În dialogurile sale „faţă către faţă” sau în cele epistolare, dialoguri înmiresmate adesea de colocvialitatea sa cu Cerul, Părintele ne-a descoperit destul de limpede cine este, ne-a înfăţişat chipul său din afară şi din lăuntru. A simţit că e necesară această autoportretizare, întrucât ştia că e adesea murdărit, compromis şi condamnat şi că, aşa cum îi prevestise Părintele Arsenie Boca, va fi „pricină de tulburare pentru multe duhuri”.
Prezentarea mea nu se adresează întâi de toate celor ce, prin grija şi iubirea lui Dumnezeu, l-au cunoscut în calitate de ucenici pe Părintele Ghelasie. Nici celor ce l-au descoperit întru bucurie în opera sa. Căci toţi aceştia cunosc mai bine decât mine chipul Părintelui. Prezentarea mea se adresează mai ales celor ce nu-l cunosc pe Părintele Ghelasie, celor ce s-au poticnit de ineditul limbajului şi stilului său, celor grăbiţi să judece înainte de a face un minim efort de înţelegere, celor „mai plini de zel”, „mai stricţi” şi „mai răi de gură”. Tuturor acestora, printre care mă număram şi eu până mai ieri, mă adresez acum. Nu înainte însă de a le spune celor ispitiţi de „duhul hipercorectitudini” lingvistice, dogmatice sau morale şi de a le reaminti ucenicilor cu sabia ridicată spre a tăia urechi surde, cuvintele Părintelui Ghelasiei: „lasă mă tăticule, că trebuie şi din aceştia... ca să mai sperie pe cei ce vatămă şi strică vieţuirea în Biserică. Ei sunt pentru organism ca nişte celule de apărare care, chiar dacă uneori mai şi greşesc, urmăresc şi au rolul de a păzi sănătatea organismului şi de a distruge viruşii şi microbii. Intenţia lor o apreciază Dumnezeu, dacă este cu adevărat curată” (Ghelasie Isihastul, Iubitorul de Dumnezeu, Ed. Platytera, Bucureşti, 2004, p. 61).
* * *
Într-o scrisoare adresată în 2001 arhimandritului Mina Dobzeu, Părintele Ghelasie şi-a prezentat succint viaţa. Pentru că autoportretul interior ne interesează în mod deosebit aici, reţinem din descrierea vieţii sale doar acele note ce ne ajută să înţelegem mai bine omul cel tainic al inimii, însoţindu-le de comentarii proprii.
A venit în existenţă cu o înzestrare genetică deosebită, fiind „Fiu de Preot, dintr-un Neam de Preot, atât după Tata, cât şi după Mama”. În viaţa Părintele Ghelasie va înflori, aşadar, o veche descendenţă preoţească pe linie atât maternă, cât şi paternă. Moştenise, prin urmare, gestul cultic.
„Nebun din naştere”, cum îl numea mama sa, altfel spus atipic de mic, era atras de viaţa Bisericii la care participa alături de tatăl său. Având patima lecturii, a citit încă din liceu „multă literatură şi îndeosebi filosofie şi istorie”. Dar, aşa cum mărturisea, găzduia în sufletul său «un DUH mai tare decât toate: „DUHUL mistic Creştin”. CHIPUL DOMNULUI HRISTOS era aşa TARE în mine, încât niciodată nu s-a şters, chiar dacă am trecut şi eu prin „păcatele mele”... Poate „şirul de Preoţi” din Neam în Neam au strâns în mine un „Ceva” ce nu putea fi distrus».
Ajunge asistent medical în Munţii Apuseni, unde îl cunoaşte pe Pustnicul Arsenie Praja, care îl iniţiază, timp de trei ani, în mistica iconică de nuanţă carpatină.
În 1973 intră în viaţa monahală la mănăstirea Frăsinei, unde din 1990 va sluji în calitate de ieromonah şi duhovnic. Scrie Mistica iconică după tradiţia din Munţii Apuseni şi multe alte lucrări ce redau experienţa sa interioară complexă. Opera sa unifică „iconic” medicina, ştiinţa, metafizica, pe de o parte, cu mistica, ascetica şi liturgica, pe de altă parte. Este o operă extrem de unitară, de incitantă şi de vie, deşi ineditul limbajului o fac până astăzi aproape inaccesibilă. Majusculele din abundenţă, ce sfidează regulile limbii române, sublinierile, cursivele fac din scrisul Părintelui Ghelasie cea mai grea încercare ascetică la care poate fi supus un cititor contemporan ca mine. Dar purtarea crucii lecturii merită din plin, căci înalţă sufletul către zări cereşti. Pe cât de neatractivă este la început slova Părintelui, pe atât de atractive, de surprinzătoare şi de minunate sunt orizonturile duhovniceşti pe care le deschide.
Chiar ucenici ai Părintelui mărturisesc răspicat că întâlnirea cu farmecul personalităţii sale i-a motivat pentru citirea şi aprofundarea scrierilor lui. Ceea ce ar însemna că duhovnicul Ghelasie era mai atrăgător decât autorul omonim. Dar Părintele Ghelasie ţinea la specificul scrisului său, căci socotea că este propriu formei sale de cunoaştere: «Scrisul meu este însă în „forma mea” de „cunoaştere-căutare” generală de la filosofie până la Ritualul Liturgic (ce face pe unii să mă suspecteze de amestecuri şi falsificări)».
Totuşi trebuie mărturisit că „toate preocupările legate de cărţile sale — scrierea, publicarea şi discutarea lor — erau puse, ca importanţă, cu mult în urma îndatoririlor pe care le avea ca preot, ca duhovnic şi ca monah, îndatoriri pe care le îndeplinea ireproşabil” (Cătălin CIOABĂ, „Literă moartă, literă vie”, în vol. Ghelasie Isihastul, Iubitorul de Dumnezeu, Ed. Platytera, Bucureşti, 2004, p. 205).
A îndrăgit sculptura, pictura şi apicultura. A fost un profund cunoscător al sufletului omenesc, având foarte mulţi fii duhovniceşti dintre oamenii simpli şi învăţaţi. Numeroşi intelectuali îi păstrează şi astăzi o vie recunoştinţă şi sunt mult mai deschişi decât teologii de şcoală spre semnificaţiile adânci ale vieţii şi operei sale.
Nu s-a considerat un teolog. A acceptat cu smerenie criticile ce i se aduceau: „Lăsăm pe fiecare să se folosească sau să respingă, după Duhul propriu al fiecăruia”; „Cei ce vor să mă judece să fie sănătoşi şi isteţi... Prin aceasta voi păstra şi eu Chipul de TAINĂ Călugăresc”.
S-a păstrat mereu în smerenie: „Despre Virtuţile mele n-am ce vorbi. Despre păcatele mele, ce să spun... nu vreau să smintesc pe nimeni cu ele... Nu am nici o pretenţie de scriitor sau de mare duhovnic...”. Îi plăceau călugării statornici. A fost un ascet de vocaţie, cu o profundă cunoaşetere a semnificaţiei hranei pentru sănătatea fizică şi duhovnicească a omului. Îşi făcuse dintr-un butoi, de dimensiuni mai mari, chilie. S-a stins încet din viaţă în 2003, după o suferinţă de trei ani, în urma unei boli ereditare.
De unii a fost considerat sfânt, de alţii alăturea cu drumul.
* * *
Autoportretul lăuntric al Părintelui Ghelasie, oglindit fie şi numai în dialogurile sale, are tuşe numeroase, de mare fineţe, ce trimit către iconicul tainic al fiinţei lui. Reţinem aici însă doar acele contururi şi culori ce ne relevă un minicrez al său şi ne descoperă, pe fundalul universalului ortodox, acele trasături specific carpatine ale chipului său.
Părintele Ghelasie a fost monah ortodox, fidel tradiţiei răsăritene şi tradiţiei mistice iconice carpatine convergente celei dintâi. „Să ştiţi că – în condiţiile unei spiritualităţi foarte contradictorii ca cea de astăzi – noi, creştinii, trebuie să evidenţiem în primul rând modul nostru teologic ortodox [...] Şi eu încerc, prin vorbirea mea, tocmai această încadrare în reperele de bază ale teologicului Sfinţilor Părinţi” („Dialoguri Diogenice cu Părintele Ghelasie”, interviuri realizate, diortosite şi comentate de drd. teol. Gabriel MEMELIS, în vol. Iconarul iubirii dumnezeieşti, Ed. Platytera, Bucureşti, 2004, p. 70).
Părinţii săi călăuzitori au fost deopotrivă Sfântul Maxim Mărturisitorul, Sfântul Grigorie Palama şi Sfinţii Părinţi ai Bisericii de Răsărit în general, dar deopotrivă şi pustinicii români Neofit şi Arsenie Praja. Preocupările de mistică erau rezultatul opţiunii sale pentru viaţa monahală, căci stihia misticii e „aerul” (pneuma) tare – de pe piscurile cel mai înalte şi din vecinătatea abisurilor – inspirat de monahul ortodox.
Statornic şi fidel păstrător al învăţăturii Sfinţilor Părinţi, Cuviosul Ghelasie a fost şi un dinamic interpret al Tradiţiei răsăritene, realizând astfel o minunată întrepătrundere între fidelitatea faţă de Adevăr şi actualizarea hermeneutică a Lui în context (post)modern: „De aceea nu pot spune că am un mesaj special de transmis, ci [încerc] numai o actualizare a mesajului creştin, aşa cum zice Părintele Stăniloae, în contextul general de spiritualitate contemporană” (Ibidem). Acelaşi adevăr este exprimat mai limpede şi mai plastic de Cuviosul de la Frăsinei într-un alt dialog: „Cred că ceea ce au spus Sfinţii Părinţi trebuie spus din nou, adică actualizat, redat înţelegerii noastre, făcut să fie auzit şi de urechile prezentului. […] În ce mă priveşte, eu nu spun absolut nimic nou, dar absolut nimic, nu am nici pe departe vreo pretenţie din asta, nu sunt inventatorul prafului de puşcă şi nici al maşinii cu aburi, ci lucrul pe care mi-l doresc din toată inima este să pun două-trei accente acolo unde lucrurile au rămas atâta vreme nemişcate şi au sfârşit prin a fi uitate. Şi fac acest lucru în felul meu, aşa cum mă pricep eu mai bine, ca un Ghelasie prostănacul ce sunt / subl. mea, JN ” (Cătălin CIOABĂ, art. cit. supra, p. 205).
Fondul comun al spiritualităţii filocalice răsăritene, crede Părintele Ghelasie, se transpune în caractere sau veşminte specifice. Astfel, pe lângă caracterul sinaitic, athonit, slav al spiritualităţii ortodoxe, Părintele vorbeşte şi de un specific carpatin al acestei spiritualităţi ortodoxe comune, lăsând altora însă bucuria aprofundării acestui specific: „Eu însă am găsit în partea Ardealului această tradiţie a pustnicilor din Apuseni care urmează practica eremiţilor din mănăstirile Râmeţului. Am surprins aici un specific pe undeva deosebit, care denotă tocmai partea caracterială autohtonă care nu este în contradicţie cu fondul comun filocalic. Accentuez că fondul Filocaliei rămâne comun, fiind acea duhovnicie a Duhului Sfânt transpusă, îmbrăcată însă în forme proprii, individuale. În acest sens se poate spune că eu încerc să evidenţiez un specific al monahismului nostru românesc, dându-i un fel de formă şi, în acelaşi timp, o distincţie. Să considerăm deci că este o încercare a mea, un fel de atenţionare menită să îndemne la o eventuală continuare a cercetării” („Dialoguri Diogenice cu Părintele Ghelasie”, p. 72).
Intuind, cu fineţea ce-l caracteriza, că pe această temă a specificului naţional a spiritualităţii pot surveni alunecări şi rătăciri grave, Părintele atenţiona: „Trebuie însă evitată extrema de a crede că isihasmul carpatin este superior celorlalte sau că ar aduce ceva în plus, în sensul unei invenţii faţă de fondul comun filocalic; acesta, repet, rămâne acelaşi, numai că este transpus, îmbrăcat în caractere specifice”.
Dar în ce ar consta mai concret acest specific autohton, carpatin al spiritualităţii ortodoxe universale?
Urmând tradiţiei pustnicilor din zona Râmeţilor, Părintele Ghelasie numeşte iconic caracterul specific Ortodoxiei româneşti. Cum se justifică însă această numire istoric şi doctrinar?: „De ce îi spun iconic? Pentru că se zice că eremiţii din munţii Apuseni se numeau ei înşişi iconari; nu în sensul că ar fi fost pictori de icoane, ci pentru că aveau o evlavie extraordinară faţă de icoană, practicând un fel propriu de mistică a icoanei. Erau adevăraţi purtători de icoană, de chip iconic, ceea ce înseamnă că modalitatea lor de mistică teologică creştină era concretizată în acest sens”. Iconicul acesta ar fi dat chiar de mediul natural bogat din munţii Apuseni şi de echilibrul deosebit în care a fost văzută relaţia dintre suflet şi trup la români. Caracterul carpatin, centrat pe o mistică a icoanei, acordă o valoare deosebită şi trupului şi ritualului liturgic, ca limbaj al trupului. Mistica icoanei e mistica Întrupării şi ne descoperă cum se poate întrupa spiritualul, nu doar cum se poate transfigura trupescul, materialul. „În sens iconic carpatin, repet încă o dată, toată taina nu este de a trece de la material la spiritual, de la trupesc la duh; ci, trebuie bine subliniat, taina este aceea a trecerii de la spiritual, de la duh, într-o întrupare care să participe la duhovnicescul propriu-zis. Dacă în sensul obişnuit, tradiţional, al teologicului athonit şi al Sfinţilor Părinţi, ceea ce este trupesc trebuie să se ridice la duhovnicesc, să se înduhovnicească, caracterul carpatin susţine că spiritualul înduhovnicit nu trece la un nivel superior, nu se izolează şi nu caută să antreneze partea corporală, trupească, materială pentru a o ridica la spiritual, ci spiritualul se face un fel de întrupare şi mai evidentă a duhovnicescului, în aşa măsură încât, la un moment dat, partea materială, corporală devine un locaş, un altar, chiar un fel de preînchipuire euharistică”. („Dialoguri Diogenice...”, p. 74). Acest specific iconic al monahismului românesc este modul în care poporul român a păstrat, prin memoria ancestrală de rai, care e un soi de nostalgie a paradisului, imaginea unitară a omului, ca trup şi suflet. Carcterul spiritual traco-getic „s-a concretizat într-un grad foarte mare cu ideea centrală a creştinismului: Întruparea lui Dumnezeu” (Ibidem, 76) Prin Întrupare Dumnezeu ia chip de om pentru a restaura icoana din adâncul său, adică împlineşte un act iconic. Dar fiind deopotrivă dăruire a Fiului lui Dumnezeu lumii (Pentru că atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe unicul Său fiu L-a dat...), Întruparea este şi împărtăşire. Fiul, icoana Tatălui, devine trup care se frânge spre iertarea păcatelor, adică trup euharistic. Vedem astfel cum se împleteşte în gândirea noastră românească exprimată de Părintele Ghelasie iconicul cu întruparea şi cu euharistia. Iconicul subîntinde şi subînţelege, aşadar, întruparea şi euharistia: „Icoana devine un fel de preînchipuire euharistică în care se arată tocmai această taină a prefacerii nevăzutului în trup de împărtăşire. Pentru specificul carpatin aşadar, icoana nu este o simplă reprezentare, nici doar o modalitate de a trece de la văzut la nevăzut, de la trupesc la duh; ci este altceva, este tocmai această taină în care Divinul se face trup şi se face împărtăşire, putându-se astfel comunica. Iar valoarea împărtăşirii nu este atât aceea că ne face pe noi să ne înduhovnicim, ci stă în faptul de a coborî acest duhovnicesc într-un concret de văzut al nostru pe care putem pur şi simplu să-l consumăm şi care devine parte integrantă din însăşi constituţia fiinţialităţii noastre întregi deopotrivă ca suflet, ca trup şi ca duh”. (Ibidem, p. 77).
Un monah deopotrivă al înălţimilor şi al adâncimilor, Părintele Ghelasie nu a căutat asemenea unui Mircea Eliade, o peşteră în Himalaia pentru o trufaşă autocunoaştere, ci L-a cunoscut pe Bunul şi Milostivul Dumnezeu cotidian şi mai presus de cosmos, în taina butoiului acoperit cu tablă de la Frăsinei.
Reamintindu-mi de cei sceptici cu privire la autenticitatea ortodoxă a personalităţii Părintelui Ghelasie, închei prin înseşi cuvintele sale:
«Cer iertare pentru toate şi primesc acea „certare şi îndreptare”.
Nădăjduiesc astfel să nu fiu un „lepădat”, ci un „sărac” care cere „Milostivenia cea Iubitoare”».
Părintele Jean Nedelea,
Facultatea de Teologie Ortodoxă
Universitatea din Bucureşti
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu