Viața creștină autentică este reprezentată de permanenta luptă pentru dobândirea Împărăției
celei cerești, prin transformarea duhovnicească a omului, spre creșterea lui de
la chip la asemănarea cu Dumnezeu. Această transformare se realizează cu mult
efort, dar mai cu seamă cu ajutorul Preabunului Dumnezeu prin mijlocirile sfinților, bineplăcuții Săi.
Părinții
duhovnicești prin sfințirea vieții proprii devin pentru ucenici modele de urmat
întru totul. Urmarea părintelui duhovnicesc ca model de viețuire este strâns
legată de imitarea vieților sfinților. Imitarea lor este practic un fel de
apropiere de ei la nivel duhovnicesc. Raportarea continuă la sfinți, dar și la
părintele duhovnicesc, la părintele cu viață îmbunătățită, îl face pe
credincios să își însușească modul de viețuire al acestora, să devină cumva în
aceeași cugetare cu ei. Importanța lor în viața credincioșilor ne
face să și subliniem importanța revalorificării lor în viața cotidiană.
Cuviosul Părinte Ghelasie Popescu, fost viețuitor la Mănăstirea Frăsinei,
subliniază în scrierile lui în chip excepțional acest fapt: „Și duhovnicia
isihastă de specific carpatin este duhovnicia de moș-avva, care înseamnă
duhovnicia de moștenire a sfinților. Sfinții sunt garanția. Sfântul este
Moșul-Tata cel mare al nostru. Cultul strămoșilor de aici vine. Cine nu are un
moș-strămoș în neamul lui, acela va pieri. Trăinicia, atât spirituală, cât și
materială, este în Stră-Moși. Sfinții sunt pentru noi icoanele acestora”.
Aceste realități
ale vieții duhovnicești, prezentate în scrierile Cuviosului ghelasie, au
rădăcinile bine înfipte în curentul filocalic, în care iubirea, viața liturgică
și orientarea spre asceză joacă rolul principal.
Cuviosul
Ghelasie de la Frăsinei prin viața sa deosebită a întărit toate aceste
coordonate ale monahismului românesc, ucenicind pe lângă pustnici cu viață
deosebită, contemporani nouă, precum Cuviosul Arsenie Praja, și născând, la
rândul lui, pe foarte mulți ucenici, spre trăirea autentică în monahismul
românesc, pe care cuviosul deseori îl numea carpatin. Părintele Stăniloae
într-un cuvânt din volumul VIII al Filocaliei
românești sublinia faptul că „sihaștrii aceștia au fost de fapt foarte populari
în trecutul nostru. S-a recunoscut rolul lor în susținerea puterii de
rezistență a poporului nostru în vreme de rezistență […]. Ei nu erau niște
pustnici nepăsători față de lume, în sensul celor ce trăiau în recluziune în
Occident, sau chiar din Muntele Athos. Ei ajutau în tot felul poporul în
greutățile lui”. În acest sens, îl vedem și pe Părintele Ghelasie de la
Frăsinei: cuvioșia sa a fugit de lume, însă a iubit cu putere de nedescris
oamenii, purtându-i în rugăciunile sale și povățuindu-i cu timp și fără timp. Puțin
dintre cei care locuiesc în afara mănăstirii știu că viața unui monah înseamnă
jertfă necontenită, că viața unui monah înseamnă să te rogi fără sfârșit, nu
numai pentru cei de lângă tine, ci pentru lumea întreagă. Monahul neavând
avere, singura milostenie pe care poate să o facă este rugăciunea. Cuviosul
Ghelasie a știut să facă această milostenie, pe care a împlinit-o din
preaplinul inimii sale de Cuvântul lui Dumnezeu.
Teologia
filocalică subliniază în nenumărate rânduri faptul că În ascultarea fiului
duhovnicesc față de îndrumătorul său stă
toată taina isihiei, a dobândirii liniștii. Părintele Ghelasie adâncește în
scrierile sale acest aspect al spiritualității isihaste, scriind „Mă aduc ție,
Avva, ca pe o prescură pe care primește-o și liturghisește-o ca Liturghie a
vieții mele, care să mă împărtășeacă din Euharistia Mântuirii”. Același lucru
îl spune și prin versurile următoare, pline de semnificație duhovnicească:
„Avva Părintele
meu,
În genunchi sub
Binecuvântarea ta stau.
Prin mâinile
tale coboară-mi cerul,
Prin ochii tăi,
Harul să strălucească,
Prin cuvintele
tale
Însuși Dumnezeu
să-mi vorbească.
Avva, fii
părintele meu,
În care să am
nădejdea de credință
Că și eu mă voi
mântui”.
Fuga de lume crează climatul propice lepădării grijilor lumești și
cultivării iubirii și comuniunii cu Dumnezeu, rămânând în ascultarea față de
stareț: „Ascultarea față de un Avvă este o ascultare Ritualică-Sfântă, spune
Părintele Ghelasie, care aduce Harul. Cine face ritualul ascultării față de un
Avvă primește harul Duhului Isihiei. Cine nu intră în Har nu va primi Taina
Isihiei” . Astfel vedem că ascultarea este virtutea monahală cea mai înaltă,
prin care se combate iubirea de sine, ceea ce este maica patimilor,
cultivându-se smerita cugetare, care constituie esența tuturor virtuților.
Răspunsurile pe care le primim de la Dumnezeu nu vin pe cale nemijlocită,
ci întotdeauna prin împreuna sfătuire cu duhovnicul, smerindu-ne pe noi și
deschizându-ne cu totul în fața acestuia. Drumul spre Împărăția lui Dumnezeu presupune
părtășie, comuniune, împreună sfătuire, de unde și apoftegma plină de
înțelepciune: „Nu da sfat celui ce nu ți-l cere”. Niciun avvă nu vorbea fără să
fie întrebat, iar nu de puține ori tăcerea era cel puțin la fel de grăitoare ca
și răspunsul. Întrebările în Duh în fața părintelui duhovnicesc sunt ziditoare,
căci Însuși Dumnezeu vorbește prin gura duhovnicului.
Într-adevăr putem observa că toate aceste răspunsuri sunt cu putere multă,
însă, spun Sfinții Părinți, răspunsurile aveau atâta putere în ele tocmai
pentru că le cereau cei însetați de ascultare, de a împlini cuvântul pe care îl
primeau. Iată ce mărturisește Ieromonahul Ghelasie despre împlinirea
cuvântului: „Tu, Avva, mă povățuiești la o practică filocalică de specific
carpatin. Mă bucur că mă poți îndruma fără contrarierea care de obicei se face.
Mai ales noi, tinerii de astăzi, avem nevoie de o înțelegere mai largă, până
reușim și noi să ne însușim sacralitatea sfinților filocalici. Fii însă aspru
și curățește-mă de toate falsitățile intelectualismului laic”.
În zilele noastre, pare că Dumnezeu a luat darul cuvântului cu putere, însă
nu este așa. Sigur se poate observa că în aceste vremuri a scăzut mult
ascultarea față de duhovnic, dorința de a împlini fără ezitare cuvântul primit
și de aceea nici cuvântul nu mai are atâta forță, însă nu putem spune că suntem
lipsiți de darul cuvântului, de sfătuitori plini de putere duhovnicească. Așa
cum până acum câțiva ani am avut în mănăstirile noastre părinți precum Cuviosul
Cleopa și Ioanichie de la Sihăstria, Arsenie de la Techierghiol, Justin de la
Petru Vodă, Lavrentie și Ghelasie de la Frăsinei, și astăzi în mănăstirile
noastre sunt părinți și maici cu viețuire sfântă, care îndrumă ucenici spre o
viețuire duhovnicească.
Anul acesta fiind în Biserica Ortodoxă Română anul omagial al sfintelor
icoane, al iconarilor şi al pictorilor bisericeşti şi anul comemorativ
Justinian Patriarhul şi al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului, este
mai mult decât binevenit un colocviu ca acesta de astăzi, Avva Ghelasie de la
Frăsinei fiind la modul cel mai autentic o icoană contemporană a isihasmului
românesc, dar în același timp și un iconar al chipului lui Dumnezeu din
sufletul ucenicilor, și un apărător fără teamă al dreptei învățături, în
vremurile grele ale ateismului roșu.
Binecuvântăm cu părintească dragoste lucrările celei de a șasea ediții a seminarului
dedicat vieții și lucrării Părintelui Ghelasie Popescu de la Frăsinei,
rugându-L pe Dumnezeu să-și reverse Harul Său asupra noastră a tuturor
participanților, spre a înțelege cu minte curată învățătura Cuviosului Ghelasie
și mai ales spre a-l avea ca model de urmat întru viețuirea cea întru Hristos,
ca o icoană ce dăinuie veșnic în sufletele noastre!
† VARSANUFIE
Arhiepiscopul Râmnicului
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu