Concepţia despre iconicitate necesită cu prioritate clarificarea ideii de
materie, care este şi cerinţa fundamentală a ştiinţei. În modernitate, fenomenologia
în filosofie şi fizica cuantică în ştiinţă au complicat şi adâncit extrem de
mult noţiunea de corp. Concluziile oamenilor de ştiinţă converg în direcţia
conştientizării enigmei materiei. Henri Kervan, descoperitorul transmutaţiilor
biologice, afirma că noi nu ştim ce este în realitate materia. Heisenberg afirma,
la rândul său, că noi elaborăm însăşi noţiunea de materie pornind de la un dat
preelaborat deja, fapt de care nu suntem nici pe departe conştienţi. Ne
comportăm ca nişte automate, ca şi când numai această materie ar exista. Clasica noţiune de materie, caracterizată
de exterioritate, întindere, impersonalitate, independenţă logică şi ontologică
faţă de subiect, măsurabilitate şi determinism stricte e pusă astăzi sub semnul
întrebării. Variante recente ale filosofiilor fenomenologice, de pildă teoria
universului participativ (Wheeler), aceea a intersubiectivităţii metrice
(Milne) în cosmologie, monadologia cuantică (Wheeler, Chandrashekar, Sanders,
Marinetti, Lasswell ş.a.) disting între materia-fenomen şi material-fundament. Materia-fenomen
ca obiect al fizicii clasice manifestă evident un comportament determinist. La
acest nivel fenomenal domină ideea de moarte, de materie impersonală cu destin
termodinamic univoc (e vorba de logica energiei autonomizate şi de cea a consumului de energie).
Aceste teorii filosofico-ştiinţifice
atacă misterul fenomenului. Cum e
posibil fenomenul materiei convenţionale pe baza unui fundament (cuantic) care se conduce
după alte legi decât cele ale fenomenului respectiv? Referitor la aceste „alte
legi”, contrare determinismului materialist, fizicianul Arthur Eddington
observa că ele sunt rezonante cu afirmaţiile religioase. Se ridică întrebări de
genul: dacă
fenomenul este o iluzie, ce sens are el, cine-l produce şi cum se produce? Aici
există unele interpretări conforme cu concepţiile orientaliste, care aduc
răspunsul lor. Perspectiva creştină se distinge, desigur, de acestea. Mistica
iconică, aşa cum a gândit-o părintele Ghelasie, se referă la o amăgire
fenomenală datorată căderii, dar şi la intervenţia iconomiei lui Dumnezeu, Care
a îmbrăcat în veşminte de piele, în anumite pogorăminte, starea decăzută a
omului şi a creaţiei. Astfel, materialismul reprezintă un păcat de conştiinţă,
dar şi o inducţie fenomenală venită din partea unor energii care se comportă ca
şi cum ar fi autonome, impersonale, rupte de suflet şi de Dumnezeu. Dar ceea ce
e mai important de precizat este faptul că în spatele fenomenelor energetice
stă un mental, un gând, după cum a afirmat părintele Ghelasie.
John Wheeler, vorbind de universul participativ, afirma că misterul
materiei rezidă în entitatea participativă fundamentală, receptorul cuantic
aşa-numit, care răspunde în mod straniu intenţiilor observatorului. Totul în
univers este participare. Relativizarea la observator – noţiune-cheie în
gândirea contemporană, care aminteşte nu în ultimul rând de filosofia
capadociană a participării – stă în spatele materiei convenţionale, care-i la
urma urmei o imagine produsă de creier (sediu al interferenţei între suflet şi materie,
placă turnantă între exterior şi interior).
Un fel de axiomă
fundamentală prezentă în concepţia
iconică promovată de părintele Ghelasie de la Frăsinei se traduce printr-o idee
extrem de densă referitoare la viul de creaţie. În acest sens, valorizarea
creştină a vieţii implică o asemenea extensie a noţiunii de viaţă, în ceea ce
priveşte câmpul ei de aplicaţie, la realitatea propriu-zisă în totalitatea
acesteia, încât se ajunge la afirmaţii tranşante precum aceea că Dumnezeu nu
creează nimic mort, încât în chip originar nu poate exista materie moartă, ci
numai materie vie în corpuri vii, care sunt energiile încorporate în fiinţe vii
şi comunicate în relaţiile dintre acestea.
„În sens biblic, în natură nu există energii libere, moarte, ci doar legate
de formele vii, create” (părintele Ghelasie). Fiind legată de viaţă, de forma originară şi fiind mişcată prin memoria
originii, energia apărută pe această cale nu cunoaşte procesul de moarte, de
destructurare. Firescul creaţiei implică la origine viaţa fără moarte, ca o
axiomă fundamentală, ceea ce este în spiritul şi în litera mesajului biblic.
Dumnezeu nu a creat moartea.
De la cea mai măruntă făptură până la om şi până la înger, pe toate
lungimile de undă ale existentului, răsună nu numai muzica bucuriei de a trăi,
dar şi a nădejdii în viaţă, a cărei temelie este Hristos. Un observator subtil
realizează faptul că misterul nu se pierde, dimpotrivă creşte pe măsură ce
coborâm cu privirea de sus în jos, de la cele mai complexe forme către modurile
aparent cele mai simple de viaţă şi mai cu seamă către cele invizibile, greu
sesizabile. Din punct de vedere istoric, consemnăm în acest sens contribuţia
deosebită a savantului Chandra Bose, descoperitorul bosonilor şi cosemnatar al
legii Einstein-Bose. El a realizat, după cum se ştie, la vremea lui, nişte
experimente extrem de interesante menite să încline cumpăna convingerii că
graniţa dintre viu şi neviu nu există de fapt în natură. Până şi ceea ce numim
reacţie la nivel strict fizic şi nu altfel decât după o socotinţă a noastră
mecanicistă, este, în fond, o versiune de răspuns, chiar dacă minimal, dat de
viaţă, şi chiar dacă această viaţă a
luat forme disimulate, oricum greu discernabile.
Concluzia care se impune este că tocmai ignorarea vieţii ca factor esenţial
al unităţii profund experiabile a creaţiei e de vină pentru schizofrenia de
ansamblu a cunoaşterii, cea care operează cu disocieri tari între domenii,
izolând una de alta fizica, chimia, biologia, psihologia ş.a.m.d.
Interdisciplinaritatea nu se reduce, în acest sens, la o chestiune de metodă,
nu e un moft formal, ci reprezintă o necesitate autentică, imperioasă, a
cercetării impusă de viaţă. În mistica iconică, substanţa însăşi a existenţei e
dialogicitatea. Călăuzită de ideea de viaţă, interdisciplinaritatea îşi propune
în primul rând să redefinească simplul, elementarul fizic, să-l scoată din
izolare, din prizonieratul disciplinei rigide care-l încercuieşte. De naşterea
cu succes a unei discipline de graniţă
depinde generarea unui limbaj complex despre realitate, menit să
integreze partea în întreg şi să subordoneze energiile fiinţei, după cum spunea
părintele Ghelasie.
Astfel poate lua naştere un ansamblu de noţiuni şi înţelesuri fuzionare,
produse prin tunelarea sistemului de reperare şi valorizare de la dreapta la
stânga şi invers, mişcare prin care complexul contaminează simplul şi compacta
aparenţă a cantităţii este supusă unei posibile lecturi calitative,
substanţiale, individualizate, având drept rezultat blocarea reducţionismului
în orice sens, ca şi concomitent prezervarea imaginii de o excepţională
varietate a existentului viu.
„Integrala vie” – sintagmă folosită şi de părintele Ghelasie – e posibil o
sintagmă-cheie cu care se lasă descifrată existenţa la orice nivel al ei,
acoperind actualul, dar şi posibilul devenirii. Pentru părintele Ghelasie,
întregul existent este asemeni unui pacient. Viaţa este cea care are nevoie de
tămăduire. Medicina isihastă devine în context o paradigmă hermeneutică
aplicabilă existenţei în ansamblul ei şi în interconexiunile ei. Transferul de
limbaj specific de la o disciplină la alta, cum ar fi dinspre fiziologie şi
biologie spre fizică, sfârşeşte prin a pune sub semnul întrebării însuşi
statutul de ştiinţă fundamentală acordat exclusiv acesteia din urmă.
Înaintând în direcţia sugestiilor, problematizărilor, dar şi a dovezilor
stabilite de Bose, care uneori sunt într-o uimitoare rezonanţă cu ale
părintelui Ghelasie, mergem spre constatarea că între fizică şi fiziologie,
între reacţie mecanică şi răspuns viu graniţele se estompează la nivel
fundamental, prin urmare e necesară o aprofundare a fenomenului vieţii care se
poate realiza în sensul cel mai satisfăcător prin medierea misticii iconice.
Mecanicizarea existenţei e o distorsionare profundă a manifestării vieţii, e un
simptom al unei rupturi în interiorul vieţii.
Ne aflăm, se spune, în era postgenomică a semanticii ştiinţei. În acest
context, religia e resuscitată în ideea de călăuză a minţii în mod necesar
corelată cu ştiinţa vieţii ce-şi extinde teritoriile în chip misterios.
Biologia ca ştiinţă fundamentală, această ştiinţă a vieţii între disciplinele
experimentale sau măcar cvasi-experimentale, să fie pânp la urmă cu putinţă aşa
ceva? Asta ar însemna printre altele şi rescrierea măcar parţială a fizicii în
termeni de ştiinţă a vieţii.
Semnalul mutaţiei de paradigmă fundamentală pe care l-au dat deja unele
orientări în fizică şi în biologie a fost dat în reflecţia teologică ortodoxă
în mod explicit de părintele Ghelasie cu a sa mistică iconică. „Terapia
obişnuită a medicinii laice caută restabilirea dinamismului energetic fără
ştiinţa limbajului tainic al Vieţii”, obişnuia să obiecteze misticul isihast,
vădindu-şi interesul mereu reînnoit pentru terapia vie, cea înlesnind
vindecarea prin contactul cu nucleul oricărei existenţe care este viaţa din
adânc, un dar divin şi nemuritor.
Florin Caragiu
(text prezentat la
Colocviul cu tema „Spiritualitate şi
cultură în opera părintelui Ghelasie”, ed. a V-a, Mânăstirea Tismana, 2013)
Un comentariu:
Bun articol, am fost surprins sa vad ca cineva din Romania este informat despre Wheeler, un genial turmentat pina la moarte (2008) de notiunea unui univers imaginativ.
Salutari din Ierusalim.
Trimiteți un comentariu