Prezentare a volumului „Biserica în actualitate și actualitatea Bisericii” (editura Academiei, 2018), autor: ÎPS Irineu, Mitropolitul Olteniei și Arhiepiscopul Craiovei (partea a II-a)

La temelia Bisericii stă taina Cincizecimii, „împărăteasa zilelor”, prin care se face trecerea de la „cunoașterea adevăratei comuniuni prin Cuvânt la experiența duhovnicească în Trupul unic al Domnului, prin Duhul Sfânt” (p. 164). Pogorârea Duhului Sfânt ne dăruiește recunoașterea lăuntrică a „Logosului înomenit, a Luminii în care sunt cuprinse toate înțelesurile creației”, ce ne cheamă la „unirea desăvârșită cu Preasfânta Treime” (p. 166). Identificată cu viața veșnică, cunoașterea „însoțește creația în comuniune cu Dumnezeu, întrucât revelează iubirea de la care toate și-au primit existența” (p. 167). Biserica devine, ca Trup al lui Hristos și sobornicitate deschisă, locul „împlinirii a toată iconomia lui Dumnezeu” (Idem) și al „descoperirii divine” (p. 177). 

De aceea, „Sfânta Liturghie dobândește un caracter teandric, Preasfânta Treime unind în ea cerul cu pământul” (169) și persoanele întreolaltă, ridicându-ne la „cunoașterea tainelor cerești” (p. 170). În Trupul lui Hristos, viața de comuniune prezervă identitatea fiecărei persoane în parte, punând în lumină „unicitatea fiecărui membru” ce participă la iconomia Sfintei Treimi și „trăiește o tot mai adâncă unitate cu lumea”, existând o concordanță între „ce este dăruit de Dumnezeu și ce este adus ca dar pentru Dumnezeu de către întreg Trupul tainic al Domnului” (p. 173).

Rodul unirii cu Hristos este înfierea dumnezeiască, în inima omului înscriindu-se epistola Duhului Sfânt (p. 174), ce atrage lumea „spre o țintă finală, prin dezvoltare și înnoire continuă” (p. 175). Simfonia persoanelor „păzește Biserica de capcana panteismului și de concepția topirii persoanelor în masa amofă a orgnismului eclezial” (p. 179). Fundamentată „de și în Mântuitorul Hristos, prin Duhul Sfânt”, Biserica este un „organism viu”, care „cuprinde toate persoanele umane, create după chipul Logosului, și toată creația” (p. 180). 

Receptivitatea la mișcarea harului divin, care susține permanent dinamismul vieții noastre, este susținută de Însuși Sfântul Duh (p. 181), Duhul Adevărului. În fapt, ni se spune, „participarea la învierea Domnului Hristos e identică cu actul primirii Sfântului Duh, căci prin Sfântul Duh se face învierea tuturor” (pp. 185-186), El fiind „pecetea lui Hristos în inimile celor botezați, îmbăiați tainic în puterea de viață dătătoare a Duhului” (p. 187) și însuși „temeiul sfințeniei creștinilor” (p. 188).

Refăcând în noi chipul lui Dumnezeu, întunecat prin cădere, Duhul Sfânt întipărește și face transparente în noi Persoanele Sfintei Treimi, arătându-ne în unitatea ființei noastre ca o „întreită ipostasă prin Har”, restatornicind în noi puterea naturală ce urmează voii dumnezeiești (p. 189). Este puterea de a-L primi pe Hristos și totodată „capacitatea de participare la bunurile nesfârșite ale Dumnezeirii, aici și în veșnicie” (p. 190). 

Poarta prin care intrăm în intimitatea vieții dumnezeiești și primim puterea ei, cu toate darurile sale, este „pocăința, ca virtute” (p. 191). Starea de smerenie a omului prin care se fac minuni arată că „nu se poate disocia între slujirea omului și lucrarea săvârșitoare a Paracletului” (p. 196), omul devenind, prin unirea cu Dumnezeu în Hristos, prin Duhul Sfânt, împreună-subiect al energiilor necreate dumnezeiești.

La rândul Său, Duhul Sfânt se descoperă ca „Subiect al vieții noastre în Trupul Tainic al Domnului” (p. 195) și „Izvor al sfințeniei nemijlocite” (p. 193), ce revarsă harul Său asupra oamenilor și lumii, făcând pe credincioși părtași dumnezeieștii firi (II Pt. 1, 4).
În Sfânta Liturghie, „operă eminamente mystagogică” (p. 206), în Sfintele Taine și în facerea de minuni, Sfântul Duh are o lucrare distinctă, ca „efuziune plină de har îndumnezeitor” (p. 197). În fapt, „toate Tainele, ca și toate lucrările ecleziale au propria epicleză și se săvârșesc prin chemarea Sfântului Duh, Care sfințește toate” (idem). După prefacerea darurilor, Duhul Sfânt lucrează schimbarea credincioșilor, „împlinind tainic sensul eshatologic al Liturghiei” (p. 199).

Harul izvorât din Sfânta Treime umple umanitatea Domnului Iisus Hristos, de unde se împărtășește credincioșilor, spre a ajunge „asemenea cu Modelul ceresc, Fiul lui Dumnezeu întrupat” (p. 206). Duhul Sfânt și Iisus Hristos își fac simțită reciproc prezența, odată cu binecuvântarea Tatălui Ceresc, păstrând Biserica într-o „tensiune eshatologică”, în mișcare spre viața veșnică (p. 207). Sfintele Taine „rămân în veac”, constituind Biserica în modul de viață transfigurat al Trupului lui Hristos Cel înviat. Prin Sfintele Taine, creația este adusă de Biserică lui Dumnezeu ca jertfă, devenind un „mijloc de împărtășire de Dumnezeu și de comunicare cu El întru iubire” (pp. 209-210).

Realismul sacerdotal și cel euharistic feresc Biserica de orice „spiritualism disolut și de orice materialism” (p. 213). În jertfa euharistică, Domnul slavei adună „raționalitățile creației, dând tuturor creaturilor o intensitate perpetuă, care vine din harul Duhului Sfânt” (p. 215). În taina euharistică se întrepătrund lucrarea de coborâre a Domnului în darurile de pâine și vin și lucrarea de „prefacere a comunității adunate pentru această împărtășire cu trupul cel de viață dătător” (p. 216). Îndumnezeirea omului și înaintarea sa la nesfârșit în taina divină păstrează identitatea sa personală (p. 219). Sfintele Taine oglindesc constituția teandrică a Bisericii (p. 221). 

Florin Caragiu