Calea spre Frăsinei (II)

În articolul scris de mine, „Calea spre Frăsinei”, trebuie adăugată o „urmare”, care a fost, aș spune, la fel de surprinzătoare sau minunată.

De ce spun minunată? Pentru că, la cei 23 de ani ce îi aveam în 1984, în plin comunism (ateu, firește), am avut viziunea clară a prezenței Divinului. Și nu doar o părere, sau o nălucire, ci ca un „ceva” mi s-a arătat. 

Să istorisesc mai exact...

Dupa ce în mai îl cunoscusem pe Părintele Ghelasie (pe atunci fratele Gheorghiță și care mi-a spus: ei frate, Cristi, vei reveni pe aici), un grăunte din ființa mea a încolțit după câteva luni. Și...

Îmi era oarecum jenă, oarecum, sufletește, să accept nepăsător acel dar făcut de Gheorghiță la plecarea din mânăstire, în luna mai. Acea Filocalie dăruită mie, a Sfântului Isaac Sirul, pe care o am și astăzi, și care mă urmează peste tot; inclusiv în Franța; și astăzi e tot cu mine.

Este mai mult decât o amintire de suflet, cred.

Este un far luminat ce mă face să întrevăd Calea mea mai departe mult mai ușor și mai cu folos, în sensurile vieții, aici.

Ei bine, reflectam și îmi spuneam retoric atunci: Mi-a dăruit această carte (Filocalia 10), este o carte aparte! Calitativ spiritual (în vremurile de atunci era relativ scumpă material). Trebuie să mă revanșez într-un fel. 

Aș mai preciza că la plecare mi-a mai dăruit o frumoasă icoană (spunând: „las’ frate, că mi-o aduci tu”).

Gândindu-mă la aceasta, am spus așa:

Sunt la începutul meu, în lucrul icoanelor. Da. Dar dacă fac două la fel? După imaginea dăruită temporar. Ar fi bine.

Așa am și făcut.

Am realizat două icoane identice. 

Pe una o am încă, și o vedeți. Trec dincolo de calitatea ei (căci eram întru început). Însă acum au valoare spirituală aparte, cred. 

Iar ceea ce a urmat mi-a schimbat mult cursul vieții. 

În final, după ce am terminat lucrarea icoanelor „gemene” întru ceea ce se vede, dar și spiritual, am spus la începutul lunii octombrie:

Voi duce una din icoane, în semn de mulțumire și prețuire. 

Și după o săptămână am plecat iarăși la Mânăstirea Frăsinei. 

Trec de „odyseea” călătoriei mele cu o mașină de ocazie, până la Vâlcea, și cu autobuzul ce mă ducea mai aproape de comuna Muereasca.

Autobuzul avea ultima stație seara, cam la 2 km, mai la vale, de unde estimasem eu. Plouase în sat, cu o oră mai înainte. Drumul era destul de desfundat și anevoios; plin de noroi și de gropi; întunericul ce se lăsase îngreuna avansarea mea. 

În fine, am făcut cei doi kilometri si am ieșit din sat; mă aflam pe undeva la intrarea în munte. Reușeam greoi să întrevăd drumul gri sau întunecat, umed, în beznă. 

Pericolul era altul; în stânga mea prăpastie, în dreapta stânci sau copaci; în plus puteam să întâlnesc vreo fiară (urs sau lup). Însă în mintea mea îmi spuneam ceea ce știam: „animalele au oroare de glasul omenesc ce cântă”. Am spus iar retoric: „Sunt un „mare” cântăreț, de bietele animale vor fugi, auzindu-mă”.

Zis și făcut. Întuneric; apa ploii căzută mai devreme, frica că eram singur, pe un drum nesigur, etc. Începusem să „cânt”.

Mă făceau – toate – să depășesc armonia „melodiilor” pe care le posedam în repertoriul meu. Practic, cred că urlam. De bietele fiare ar fi spus: „Ajunge. N-am făcut nimic rău! Oprește-te”.

Într-un târziu și răgușit fiind de atât cântat (zbierat) m-am oprit lângă un stâlp de curent și mi-am spus:

„Doamne, am venit să mulțumesc pentru un bine făcut mie. Te rog, dacă exiști, arată-mi calea!”

Eram în comunism, repet. Eram tânăr. Credința îmi era prea firavă. Și totuși, un ceva, sau „cineva” îmi arăta calea.

Era ca un miracol viu.

Vedeam în întuneric, drumul ca luminat! Era incredibil.

Și cale de vreo câțiva kilometri frica îmi dispăruse, drumul era luminos și eu eram tare euforic. Era... de ne-explicat, cred. 

Când am zărit de departe luminile mânăstirii, am grăit în sine:

Eh, nu mai am nevoie de ajutor! Da.

Și în orgoliul meu, bănuiesc, am adăugat: Doamne, merci, dar mă descurc singur!

Mai aveam câteva sute de metri de parcurs doar. Mă simțeam sigur pe mine. 

S-a produs un fel de „mărturie” vie, că nu era iluzie ce trăisem timp de două ceasuri și nici „opiu al poporului”.

O frică teribilă îmi cuprinse de îndată ființa. Dar așa de mare, că tremuram de spaimă; iar drumul nu îl mai deslușeam (deloc), nu mai era ca până atunci – luminat!

Cu mare anevoie am ajuns după o oră la mânăstire. 

Odata ajuns am spus asa: „niciodată, când ceri ajutorul, să nu te dezici de el. Să mulțumești deplin lui Dumnezeu. Fii recunoscător”.

De atunci, așa procedez. Numai așa. Și am mai înțeles ceva: că singurei, puterea ne este prea mică. Că Dumnezeu există. Aveam parte iar de prezența sa palpabilă. Și L-am rugat să îmi ierte lipsa de noimă.

Ajuns fiind în mânăstire am dăruit această icoană Părintelui Ghelasie. 

Unde este „sora” azi, nu știu precis. Lângă un izvor pusă, așa îmi spuse.

Însă un lucru îl știu sigur. Întâmplarea în sine. Trăirile ei ce m-au marcat interior, și icoana aceasta, sora „geamănă” a ei.

Christian NEACȘU / decembrie 2017