Pr. Neofit: ÎntruPchipări sau Despre un cuvânt împreună întru rostirea isihastă

ÎntruPchipări

sau

Despre un cuvânt împreună întru rostirea isihastă

„Undeva pe arcul Carpaţilor”, într-o „lecţie de estetică şi filosofie”, de citit în „tratatul nescris al unei limbi”, C. Noica ne deschide, la capitolul „întruchipare”, orizontul unei lămuriri: „Destinul formei de a fi înlocuită la noi prin chip este şi cel al frumosului de a putea fi înlocuit prin întruchipare.” (C. Noica). 

Însă, cuvântul lămurire, ce, în descindere noiciană, survine din mai vechiul lamură, ne călăuzeşte într-un anume fel scrutarea hotarelor plinitoare ale acestui destin: „Suntem, cu lămurirea, altundeva decât în lumea văzului (fizic sau mental) şi a simplei lumini.” (C. Noica). De aceea, coordonatele destinului formei şi al frumosului, ce trimit la destinatarea chipului şi a întruchipării, sunt trasate, urmând, nu orice lămurire, ci „lămurirea” „aceasta  care  te  cuprinde  şi  transfigurează  ca  întreg”  (C.  Noica). Se vor păstra astfel în atenţie reverberări ale „întruchipării” din perspectiva orizontului lămuririi, aceea ce caută să te aşeze privitor într-o înţelegere „nu cu văzul, nu cu mintea doar, ci cu fiinţa ta întreagă”. În acest orizont, forma şi frumosul se înfăşoară în tuşa unui rost de lămurire după chip şi după întruchipare. 

Împreună (pe)trecerea chipului şi a întruchipării în substituirea,  în  pandant, a formei şi a frumosului, ne apare firească de împărtăşim înţelesul filosofului că, la noi, formă a dat pe formosus/frumos,  iar  chipul,  ce  acoperă  mai  întinse  câmpuri  semantice  decât  formă,  avu  să  dea  pe întruchipare. Destinul formei de a fi înlocuită prin chip, ce culisează, aşadar, şi spre înlocuirea frumosului cu  întruchipare, e destinul  ce  închide  spre a deschide cupla chip-întruchipare unei  consfinţite  meniri. O menire afierosită schimbării la faţă a formei şi a frumosului ce dă mărturie de rememorarea iscusită a chipului întru-chipare. 

Întru-chiparea, surprinsă, odinioară, mirabil de filosof ca fascinantă cununie dintre întru şi chip − înveşnicindă însoţire a lui întru „cu întreagă bogăţia sensurilor lui de stări şi mişcări” cu „bogăţia înţelesurilor luate de chip” −, străbate arătat şi învăluie, hic et nunc, cu sens primenitor, asemeni unei baptismale înnoiri ce grafiază cu o pană de vânt, ce adie clarisim, un inefabil caliciu al odihnei regăsirii sursei actului originant, fundamental, al modelării împlinitoare: „e ca şi cum ar exista un verb, a da chip, chipare” care prin „el însuşi spune mai mult decât a da formă, formare” (C. Noica). 

De  altfel,  odihnind  în  ambientul  eflorescent  al  unei  posibile  semantici  a  chipării  se  va  putea întrevedea cum (întru)chiparea dezvăluie activul chipului; chiparea este chipul în act, chiparea este Gest! Însă, chiparea, pentru că rămâne întru chip şi prezervă intensiv/extensiv memoria chipului, este orientare anume nu oarecare; imprimă, cheamă şi arată orientarea asemănării după chip ca   mărturisire nedezminţită a sa; chiparea naşte asemănarea întruchipărilor ce se prezintă, ca enipostazieri ale chipului, drept mărturii veridice ale prezenţei lui.

Întruchipările ca „întrupări” poartă legănat la pieptul lor asemănarea chipului, învelind în veşmânt irizat surâsul grăind al frumuseţii asemuite maternităţii feciorelnice. Astfel că frumuseţea, cea căutată pentru că va fi fost găsită, se iveşte întru-chipările − in actu − ce şi-au limpezit deşertăciunea închipuirilor, înfrângând năluciri şi plăsmuiri ale urzelii solipsiste, şi se înmână, tactil, în rostirea catifelată a întruchipărilor, care, asemeni unui borangic, învelind dezvelit, rămân alipite la sânul realului, ce, cuvântând prin înfăţişările întrupărilor prezente, calează, conform filosofului, versiunea modernă, răsturnată, a ideii platonice a mundus contemplativus.

Întru-chiparea se aşterne drept cale/urmă de a da chip aievea,  orientând spre o „întrupare” lămurită, care, într-un parcurs al recunoaşterii, ni se adevereşte, ca ab initio, o creaţie bună foarte, ce (ne) atrage către o asemănare − după Chip! − risipitoare a fantasmelor, însăilate în labirinturi astrale, cambrate de închipuiri, sorbindu-şi consistenţa, plasmatică, din percepţiile vizionare ale chipului mental, în corporalitatea sa energetică subtilă, pseudo-pneumatică, ce, ca substitut al chipului real, apare ca fantastikon pneuma, dedublat, contrapus, sfâşiind şi ocultând cămaşa întregimii lui. 

Închipuirea, nu doar cea degradată în fantezia ce secretă incontinent un imaginar ireal, ci şi aceea care prizează, într-o teosofie mistică vizionară, un rol − median şi mediator − ce transpune într-un văzduh al mundus imaginalis, ratează aţintirea chipului întruchipare, la care ne referim, înscriindu-se într-o mişcare excentrică chipării. Însă, închipuirea poate şi trebuie să preia adierile tainei chipului, asimilându-le creativ în chiparea ce dă întruchipării un „trup” mărturisitor, un „trup” ce poartă în pântecele său memoria chipului. Chipul centrează, orientează şi integrează închipuirea, ce, astfel, nu mai este de sine, şi de la sine mişcată, ci este impulsionată şi mişcată de chipul pe care trebuie să-l descopere, să-l mărturisească întru-chiparea (proces) întruchipării (finalitate).

În atare situaţie, închipuirea nu este o simplă legătură, nu este o lume între două lumi – în sensul de punte între lumea empirică a percepţiilor sensibile, a formelor sensibile, şi lumea intuiţiilor intelective a ideilor pure, a formelor inteligibile −, nu ține de o pneumo-fantasmologie, de o (re)valorizare a corpului subtil (leptoteron sôma), ci este o chipare, o infuzie înmiresmată a chipului, o surprindere şi o arătare a sa, ca cel dincolo şi altfel decât universul formelor sensibile şi inteligibile, pe care le integrează, le plineşte, le străbate şi le transfigurează. 

Este evident în joc o aşezare a închipuirii în liniile de forţă ale unei antropologii iconice, care nu doar transcende dualitatea sensibil-inteligibil, propunând un model integrativ, ci deschide orizontul unui apofatism intenţional, conştient, personal al chipului omului, ce acoperă învelitor componentele inteligibile şi sensibile. În acest sens, se poate spune că închipuirea poate apărea ca mediator median, ca intermediar, dar ca un (inter)mediator mediat în virtutea unei fundamentale cuvântări, anume cea a chipului, ce, inspirând memorial închipuirii, o cuprinde, într-o inefabilă dinamică, înscriind-o în gest-ul care păstrează adresabilitatea chipului, îi extinde şi îi transferă identitatea, ancorând-ul în întruchipările pe care le asumă ca „întrupări” ale sale.

De aceea, întruchipările le-am putea vedea a fi, şi apoi citi, ca o carte de memorii − ce desenează un cuvânt, al despărţirii de închipuirea de sine, ce exprimă un gest, al hotărniciei de sinele închipuit. O carte de memorii ce va fi şters, desigur, uitările nelepădărilor de sine, care s-au învârtoşat cândva în grumajii unui sine, ce, înţepenit în sterpe goliciuni, se rumegă şi se sfărâmă necontenit în hăuri (de sine), ţipând spasmodic din încremeniri fluide, care se învolburează în fantomatice vârtelniţe, vălurind unduiri nesfârşite de închipuiri rătăcitoare − închipuiri de „chipuri”! − ce-şi caută arătări, împieliţări, ascunzându-se de însăşi Glasul Cuvântului, în volatile tufişuri de lumini calpe, mutante. 
Mai precis, mai aţintit, ne gândim la o carte de memorii ale cărei coperţi − învelitoare anamnetică − sunt negrăitele, nepreţuitele, Braţe Părinteşti ce îmbrăţişează, prin mâinile crucii, deschise  ca  uşi de altar, potirul înveşnicirii întru acelaşi TruP − de chipuri, de cuvinte, de gesturi...   
De   altfel, întruPchipările ce ni se aştern înainte sunt mărturii netremurate ale unei asumate încredinţări a vieţii Lui Hristos: Calea, Adevărul şi Viaţa. Evident, în  acest orizont lămuritor, chipul, chiparea, închipuirea, întruchiparea se descoperă, în filele acestui cuvânt împreună, într-o lectură ce recunoaşte   acest caracter/font hristocentric.

Cuviosul ieromonah Ghelasie de la Frăsinei, un mistic isihast, de adâncime, lărgime, claritate şi întregime a stră-vederii cu totul aparte, în ale sale Memorii Isihaste, a boltit, asemeni unui candelabru rotit liturgic,  peste  arcul  Carpaţilor,  întru-chipări  ale  unei  taine  isihaste,  arătată  după  o  anume  filiaţie  într-o anume paternitate. Înscrierile sale, începând cu Memoriile unui Isihast, sunt întruchipări ce reamintesc un isihasm carpatin, pogorând într-un prezent înveşnicit prin chipul prezenţei iconice ce traduce paternitatea în asemănarea filiaţiei. Memoriile − ce au un raport nu cu timpul, ca obiect pur şi simplu al memoriei, ci cu sensul umplerii acestuia de veşnicie, cu o înveşnicire  personalizată a sa într-un chip al paternităţii, experiată  după duhul locului − sunt  mişcate de o conştiinţă a filiaţiei ce îşi  precizează chipul într-un limbaj iconic, desemnat astfel de isihastul carpatin de vrednică, nepierită, pomenire. În acest sens, ca text, memoriile isihaste ale Cuviosului Ghelasie sunt întruchipări ale acestui limbaj iconic, altfel spus, sunt chipări, ce transpun arătat taina unei asemănări după chip, mişcate, înscrise, în cursiva unui gest − gestul iconic. Un gest cuprinzător şi primitor asemeni unui potir ce rămâne în deplinătatea comuniunii. 
Memoriile isihaste, în iconare ghelasiană, prilejuiesc o întâlnire semnificativă, creativă, pe care Doina Mihăilescu nu ezită să o prăznuiască într-un răspuns pe care-l încondeiază în gest-urile sale, ce asumă, doxologic, limpiditatea unei grafii, saturate semantic, a liniilor tari, inefabile, proprii acestei filiaţii mistice. Fixată în această centralitate, a liniarităţii, discret mângâietoare, a gest-ului, se pecetluieşte în desen chipul unei isihii ce se dedică frumuseţii întruchipate, încununându-se în comuniunea − întruPchiparea! − Aceluiaşi TruP. Forma îşi recunoaşte filiaţia, îşi regăseşte calea, menirea, chipul. Nemuritoare, frumuseţea se înalţă taboric în întruPchipări. 

Într-un fel, s-ar putea spune că desenele Doinei Mihăilescu sunt o încercare intuitivă de rescriere, de traducere, de trecere, a memoriilor isihaste, dintr-un sistem de scriere, semanto-fonetic, alfabetic, în altă modalitate de scriere, care se desfăşoară în pictograme, ce se conturează, aşadar, dintr-o căutare a unei scrieri de tip pictografic, de ecou ancestral, la care se referea şi isihastul de la Frăsinei: „Limbajul Gestic-Ritualic este un Caracter Traco-Dacic ce se păstrează în Specificul Carpatin”. Şi, gândim aici, nu în sensul lui Aelianus − care, în Varia Historia (8,6) interpretând alegaţia: „Se susţine că vechii Thraci nu cunoşteau folosinţa literelor”, prin motivarea: „toţi Barbarii Europei socoteau îndeobşte, ruşinoasă folosinţa lor”, lăsa să se înţeleagă o contrapunere a modului păstrării memoriei prin oralitate, prin viul grai, celui de prezervare în text scris −, ci în sensul nevoii găsirii unei transpuneri a limbajului gestic-ritualic într-o scriere, care să îi corespundă, care să îl reflecte, fidel, sugestiv, expresiv, în caracterul şi memorialul său experienţial, trăitor. O scriere pictografică, deci, care, însă, reflectă chipuri, chipări, personalizări, şi nu lucruri, sau obiecte, reale ori abstracte. 

De bună seamă că atare rescriere, pictografică, este o închipuire, o înnoire, o re-creaţie, propusă prin compoziţii, care, deschise de lumina zilei a opta, se păstrează în axele cruciforme ale prestolnicului, nevăzut, nefăcut de mână, ce amprentează, pecetluind, spre lămurire hristică, prescura-trup liturgic a acestor întruPchipări. Ni se desenează, astfel, un imn în gest-uri, ca nesfârşite chipuri ale dăruirii-împărtăşirii, ca neîncetate tinderi spre isihie, în deplinătatea ei, dinamică, euharistică. Ni se deschide privirii o carte de memorii vii ce desfăşoară, generos şi autentic, o pledoarie fină, dar nu mai puţin densă, insistentă, tenace, pentru o recuperare pricepută, într-o evidenţiere relevantă, a tainei gest-ului ca rostire-închinare isihastă. Oprirea, odihna − activă! − în gest apare ca laitmotivul acestor întruPchipări, ce, în această prezentare, sunt, înainte de toate, o evocare cinstitoare, o plecăciune rugătoare dinaintea unei icoane emblematice a isihasmului carpatin: Moş-Avva Ghelasie.

neofit

(Text prezentat la Colocviul Național dedicat Operei și Personalității Părintelui Ghelasie Gheorghe de la Frăsinei, 15-17 Mai 2015, Sfânta Mânăstire Tismana.)