În volumul de față sunt cuprinse o serie de Acatiste alcătuite de părintele Ghelasie Gheorghe și părintele Valerian, precum și Micul Pateric al Sfintei Mânăstiri Frăsinei, al părintelui Ghelasie. Acatistul și Patericul, ca forme de expresie literară a tainei creștine, vizează trezia, pe care o atrag prin rugăciuni scurte, însoțite de evanghelicul Bucură-te!, lăsat nouă de Hristos după Învierea Sa din morți, precum și prin cuvinte ale părinților îmbunătățiți, care concentrează o experiență de viață și au puterea duhovnicească de străpungere a inimii.
Poezie în stare pură, versurile Acatistelor închipuie o scară a lui Iacob pe care suie și se coboară îngerii, sau pe care Dumnezeu se coboară la om, ca să-l înalțe la Sine. Pe lângă Acatiste închinate Mântuitorului Iisus Hristos, Sfântului Duh, Maicii Domnului și Sfântului Înger Păzitor, întâlnim în această carte o serie de Acatiste Praznicale, dar și Acatiste ce ne introduc în miezul vieții de contemplație și rugăciune, cum sunt Acatistul împăcării şi iertării celor învrăjbiţi, Acatistul chipului omului, Acatistul rugăciunii neîncetate, Acatistul pocăinței, Acatistul Sfintei Împărtășanii. Am adăugat în completarea acestui volum și două acatiste ale unor sfinți, Eftimie cel Mare și Filimon, reeditate pentru prima oară în colecția de scrieri apărută la editura Platytera. Imnul icoanei Fiului încheie această doxologie poetică, revărsată din preaplinul vieții puse sub semnul Învierii.
În Micul Pateric al Sfintei Mânăstiri Frăsinei, părintele Ghelasie ne introduce în intimitatea unei mânăstiri speciale, numite micul Athos carpatin. Ne sunt prezentate pe scurt câteva modele de cuvioși părinți ce au menținut vie flacăra închinării duhovnicești în acest loc binecuvântat de Dumnezeu: Ilarion și Ștefan, Acachie ieromonahul, Sfântul Ierarh Calinic, Policarp și Lavrentie, Porfirie, Simeon Combei, Neonil Ștefan, Silvestru Duhovnicul.
În centru se desprinde figura sfântului Calinic de la Cernica, ce a instituit regula athonită la mânăstirea Frăsinei, călăuzind pe monahi în urcușul pe treptele scării duhovnicești: dorul duhovnicesc, iubirea adunării frățești și îngerescul chip al iubirii curate.
Vedem realizată o armonioasă împletire între rigorile vieții de obște, cu lepădarea de sine și cuvenita împlinire a făgăduințelor monahale, și duhovnicia de răspuns propriu, ce pune pecetea unui specific aparte. Patericul apare astfel ca icoana de inimă a vieții monahale, în miezul căreia pulsează taina paternității și filiației duhovnicești. Aceasta constituie un adevărat laborator al sfințeniei, care este împlinirea menirii omului sau nunta nașterii sale în veșnicie.
Viața monahală însăși apare ca un legământ la hotarul de taină al întâlnirii lumii cu Dumnezeu. Întreaga carte respiră de bogăția vieții isihaste a alcătuitorilor. Și ce e isihia, decât o așezare în locul dragostei de Dumnezeu și de aproapele, în gest de închinare și slujire jertfelnică, care desființează logica dominației și adversității, instaurată după căderea omului? Hristos Însuși ne-a dăruit bucuria înfierii dumnezeiești, despre care atât Acatistele, cât și Patericul de față mărturisesc cu putere, ca icoane ale ei zugrăvite în cuvânt.
Florin Caragiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu