Părintele Ghelasie a pus în lumină o tradiție vie în sânul Ortodoxiei, ce sintetizează un curent de gândire patristic care poate fi desemnat drept iconic, central pentru viziunea creștină. Esențială este în această abordare orientarea creației spre împărtășirea de taina dumnezeiască ce este dăruită creației prin pogorârea iubitoare a iconomiei Sfintei Treimi. Este o viziune cu o consistență participativă accentuată prin dimensiunea liturgică a chipului întru care ne aflăm identitatea și creștem spre asemănarea cu Dumnezeu.
Logosul divin seamănă în creație icoanele prezenței Sale, potențând modurile participării făpturilor la taina înfierii dumnezeiești. Respirația creației în atmosfera prezenței dumnezeiești nu este însă una antagonistă, ci una iconică, în care Dumnezeirea și creația se afirmă reciproc, într-un dialog ce trece dincolo de norii energiilor schimbătoare, odihnind în cerul limpede al iubirii dumnezeiești, acolo unde conștiința, memoria și limbajul de suflet poartă cu sine taina, sau mai bine zis sunt purtate de Duhul Sfânt, ca o mistagogică răsădire în pământul împărăției Tatălui.
Părintele Ghelasie, prin a sa Mystagogie iconică, dezvăluie legătura lăuntrică dintre persoană, logos și icoană, taina ce face ca identitatea fiecărei ființe create să se realizeze prin alipirea liturgică la pecetea dumnezeiască ce a adus-o la ființă. Întruparea lui Dumnezeu în creație este rodul cel veșnic ce dă chip zidirii, modelând-o în icoana dragostei filiale.
Apropierea de Dumnezeu se realizează pe liniile de câmp ale gestului iconic, prin care se exprimă activarea condiției euharistice a ființei umane și a creației în genere. Mystagogia iconică pleacă de la taina eshatologică ca izvor al isihiei dumnezeiești chemătoare din adâncul de nepătruns al vederii lui Dumnezeu. Prin gestul de închinare, ca o activare a condiției de altar a ființei, prin lucrarea Sfântului Duh, se desăvârșește în noi chipul Fiului lui Dumnezeu.
Practica isihastă a isihasmului iconic are în vedere accesul la realitățile duhului, printr-un apel la pecetea dumnezeiască întru care sufletul și trupul își regăsesc raportul iconic, descoperind făptura cea nouă.
Gradul de împlinire al aspirației duhovnicești este măsurat de profundul simțământ de smerenie ce transpare prin mediul de revelare al iubirii, dumnezeiescul dor. Tocmai în această dăruire de sine, peste sine, omul se pierde pe sine spre a se regăsi în Dumnezeu, chip al iubirii dumnezeiești.
În punctul de străpungere al inimii, acolo unde chenoza dumnezeiască pogoară cu lumina Învierii, se naște acea viață isihastă ce are reflexul veșnic al Iubirii Treimice.
Este o viziune profund eclezială, ce vede creația luând chip și rod în nedespărțire de taina mai presus de fire a Întrupării Fiului lui Dumnezeu, de tainele Bisericii Sale ce sunt plămada vieții veșnice.
Părintele Ghelasie privește cu mult realism existența sfâșiată de cădere și moarte, sondând în icoana Logosului divin, prin credință, nădejde și dragoste, resursele înnoirii ei, ale învierii sale la viața cea după chip. Practica isihastă și remediile pe care le oferă sunt astfel mijloace de întărire a legăturii dragostei ce modelează trupul și sufletul omenesc în unire cu Dumnezeu și cu întreaga creație.
O purtare de grijă părintească așază lucrurile în rostul lor, dăruindu-le cu trezie lui Dumnezeu, iconomiei Lui iubitoare. În același timp, ca un autentic avvă de Pateric, părintele Ghelasie știe să scuture obișnuințele și inerțiile omului contemporan, ispitit de formalismele, ispitirile și amăgirile veacului, așezându-l în bătaia Duhului...
Florin Caragiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu