Volumul „Pateric carpatin – File de isihasm”, coordonat și îngrijit de Florin Caragiu, apărut la editura Platytera în 2017, readuce în prezent chipul părintelui Ghelasie de la Frăsinei, rămas atât de viu și de autentic în memoria ucenicilor săi, retrași prin vetrele monahale în căutarea isihiei sau simpli viețuitori în lume.
Principala trăsătură a portretului Avvei Ghelasie, așa cum se desprinde ea din mărturiile care compun corpusul cărții, este aceea de părinte duhovnicesc. Un tată – părintele Ghelasie se adresa des ucenicilor cu expresia „măi, tăticule” – care veghează vigilent la nașterea în duh a fiilor săi și le urmărește cu delicatețe creșterea pe calea devenirii întru Hristos. Un iconar care, înlăturând cu penelul zgura, negreala patimilor depusă în sufletele fiilor duhovnicești, scoate la lumină, izvodește chipul dumnezeiesc din adâncul omului. Un părinte „de inimă”, apropiat celor înglodați în mocirla patimilor.
Această caracteristică de călăuză duhovnicească, care întruchipează exemplar mistica autohtonă, carpatină, este surprinsă de Înaltpreasfințitul Varsanufie, Arhiepiscopul Râmnicului, în prefața volumului:
„Cuviosul Ghelasie de la Frăsinei, nu doar prin scrierile sale, ci mai ales prin viața sa deosebită este pentru noi, cei de astăzi, pildă de adevărat monah – ostaș al lui Hristos, ucenicind pe lângă pustnici cu viață deosebită, contemporani nouă, și născând, la rândul lui, pe foarte mulți ucenici, spre trăirea autentică în monahismul românesc, pe care cuviosul deseori îl numea carpatin”.
În mărturia sa, părintele arhimandrit Ioanichie, starețul mânăstirii Frăsinei, accentuează această propensiune a ieromonahului Ghelasie spre viața riguros ascetică:
„Părintele Ghelasie era un părinte de o mare asceză. Eu, când îl vedeam așa slab, îi spuneam: «Mai mănâncă și tu ceva, ca să te mai îngrași». Dar el zicea: «Lasă, bă, sufletul e mai important». Părintele Ghelasie a venit la mânăstirea Frăsinei în 1973. El a fost mai înainte în Apuseni, pustnic. Și de acolo a deprins asceza asta deosebită. La masă venea, dar mai mult de formă, lua așa, puțină ciorbă, dar ouă sau pește nu mânca. Avea mare bucurie să slujească, slujea și atunci când nu era de rând, împreună cu ceilalți preoți slujitori. Fusese asistent medical și făcea injecții la cei din mânăstire, îi îngrijea pe bolnavi”.
Remarcabilă prin căldura sufletească pe care o propagă, dar și prin tonul auto-ironic – bun prieten cu virtutea smeririi de sine – prin care i se dezvăluie cititorului, este mărturia părintelui Valerian, cel ce a avut binecuvântarea să viețuiască vreme de trei ani în imediata apropiere a părintelui Ghelasie, îndeplinindu-și ascultarea de cămărș. Mărturi părintelui Valerian completează imaginea de ascet încercat a Avvei Ghelasie, neîndurător în lupta cu patimile:
„Cu frica lui Dumnezeu o spun, eu nu cred că sunt ucenicul părintelui, nu cred că mă pot numi ucenicul părintelui. Să fii ucenicul părintelui înseamnă a-i urma întru totul felul de a trăi, or eu sunt departe încă de a fi așa cum a trăit părintele Ghelasie. Nu este vorba de nevoințele peste fire la care s-a supus, de o singură oră de somn, de mâncat cât o păsărică, de dormit în frig fără să-i fie frig și fără să se acopere, de umblat desculț, de lipsa aceea a igienei care îți asigură sănătatea și abandonul total al trupului, este vorba de acea trăire duhovnicească la care eu nu știu dacă a ajuns cineva. (...) Îi făceam focul, pentru că el stătea cu geamul deschis non-stop, și iarna, și în clipa în care cobora frigulatuncea cerea să i se facă focul, ca să aibă totuși puțină căldură, și stătea destul de departe de sobă cu patul, deși chilia era foarte mică, dar pricum, nu era lipit de sobă. Nu se învelea, doar în ultimele două săptămâni l-am învelit cu ceva, pentru că se vedea că poate îndura mai greu frigul”.
Sfârșitul mărturiei date de părintele Valerian poate concura cu oricare pildă din Pateric sau din colecția universală de povestiri edificatoare ale lumii: nu ucenicul, cel încă tânăr, îl îngrijește pe părintele neputincios, ci acesta din urmă poartă în chip tainic, nevăzut, neajunsurile, scăderile novicelui. Părintele Valerian spune:
„Și procesul acesta de curățire a fost îndelung la mine, pentru că sunt un mare păcătos, și a avut de furcă bietul Cuvios Ghelasie cu mine. A avut mult de furcăși a făcut-o cu o dragoste și cu o răbdare extraordinare, așa că pot să spun că el m-a îngrijit pe mine și nu eu l-am îngrijit pe el, deși atât de bolnav. Și bineînțeles că, oricât de orb ai fi, nu poți să nu simți măcar lumina și s-o urmezi”.
Tot părintele Valerian este cel care dă mărturie despre modul în care Avva Ghelasie a înțeles să asume chipul jertfelnic al iubirii aproapelui:
„Ușa lui era deschisă ziua și noaptea, cum nu am văzut la nici un duhovnic și n-am auzit... Zi și noapte, la orice oră te duceai să te spovedești, te primea imediat. Te asculta cu răbdare, te descărca de tot ce aveai energie negativă în tine, te făcea să înțelegi că din pricina ta suferi, și nu din pricina altora.... Era foarte tulburat când auzea că dai vina pe cineva. Nu permitea niciodată acest lucru, chiar dacă observa că dreptatea este de partea ta. Nu îngăduia acest lucru și îți arăta că întotdeauna de vină ești numai tu, păcatele tale, slăbiciunile tale, neatenția ta, neiubirea ta de frate și așa mai departe. Totdeauna a făcut lucrul acesta. Foarte bolnav fiind, i-a primit în continuare pe toți, le-a dat binecuvântarea la toți, a avut grijă de toți”.
Sfaturile părintelui Ghelasie de la Frăsinei se remarcă prin naturalețea, prin firescul lor, a căror sursă nu poate fi decât trăirea duhovnicească autentică, împletită cu o viziune realistăprivind parcursul sufletului spre întâlnirea cu Dumnezeu. Voi reproducei aici câteva dintre ele. Părintele Teofan Jurcă, starețul mânăstirii Poșaga, mărturisește: „Am învățat de la Avva Ghelasie că fără cuvânt, fără rugăciune, fără slujire și fără trăire chipul nu poate să se facă asemănare. Am fost creați de Dumnezeu după chipul Său și ca să dobândim asemănarea cu El”. Unui ucenic i-a spus: „Fiule, acestea trei mereu să le conștientizezi: ținta unde trebuie să ajungi, starea de fapt în care ești, calea de urmat de a ajunge de la ce ești la ce ar trebui să fii, la ce Treimea din veci și-a dorit pentru tine să fii”. Unui alt ucenic, a cărui fire era tare morocănoasă, i-a dat canon să fie vesel. Părintele Ghelasie punea un accent deosebit pe împăcarea creștinului cu semenii săi, sesizând cu acuitate următoarea problemă: cum poți aduce închinare lui Dumnezeu dacă nu viețuiești, cu toți oamenii, în duh de pace? Pe alt ucenic l-a îndemnat: „Mergi înainte cu tăria și nădejdea credinței și iubirii de Dumnezeu! Încercările și ispitele sunt foarte folositoare, singurele ce ne «înțelepțesc» și ne dau luminarea Preasfântului Duh”. Altui ucenic duhovnicesc, afundat cu totul într-o patimă, i-a spus într-o zi: „Băi, tăticule, ce canon să-ți mai dau? Cel mai important canon e să nu mai faci!” Un alt fiu duhovnicesc se plângea de grijile care îl acaparează cu totul pe omul trăitor în lume. Avva Ghelasie l-a sfătuit, cu mult realism: „Măi, tăticule, în lume nu se poate să n-ai griji. În mânăstire scapi de griji. Crucea celui din lume e grija, iar a monahului ascultarea. Dar nu băga în seamă grijile, gândește cu bărbăție”.
Părintele Ghelasie de la Frăsinei este moștenitor al tradiției carpatine, primite prin monahul Neofit și prin Cuviosul Arsenie Praja. Aceasta, spre deosebire de cea sinaitică, aghiorită sau slavă, păstrează anumite caracteristici recognoscibile, una dintre ele fiind viziunea armonioasă privind raportul dintre trup și suflet. Mistica de tradiție carpatină menține fondul comun, filocalic, pe care îl împărtășește cu cele trei tipuri de mistică menționate mai sus, păstrând însă o formă proprie. Avva Ghelasie povestea:
„Eu însă am găsit în partea Ardealului această tradiție a pustnicilor din Apuseni care urmează practica eremiților din mânăstirile Râmețului. Am surprins aici un specific pe undeva deosebit, care denotă tocmai partea caracterială autohtonă care nu este în contadicție cu fondul comun filocalic. Accentuez că fondul Filocaliei rămâne comun, fiind acea duhovnicie a Duhului Sfânt transpusă, îmbrăcată însă în forme proprii, individuale. În acest sens se poate spune că eu încerc să evidențiez un specific al monahismului nostru românesc, dându-i un fel de formă și, în același timp, o distincție”.
Părintele Ghelasie numea iconică acea trăsătură specifică creștinismului românesc:
„De ce îi spun iconic? Pentru că se zice că eremiții din Munții Apuseni se numeau ei înșiși iconari; nu în sensul că ar fi fost pictori de icoane, ci pentru că aveau o evlavie extraordinară față de icoană, practicând un fel propriu de mistică a icoanei. Erau adevărați purtători de icoană, de chip iconic, ceea ce înseamnă că modalitatea lor de mistică teologică creștină era concretizată în acest sens”.
Specificitatea misticii carpatine va fi reliefată și mai pregnant dacă vom privi, comparativ, raporturile care se stabilesc între trup, suflet și duh, între realitățile trupești și cele spirituale în cele patru tipuri de mistică creștină. Părintele Ghelasie preciza:
„Dacă în sensul obișnuit, tradițional, al teologicului athonit și al Sfinților Părinți, ceea ce este trupesc trebuie să se ridice la duhovnicesc, să se înduhovnicească, caracterul carpatin susține că spiritualul înduhovnicit nu trece la un nivel superior, nu se izolează și nu caută să antreneze partea corporală, trupească, materială pentru a o ridica la spiritual, ci spiritualul se face un fel de întrupare și mai evidentă a duhovnicescului, în așa măsură încât, la un moment dat, partea materială, corporală devine un locaș, un altar, chiar un fel de preînchipuire euharistică”.
Aceste gânduri ale părintelui Ghelasie intră în consonanță cu acelea ale autorului poemelor luminii, care, în chip inspirat, remarca o evidență desprinsă din arhitectura spațiului sacru românesc – el însuși o reflecție a spațiului mioritic: în bisericuțele ortodoxe, credinciosul simte că Dumnezeu, transcendentul, coboară.
Părintele Ghelasie rămâne viu printre noi prin prezența sa nevăzută, prin ucenicii pe care i-a născut și i-a călăuzit duhovnicește și printr-o operă teologică unică în spațiul cultural autohton, care încă își mai așteaptă cititorii competențiși interpreții formați în spiritul interdisciplinarității domeniilor umaniste.
Ciprian Voicilă
(Articol apărut în revista „Lumea Monahilor”, nr. 145, 2019)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu