa, natura în noi nu se mai „strică”, ci se umple de viul pe care l-a dat Dumnezeu. Prima „hrană vie” este viul divin, pe care noi îl luăm prin „rugăciune”. Viaţa este în primul rând „memorie de comunicabilitate”, din care ies apoi zisele energii vitale.
Chipul omului „atrage” chipul naturii în „Unirea Iconică”.
Fără „Haina de Nuntă” nu poți intra la Dumnezeu (că eşti gol), şi fără „Comoara dezgropată din inimă” nu poți fi locaşul Sfântului Duh. Haina de Nuntă este Chipul Fiului Hristic, și Comoara din inimă este Chipul Sfântului Duh, şi doar cu ambele te poţi prezenta în Fața lui Dumnezeu Tatăl, împlinirea absolută.
Persoana noastră este o totalitate şi o integralitate de interior şi exterior, care face încă o mare taină, de unire iconică. Mulţi fac paradă doar de „omul interior”, alţii doar de „omul exterior”, dar pierd din vedere „unirea iconică” a ambelor, care este de fapt chipul transfigurării creştine.
Duhul străluceşte în Haina de Filiație şi Filiația este oglindită tot de Duhul în adâncul minţii şi inimii, ca o „dublă” personalizare şi de exterior şi de interior, chipul de per so nalizare fiind chipul de Filiație „mărturisit de Duhul”.
Omul „aduce lui Dumnzeu” un „dar uman” ce este tocmai „umanizarea proprie” a naturii moştenite și preluate prin persoana sa. Doar după ce omul face această „umanizare” primeşte şi „îndumnezeirea”, theosis-ul mistic. Aceasta este „prescura mistică” ce trebuie să se prefacă în „Trup Hristic”.
Omul are „voie” să „mănânce natura” doar în vederea „transfigurării ei”. De aceea „mâncarea omului” trebuie să fie mai întâi „prescură-dar” oferită Divinului şi apoi să o mănânce şi el.
Omul nu „consumă natura”, ci o „asumă spre transfi gurare”. Omul, prin căderea în păcat, este mereu tentat să facă „consu mul naturii”, să se oprească în „autoplăcerea naturii” şi mai puţin să facă „transfigurarea” ei.
Fă ritualul închinării zilnic, de mai multe ori, cu rugăciuni diferite şi pe durate după străduinţa ta. Biserica are „ritualul liturgic”, cel mai complet şi împlinitor. Aşa sunt rugăciunea „particulară” și „rugăciunea totală-euharistică a Bisericii”. Acasă și singur tu nu poți face decât o „rugăciune pregătitoare”, care de nu se unește cu rugăciunea totală liturgică-euharistică, rămâne neîmplinită şi fără rod, care este împărtășirea. Doar din Euharistia Bisericii este împărtășirea rugăciunii.
Rostul rugăciunii este dincolo de „interesele” sufleteşti şi trupeşti. Rugăciunea în sine este „comunicarea cu Divinul”, iar restul sunt ceea ce derivă din aceasta.
„A sta înaintea lui Dumnezeu” și a „comunica direct cu El”, fără mişcările psiho-fizice, fără efectele miraculoase, doar în duhul ritualului de taină, este rugăciunea pură creştină.
Fă şi tu închinare şi te vei îmbrăca în Chipul Fiului Dumnezeiesc, şi aşa totodată te „aduci ca dar” pe altarul rugăciunii înseşi. Fă această „rugăciune hristică” în ritualul „răspunsului” tău şi vei primi pe Duhul Cel Preasfânt, şi în taina acestora vine binecuvântarea absolută a Tatălui Dumnezeu, ca împlinirea Treimii Dumnezeiești și în viața ta personală.
Mulţi caută „metode speciale” de rugăciune. Important este să te rogi, şi nu cum anume, că taina rugăciunii vine doar dacă te rogi. Cine nu face practică intensă, nu va fi un adevărat „rugător”.
Respinge „extremismele”. Mulți din false „nevoinţe” cad în erori cu urmări vătămătoare. Cine nu are „dorul practicii”, nu are „dar de mistică”. Adesea stai de vorbă cu duhovnicul şi eventual cu un altul care de asemenea face practică, altfel te închizi în tine, cu „patologii fixiste” pericu loase.
Cine nu merge pe calea lui Hristos şi nu-L va însoți pe El, nu va şti ce este rugăciunea creştină.
Se spune că doar cu inima poţi să te întâlnești cu Dumnezeu, că doar inima are „ochii duhului”. Cu mintea vezi „urmele lui Dumnezeu”, iar cu inima „Îl primești”.
Taina veșniciei este „fericita iubire”. Se zice că omul a căzut că n-a putut „duce povara libertăţii”. Mistic, omul ca şi îngerii au căzut pentru că n-au putut „duce fericita cruce a iubirii”.
Momentul întâlnirii cu Divinul este prin „focul Iubirii”.
Neofit cerea ucenicului începător în primul rând să-şi pună în locul unde stă o icoană cu Maica Domnului cu Pruncul Hristos în Braţe şi adesea să aprindă câte o lumânare sau candelă. Zilnic trebuia să îngenuncheze în faţa icoanei, să stea aşa câteva minute, mărind timpul după împrejurări. Şi celor din lume, pustnicul le indica la fel.
A mai rămas „ceva de taină” în omul pătimaş de astăzi, „dorul Tainei Divine”.
Noi nu suntem părtaşi la Ființa Divină, ci la participarea pe care o face Însăşi Ființa Divină faţă de creaţie.
„Acestea sunt Trupul şi Sângele Meu” – sunt Taina Liturgicului Hristic, „peste care” se coboară şi Sfântul Duh şi se unește şi El cu Trupul Hristic şi totodată ne uneşte şi pe noi.
Făptura trebuie să se întâlnească direct cu al ei Creator, altfel este o „neîmplinire”. Creaţia „nu vede” pe Creatorul ei când se naşte la viaţă, dar trebuie să vadă pe Creator când începe să-şi trăiască viaţa. Păcatul opreşte tocmai întâlnirea şi vederea Creatorului, opreşte nașterea în Dumnezeire.
Omul prin păcat nu a „pierdut” toată iubirea, ceea ce înseamnă o „posibilitate” de renaștere. Recâştigarea iubirii este posibilitatea de renaștere. Această iubire de creaţie ce nu se poate „şterge” nici de păcat este marea taină şi a fiinţei create, prin care creaţia este cu adevărat „după” Chipul lui Dumnezeu. Chipul iubirii din creaţie este „indestructibil”. Păcatul se „izbeşte” de adâncul Chipului Divin al iubirii.
Ierom. Ghelasie Gheorghe, Memoriile unui isihast. Filocalie carpatină, vol. 5, ed. Platytera, 2018 (selecție realizată de Florin Caragiu).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu