Specificul iconic al Cuviosului GHELASIE ISIHASTUL, CHIP al IUBIRII DUMNEZEIEŞTI, în abordarea lui Constantin-Mircea Hucan

Am primit, într-o seară, un telefon de la părintele Valerian, care îmi zicea să scriu ceva despre Specificul Iconic.

Eu aş vrea foarte mult să fac aceasta, pentru că iubesc foarte mult Specificul Iconic, însă chiar nu ştiu ce aş putea scrie. Mi se pare totul atât de limpede, atât de clar, atât de bine, atât de adânc şi, totodată, atât de subţire scris de Părintele Ghelasie, încât ce pot scrie eu?

Nu înţeleg nici să-l „explic” pe Părintele Ghelasie. Pentru că nu este cazul. Cum să „explic” o Icoană? O Icoană o poate înţelege ORICINE. Doar să VREA! Nu o înţelege teologic-dogmatic, dar înţelege Viul ei, Sfinţenia. Şi cel mai simplu om înţelege. Pentru aceasta, o pune la loc de Cinste şi se Închină. Iar cel care nu vrea poate că, explicându-i, va înţelege ceva teologic-dogmatic, dar Viul ei  şi Sfinţenia nu le va înţelege.

Am întâlnit la Frăsinei un băiat foarte simplu, care se spovedea, ca mulţi alţii, la Părintele Ghelasie. Mi-a povestit că, după mutarea Părintelui la Domnul, a fost foarte dezorientat şi, având 2-3 cărţi de la Părintele, a considerat că trebuie să le citească. Bineînţeles că nu a înţeles nimic... Atunci şi-a făcut socoteala că este o ruşine faţă de Părintele să nu le citească şi trebuie să facă oricât efort. Spunea că simţea cum îi plezneşte capul, dar tot citea câte 2-3 pagini. Citea o propoziţie şi, apoi, o citea iarăşi şi iarăşi. Nu ştiu cât a durat. Într-o zi, spunea el, „parcă s-a ridicat o barieră”. Sunt chiar cuvintele lui. Deodată a putut să „vadă” limpede. De atunci, spunea, „trebuie să citească”. Dacă n-ar citi, e „ca şi cum n-ar mânca”.

O experienţă asemănătoare am avut şi eu. Eu nu am fost printre fiii duhovniceşti foarte apropiaţi. Mergeam rar la Părintele, de 2-3 ori pe an, ca să-mi rezolv problemele grosolane. După ce nu a mai fost Părintele, am înţeles cât am fost de superficial. Trebuia să recuperez... Trebuia neapărat să-l „am” pe părintele Ghelasie. Am început să citesc fără să înţeleg nimic. Ba mai mult: cu nenumărate încordări, pentru că ani de zile citisem şi studiasem pe Sfinţii Părinţi şi mă aflam în faţa unei părute nepotriviri. Încet-încet, s-a ridicat şi la mine „bariera”. Şi pot spune şi eu că, citindu-l pe Părintele, mă hrănesc.

Iubesc cu toată inima pe Sfinţii Părinţi şi mă hrănesc din destul de la ei. Dar, cumva, doar la nivelul înţelegerii şi ca orientare. De la Părintele Ghelasie mă hrănesc, cumva, integral. Pot să-mi împropriez ce citesc. Mă regăsesc pe mine, citind. Este, la Părintele Ghelasie, o Lucrare foarte aproape de mine.

Aşa înţeleg eu Specificul Iconic. Este „Ceva”-ul Sfinţilor Părinţi, care ne este aproape şi cu putinţă reală nouă, celor slabi şi neputincioşi. Este „Ceva”-ul Sfinţilor Părinţi, atât de simplu, dar atât de adânc. Este Simplitatea Patericului, pentru cei mai simpli, şi Adâncul Filocaliei, pentru cei mai adânci.

Modalitatea Iconică este o Întoarcere la Duhovnicia „primară”, esenţială, dar este şi o Lărgire extraordinară a Duhovniciei „adunate” de la început, până azi. Este ca un Liman de Scăpare pentru oricine.

În Duhovnicia tradiţională, lesne poţi fi furat de „înţelesuri” şi de „părere”, în lipsa unor povăţuitori încercaţi şi în condiţiile unor degradări psiho-fizice ale noastre. De altfel, se şi vede că este o tendinţă de a avea fiecare „duhovnicia” lui, părerea lui şi dreptatea lui. Fiecare ŞTIE!... Şi se întăreşte omul în această „dreptate” a lui şi cine să-l mai scoată de-acolo? Doar suferinţele, necazurile şi boala. Şi, câteodată, nici acestea...

Duhovnicia Iconică este Duhovnicie de VEDERE, de ICOANĂ.

În Duhovnicia Iconică, atenţia nu este nici pe minte, nici pe simţire, nici pe inimă, nici pe complexul păcatului şi al patimilor, ci pe Gestul FIINŢIAL de Închinare. Fiinţial, adică cu toată fiinţa, integral. Trebuie să te Îmbraci cu Gestul de Închinare ca şi cu o Haină. Dar nu numai: trebuie să Cuprinzi în Gestul de Închinare pe toţi şi orice lucru. Şi, aceasta, Neîncetat! Închinarea Neîncetată! Iar de la a te Opri în Gestul de Închinare un moment, la a te Opri în Gestul de Închinare mai des, până la Închinarea Neîncetată, este Urcuşul!

În Gestul de Închinare te ODIHNEŞTI! Te Opreşti din ORICE tensiune, din ORICE încordare, din ORICE nemulţumire, din ORICE războire, şi te ODIHNEŞTI!

Gestul de Închinare este Rugăciunea. Rugăciunea Închinării. Acesta este Specificul Iconic.

Pe mine mă atrage Gestul de Închinare ca un magnet! Mă atrage ODIHNA aceea, peste toate neputinţele şi convulsiile mele. ODIHNA din Închinare.

Uitaţi-vă câtă ODIHNĂ este în ICOANĂ! ODIHNĂ de Gest! Icoana însăşi este Gest de Închinare! Acesta este ICONICUL!

Zic unii: cum adică Gest de Închinare? Cum vine asta? Păi, iată cum: să Stai ca în Icoană! Să Stai în Gestul de Icoană! Acesta este ICONICUL!

Este o Distincţie foarte limpede între Duhovnicia Sinaitică-Nitriotă-Sketică (dacă pot zice aşa), care are în Evidenţă Asceza trupului, Duhovnicia Athonită, care are, vădit, în Evidenţă Asceza Minţii şi Duhovnicia Slavă, care are în Evidenţă un Caracter de Căutare a Duhului. Dar, zicând „în Evidenţă”, aceasta arată că Duhovniciei Sinaitice-Nitriote nu-i lipseşte Asceza Minţii şi a trupului. Deci, toate sunt un ÎNTREG, dar fiecare într-o Evidenţă. Aceasta este Frumuseţea. Ortodoxia nu este un tipar, o formulă. Este Ceva Viu, care străluceşte prin întrepătrundere cu un Specific de Loc şi de Timp.

Astfel, în Specificul Iconic, în Evidenţă este o Asceză a Închinării, o Căutare de CHIP.

Dacă în celelalte Specificuri, prin Nevoinţele Ascetice, este, cumva, o Căutare Interioară, în Iconic este o Căutare de Supra-Exterior, adică o Căutare de a Îmbrăca şi Interiorul şi Exteriorul în HAINA ÎNCHINĂRII. Astfel, în Gestul de Închinare, care este HAINA, se depăşesc tensiunile şi încordările care, inevitabil, apar în Căutarea Interioară.

Şi ce este această Căutare a Gestului de Închinare? Este Căutarea de CHIP! CHIP de FIU! CHIP de HRISTOS-FIUL! În Duhovnicie nu se poate să fie Duh fără Chip şi nici Chip fără Duh. Adică nu poate fi o Căutare de Duh Sfânt fără un Dor de CHIP de FIUL-HRISTOS, şi nici o Căutare de CHIP fără un Dor de DUHUL SFÂNT.

Dacă în Duhovnicia tradiţională este o Căutare de Duh, adică o Căutare de a Urma duhul omului pe Duhul lui Dumnezeu, adică pe Duhul Sfânt, şi o Căutare de a-şi impropria Omul pe Duhul Sfânt, prin Care să ajungă la CHIP, în Duhovnicia Iconică este o Căutare a CHIPULUI, prin dobândirea Căruia să vină şi Duhul Sfânt.

Acesta este Specificul Iconic, Aceeaşi Duhovnicie în altă Orientare! O orientare HRISTO-Centrică.

În Duhovnicia tradiţională, datorită lipsei de povăţuitori încercaţi şi datorită puternicelor degradări psiho-fizice pe care le avem, este, pe lângă obişnuitele încordări şi tensiuni, o tindere de a confecţiona formule şi tipare, deci de a te închide într-un ceva neviu, artificial. De asemenea, este o aplecare foarte des întâlnită spre sentimentalism, sau chiar spre un anume ocultism. Mai există, de asemenea, şi problematica foarte subţire a plăcerii duhovniceşti, care este foarte amăgitoare şi pentru cei mai înaintaţi în cele duhovniceşti.

Toate acestea duc la o deformare a Vieţii duhovniceşti Vii, autentice, şi la transformarea Vieţii duhovniceşti într-un mecanism artificial.

Există aceste probleme! Sunt reale!

În Iconic, toate acestea se Depăşesc, se Înghit de Închinare, pentru că, în Iconic, Atenţia nu e pe duhul de Interior, ci pe Gestul de Exterior, care este Peste Interior şi Exterior. Zice Părintele Ghelasie că acest „Peste” este Iconicul!

 Cei mai tari şi cu Povăţuitori buni pot foarte bine să aibă Lucrare şi în Duhovnicia tradiţională. Dar, pentru cei mai slabi, Modalitatea Iconică este un Dar de la Dumnezeu, un colac de salvare, un Liman de scăpare.

Foarte important este, însă, să nu încercăm să le amestecăm. Să nu le băgăm într-o oală. Că nu merge. Le strâmbăm şi pe una şi pe alta.

Trebuie bine înţeles şi aceea că Iconicul, Închinarea, Gestul au existat dintotdeauna, doar că nu au fost Evidenţiate ca Specific. Ba, mai mult: Închinarea este Temelie a Vieţii Duhovniceşti şi a Lucrării, indiferent de Specific. Dar este şi Veşmânt al Vieţii Duhovniceşti, este şi Creştere şi Urcuş şi Încununare, după sporirea fiecăruia. Închinarea este Starea Dreptslăvitoare a Omului în faţa lui Dumnezeu. Este RĂSPUNSUL Omului în faţa Dragostei lui Dumnezeu, în faţa PREZENŢEI lui Dumnezeu. Este Strălucirea Sfinţilor şi a Drepţilor.

Patericul Egiptean mie mi se pare că este numai Închinare. Zicea un Părinte, mi se pare Cuviosul Paisie Aghioritul: „Să intri în Simplitatea Patericului”. În Pateric este numai Simplitate şi Firesc şi a se pune omul pe sine la picioarele lui Dumnezeu! ÎNCHINARE!

Să ne uităm la Vieţile Sfinţilor! În ce proporţie este vorba despre Rugăciunea Minţii, ca modalitate concretă? Într-o proporţie mică. Poate mai puţin de un sfert. Restul, ce este? Închinare, Dăruire, Cruce!

Eu nu desconsider Rugăciunea Minţii! Doamne fereşte! Dar nu e potrivit să o transformăm în lege unică, în dogmă, căci tocmai atunci îi aducem scădere, o artificializăm, o lipsim de Viul ei, o „protestantizăm”.

Trebuie să Vedem toate Modelele Duhovniceşti şi să ne însuşim ce este mai potrivit. Dar chiar Sbornicul, „manualul” Rugăciunii Minţii”, în mare măsură, aduce mărturie de a nu căuta tehnica Rugăciunii şi nici măcar repetarea mecanică a Rugăciunii, ci simplitatea, nerăzboirea, dăruirea de sine către Dumnezeu şi către aproapele, Închinarea, ca temelie a Rugăciunii.

Dar ce să zicem de Mucenici? Ei s-au ridicat deasupra tuturor Sfinţilor! Cum? „Doar” prin a muri pentru Hristos! Şi ce este a muri pentru Hristos, dacă nu deplinătatea Închinării?

Zice Sfântul Fotie cel Mare: „Curata şi tradiţionala învăţătură a Ortodoxiei călăuzeşte sufletele celor cucernici către limanul sigur al Închinării”!

Părintele Ghelasie, prin Părintele Arsenie Praja, Părintele său, a descoperit Iconicul, Închinarea, puse în evidenţă ca Modalitate Duhovnicească, ca Isihasm, într-un Specific tradiţional din Munţii Apuseni, şi Darul lui Dumnezeu este că Părintele Ghelasie a scos la lumină acest Specific, l-a concretizat, l-a pus în evidenţă într-o modalitate teologică, mistică şi de Limbaj de o copleşitoare şi de neexprimat Valoare.

Am scris despre Specificul Iconic cât o picătură dintr-o mare de apă. Am scris direct, cum mi-a venit în minte. Aceasta e doar puţină Înţelegere. Mai departe e Practică pe care eu, pentru păcatele mele, nu o am, dar o Iubesc şi o Caut.

Constantin-Mircea Hucan