Cuvânt Înainte la volumul: Ierom Ghelasie Gheorghe, Memoriile unui Isihast. Filocalie Carpatină V (ed. Platytera, 2018, în curs de apariție)

„Cum nu este viață fără pulsație și respirație,

așa nu este viu în sine fără Ritualul și Liturghia

Iubirii dumnezeiești care coboară în creație.

Dumnezeu coboară viața prin liturghisirea și ritualul

Iubirii Sale, concret, prin Fiul Său și Sfântul Duh” 
(Ierom. Ghelasie).

„Liniștea este neîntrerupta închinare lui Dumnezeu

și starea în fața Lui” (Sf. Ioan Scărarul).

În volumul Moș-Pustnicul din Carpați. Foaie de Practică Isihastă (inclus în colecția Memoriile unui Isihast. Filocalie Carpatină, vol. 5) sunt cuprinse texte din numerele I-XV ale revistei cu același nume, în care părintele Ghelasie Gheorghe zugrăvește viziunea creștină și practica isihastă dintr-o perspectivă iconică, proprie isihasmului carpatin.

În această abordare, „vederea lui Dumnezeu începe încă de pe pământ”. Posibilitatea de renaștere a omului căzut stă în recâștigarea iubirii prin care făptura se întâlnește cu Creatorul ei. Dacă taina Iubirii este părtășia la viaţa veşnică, „suferinţa despărţirii de Iubire este iadul”. Cauza profundă a căderii stă în neputința de a „duce fericita Cruce a Iubirii”. În fapt, ni se spune, „vederea de taină este iubirea”, singura ce poate avea tăria neclintită a permanenței și poate vedea pe cel iubit fără a preface realitatea cu propriul subiectivism.

În fapt, păcatul constă într-o „auto-divinizare mai înainte de a se face unirea cu Divinul”, omul având menirea „de a trece prin focul transcendental, când este momentul întâlnirii cu Divinul”.

Dacă unii caută în umbrele lăuntrice sau în umbrele din afară urmele lui Dumnezeu, este o taină peste acestea, altarul unde Divinul și creația se întâlnesc faţă în faţă. Astfel, „altarul este puntea dintre Absolut şi creat, este chipul de arătare a celor nevăzute”.

Practica misticii isihaste exprimă prin gestul iconic de închinare chipul de filiație-persoană („răspunsul de filiație este marea taină a vieţii noastre”), ca altar pe care te aduci pe tine, în integralitatea ta, ca dar lui Dumnezeu, ce rodește prin Împărtășirea Liturgică-Euharistică a Bisericii.

Chipul transfigurării creștine este unirea iconică a omului interior cu omul exterior, prin regăsirea chipului pierdut, care dezvăluie persoana mai presus de structurile sale. Aceasta  poate „sta faţă în faţă” cu Dumnezeu, într-un dialog viu ce constituie „un comun de participare, trupul de taină, prefigurarea Euharistiei” (suntem atenționați că mistica isihastă este personal-dialogală, nu energetic-impersonală). Mai mult, „chipul omului atrage chipul naturii în unirea iconică”.

„Sfinții percep cu adevărat acel viu care este prezența lui Dumnezeu”. Evidențiind chipul de altar şi biserică din sine în care să conștientizeze prezența Domnului Iisus, omul are menirea de a se uni prin harul Duhului Sfânt cu Altarul şi Biserica Trupului Hristic, fără de care rămâne „închis” şi fără Viaţă. Astfel, „viziunea hristologică a sensului lumii este intrarea lumii în Trupul lui Hristos”, taina Euharistiei fiind împărtășirea iubirii de creație cu Iubirea Dumnezeiască, din care „începe deschiderea veşniciei”.

Părintele Ghelasie subliniază taina „legăturii nedespărţite dintre Persoana lui Hristos înălțată la cer şi trupul său pământesc în continuă asumare” („Eu sunt Vița, voi sunteţi mlădițele”).

Comuniunea cu Dumnezeu are loc după prefacerea dumnezeiască, împlinită o dată cu trecerea prin hotarul transcendental, în care are loc distincţia de taină ce evidenţiază fără confuzie Creatorul de creaţie, cântărindu-se iubirea proprie acumulată. Aceasta este singura ce poate întrupa pe Hristos, al Cărui Trup dumnezeiesc este puntea peste prăpastia veșniciei. Conștiința adevărată a veșniciei cere astfel spre statornicire o trecere prin smerenia cea mai adâncă, ce atrage „o unire-împletire de chip şi participare, întâlnire-vedere fără absorbire, tocmai prin distincția netă dintre Divin şi natura creată fiind taina vederii-iubirii nemuritoare”.

Menirea vieții noastre este să ne întâlnim, mai presus de „memorialul de imaginaţie şi închipuire”, cu Chipul lui Dumnezeu Celui viu, prin care vom regăsi şi propriul chip. Astfel, conștiința de sine se limpezește doar în sânul vederii lui Dumnezeu, închinarea fiind o recunoaștere a faptului că „suntem făpturi create care mulțumim Creatorului că ne-a dat şi nouă fiinţă, ca să ne bucurăm de împărtășirea din Cele ale Lui...”

Omul duhovnicesc reface în sine unitatea lumii și, mai mult, prin unirea cu Hristos deschide cosmosului calea spre eternizarea în împărăția lui Dumnezeu.

„Dublat cu antichipul păcatului”, omul are nevoie să facă mai întâi „ocolişul prin ieşirea din păcat şi apoi să facă propriu-zis mistica adevărată”. („Recâștigarea memoriei de iubire de Paternitate și Filiație este un miracol vindecător al bolilor cu efect conflictual”.) În practica iconică, centrarea are loc pe gestul de închinare, purtător al chipului de filiație, ce va trezi „atât mintea, cât şi inima şi duhul”, spre a reda minții memoriile bune, inimii simțirile curate, duhului lumina Sfintei Treimi.

Putere susținătoare a lumii, „rugăciunea nu este o simplă atitudine faţă de Divin, ci este actul de viaţă neîncetat şi însăşi conștiința propriei identităţi” și meniri.

Părintele Ghelasie pune un deosebit accent pe nedespărțirea rugăciunii noastre individuale și a ritualului „pe care îl face fiecare în parte” de ritualul liturgic al Bisericii, „pe care nu-l poate face decât Fiul lui Dumnezeu”. Ele apar înrudite și într-o continuă osmoză pe fondul sporirii duhovnicești în conștiința filiației, rugăciunea fiind văzută ca un pre-liturgic, sau o pregătire de intrare sau integrare în liturgicul hristic.

Împreună ele ne fac să realizăm că „Iubirea lui Dumnezeu este să coboare mereu în lume, şi iubirea lumii este să primească mereu întruparea Divinului în sine, şi aceasta este veșnica naștere din nou, este rugăciunea-Liturghia”. 

Liturghia unește în sine „rememorarea Originilor (Proscomidia)”, „răspunsul-darul-jertfa proprie” (ritualul dialogului dintre altar-preot şi credincioşi-biserică) și unirea în Trupul Euharistic. Integrându-se în taina alipirii la Trupul lui Hristos, „plinirea Celui ce plinește toate întru toți”, practica isihastă nu se reduce la o mistică energetică, nici la una pur spirituală, ci, fără a le exclude, le depășește în taina euharistică. („Practica isihastă nu este mistica zisei spiritualizări, a esențializării lumii, ci mistica ieșirii din păcatul morții și mistica împlinirii chipului omului, hotarul de taină dintre lume și Dumnezeu Creatorul”.)

Asumarea de moștenire a omului fiind adusă înaintea lui Dumnezeu spre prefacere în veșnicie, creștinul este chemat să fie purtător al Duhului (purtând în sine pe Dumnezeu și pe aproapele cu toată iubirea și primirea) și al luminii Cuvântului (exprimând sau comunicând taina comuniunii cu Dumnezeu și aproapele). Îmbrăcarea în haina de nuntă a Împărăției este podoaba noastră de răspuns la Iubirea lui Dumnezeu ce ne-a creat după chipul Său.

Realizând provocările lumii actuale, isihastul de la Frăsinei ne oferă remedii duhovnicești și ne întărește în nădejdea cea bună, evocând testamentul pustnicului Neofit, potrivit căruia „vor fi vremuri de lipsă duhovnicească, dar, din uscăciune, vor răsări acele flăcări şi mai aprinse de Duh”. 

Părintele Ghelasie aprofundează în acest volum variate aspecte ce țin de cunoașterea și experiența duhovnicească, lămurind și însuflețind pe trăitorul creștin să urmeze neabătut pe Hristos, în așteptarea cu dor dumnezeiesc a Venirii-Arătării Sale.

                                                                                           Florin Caragiu