Notă la „Hrana Harică”

Lucrările lui Dumnezeu în creaţie, după sfântul Grigorie Palama, sunt multiple. Se poate vorbi, astfel, de harul existenţei, harul vieţii, harul purificării, harul iluminării, harul îndumnezeirii sau al înveşnicirii creaţiei în unire cu Dumnezeu. Pe de altă parte, potrivit sfântului Maxim Mărturisitorul, cum orice fiinţă are harul, lucrările sau energiile ei, de aceeaşi natură cu fiinţa respectivă, dacă fiinţa dumnezeiască necreată are har, lucrări sau energii necreate, fiinţa creată are, la rândul ei, har, lucrări sau energii create.
Deşi părintele Ghelasie a explicat în mod limpede şi repetat că atributul de „harică” din expresii precum „hrana harică” şi „pâinea harică” invocă Harul vieţii lucrător în respectiva hrană – privit în întrepătrunderea dintre Actul divin creator şi susţinător al vieţii create şi răspunsul formei vii de creaţie – au existat comentatori care au răstălmăcit această înţelegere. Ei l-au acuzat pe părintele Ghelasie de o presupusă identificare a pâinii sau hranei harice chiar cu Sfânta Împărtăşanie, fapt cu totul inexistent la părintele Ghelasie, care chiar îi previne în mod explicit pe cititori să evite această identificare, precum şi orice fel de înţelegere „magică”, sau alte confuzii asemănătoare.
Pentru a nu mai da, însă, loc interpretărilor false, şi chiar în mod tendenţios creatoare de confuzii, părintele Ghelasie a înlocuit, în lucrările ulterioare volumului „Hrana Harică”, expresiile de „hrană harică” sau „pâine harică” ş.c.l. prin cele de „hrană pustnicească”, „pâine pustnicească”, ş.c.l., modelul de alimentaţie propus fiind inspirat de tradiţia carpatină pustnicească.
Cei ce vor să înţeleagă cu onestitate, în mod just, modelul terapeutic avansat de părintele Ghelasie trebuie să ţină cont de perspectiva iconică şi de conţinutul dialogic şi liturgic proprii abordării, de către medicina isihastă, a raportului dintre viul de creaţie şi Viaţa dumnezeiască.
Pentru părintele Ghelasie, natura este suportul viu al vieţii noastre biologice, care „trebuie să se lege cu Viul fiinţial nemuritor din noi, pe care ni l-a dat Dumnezeu când ne-a Creat”. În această înţelegere, omul integral este suflet, corp şi, peste acestea, pecetea chipului lui Dumnezeu pe fiinţa noastră, pecetea însăşi a Vieţii dumnezeieşti ce ne-a creat.

Florin Caragiu