„Rugăciunea Isihastă nu este ideație și meditație mentală, nici simplu pietism, nici metafizică filosofică, nici tehnică energetică, ci taina numirii, chemării și întâlnirii cu Chipul-Persoana Hristică”. Părintele Ghelasie Gheorghe de la Sfânta Mânăstire Frăsinei pune în lumină o viziune creștină centrată pe împletirea iconică în actul creator și iconomic divin a chipului lui Dumnezeu cu chipurile de creație. Perspectiva centrală este una hristocentrică, a existenței create în taina filiației, și liturgică, în orizontul comuniunii, după chipul Iubirii treimice.
Întreaga creație își descoperă sensul și împlinirea prin om în rodirea pecetei iconice a Creatorului, ca dar de împărtășire. Omul e cununa creației, ființă creată după chipul lui Dumnezeu, ce cuprinde în logosul său toate rațiunile (logoii) creației, dar toate cele zidite au pecetea Logosului (au rațiunile lor dumnezeiești de a fi sau logoii lor). În esența sa. creștinismul nu e antropocentric, ci hristocentric. Toată făptura are amprenta logosică a Creatorului, cu potență de rodire euharistică. Isihasmul însuși este privit ca un rod al liturghiei lui Hristos în „cântarea minții, inimii și a sufletului direct”.
Dramatismul istoriei actuale stă în faptul că făptura în întregul ei e brăzdată de rana căderii, viețuind „în latura și-n umbra morții”. Taina ei indestructibilă stă însă în potențialul de bine dumnezeiesc împărtășit de actul creator al Sfintei Treimi și înnoit ca izvor de viață veșnică de Învierea lui Hristos și împărtășirea Duhului Sfânt. Înstrăinarea de Dumnezeu a omului are ca efect o înstăpânire a unei logici a afirmării părții în detrimentul întregului, a unei logici antagoniste ce sfâșie intenționalitatea spre comuniune a ființei.
Părintele Ghelasie deslușește această devianță a căderii în raport cu dualitatea iconică de afirmare și supraafirmare reciprocă a chipurilor de Dumnezeu și de creație, și înfățișează o cale împărătească a vieții în Hristos, în care este depășită ruptura dintre trup, suflet și Dumnezeu, printr-o atitudine ce are în centru gestul iconic al omului, de unire a sa, și a creației în ansamblul ei, cu Creatorul.
Omul apare astfel ca un altar al tainei divine sădite în creație, de la care toate cele zidite își așteaptă rodirea și împlinirea. Suspinul făpturilor suferinde își așteaptă de la om un răspuns vindecător, sub mângâierea de taină a Duhului Sfânt ce îl preface într-un flux de bucurie veșnică. În această viziune, taina Întrupării dumnezeiești cuprinde istoria creației și a mântuirii în întregul ei.
Întoarcerea omului cu fața către Dumnezeu îi luminează conștiința propriei identități, în integralitatea sa orientată spre comuniune. Astfel, arată părintele Ghelasie, „în gestul iconic, trupul şi sufletul se integrează Chipului de Persoană şi acesta face mistica iconică. A sta în gestul iconic de închinare este cu toată Fiinţialitatea proprie”, făcută altar al prezenței divine.
Regăsirea de sine a omului sub auspiciile coerenței iconice cu Dumnezeu și cu întreaga zidire pune în lumină condiția sa liturgică de hotar al întâlnirii și al unirii lumii cu Creatorul ei, hotar în care se vindecă în același timp ruptura dintre suflet și trup și toate faliile căderii. Evidențele iconice, a chipului lui Dumnezeu în raport cu sufletul, și a sufletului în raport cu corpul, pun în lumină ordinea iconică a existenței, ca ființă întru comuniune.
Metanoia creștină și toate virtuțile se urzesc în trupul acestui gest de întâmpinare cu întreaga noastră ființialitate a prezenței divine, ce lucrează iconomic în noi. În ultimă instanță, remarcă isihastul de la Frăsinei, „Chipul Dumnezeirii în Sine Însuși este Iubirea ce nu este simplă însuşire, ci Însuși Chipul Ființei în Sine. Este şi o iubire calitate-însuşire, dar ca prelungire energetică harică a Iubirii Ființiale, Originea celei calitative”.
În fond, „Dumnezeu creează din iubire. Prin harul Său întipăreşte chipurile Iubirii Dumnezeieşti în cele create. Este Suprafrumosul Divin din creaţie. Creaţia ca Răspuns propriu trebuie să redăruiască lui Dumnezeu frumuseţile proprii de creaţie. Suprafrumosul Divin şi Frumosul de creaţie, iată Dialogul Vieţii de creaţie, iată însăşi Mistica”. Omul însuși, prin viața sa în Hristos, liturghisește acest răspuns al creației la actul creator dumnezeiesc.
Angelologia, cosmologia și antropologia își au rădăcinile unitar în taina dumnezeiască a Logosului întrupat la temelia zidirii, prin actul creator dumnezeiesc. Putem urmări în cuprinsul scrierilor părintelui de la Frăsinei o unică și profundă cuprindere reciprocă (cu implicații cosmologice și antropologice) a învățăturii patristice despre ființa și Persoanele dumnezeiești a părinților capadocieni, a învățăturii despre Întruparea Logosului și a logoi-lor a sfântului Maxim Mărturisitorul, a învățăturii sfântului Ioan Damaschin despre scara icoanelor în creație și a învățăturii despre ființă și energii în Dumnezeu a sfântului Grigorie Palama. Ele apar coagulate într-o privire unitară sub puterea de atracție a tainei chipului lui Dumnezeu (vizat de gestul iconic, ca o acoperire universală a ființei), cu amprenta sa logosică ce dă ființă zidirii și întru care aceasta se desăvârșește. Și nu doar teologia, ci și mariologia (sau teotokologia, în contextul dublei întrupări, a lui Dumnezeu în creație și a creației în Dumnezeu) capătă adâncimea cuvenită, în reliefarea tainei divine.
Modelarea iconică pleacă tocmai de la acest Arhechip al Iubirii divine, către care înaintând, pășim spre isihie-liniște, ca o „depășire în Divin a obișnuitului” și o „câștigare a conștiinței de filiație”, fără de care „nimeni nu poate primi pe Duhul”.
În scrierile părintelui Ghelasie regăsim în chip inconfundabil mângâierea de taină ce vine dintr-o profundă familiaritate cu Cuvântul lui Dumnezeu, dăruind o permanentă prospețime și adâncime reliefului verbal, cu precizările sale terminologice, inflexiunile sale poetice și deschiderile sale de practică isihastă.
Florin Caragiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu