vineri, 25 februarie 2011

Părintele Ghelasie: "Crezul bolnavului"













Într-un spital erau doi bolnavi, alături cu paturile. Se zbăteau între Viaţă şi moarte, dar amândoi păreau totuşi oarecum liniştiţi, deşi spaima „Ceasului Veşniciei” se umbrea pe feţele lor.
Unul făcea pe „filosoful”.
– Ce bine este să fii „liber” de toate, să nu fii „legat” de „nimic” pământesc şi chiar spiritual; să simţi că eşti cu adevărat „liber”... Nume, funcţie, familie, prieteni, cunoscuţi şi propria ta „personalitate”, de toate să fii „liber”... Moartea este „nimicul” a toate şi trebuie să intri în acest nimic, „cu nimic”... Nimicul este una cu libertatea... Nimicul este „religiosul necredincioşilor”... Cine nu se „goleşte” de toate şi de sine, acela se va auto-chinui...
Celălalt era un Credincios.
– Filosofule, eşti în „mare sărăcie”, sărăcuţul de tine... „VIAŢA” nu este un “nimic”, ci un „CEVA”. DUMNEZEU ne-a Creat din „nimic”, dar tocmai aici este Taina, că acest „CEVA” al VIEŢII, nu mai poate fi niciodată “nimic”... Acest „CEVA” este „suprafilosofia credinciosului”.
„Naşterea din nimic” este doar ACT DIVIN, ce nu mai poate fi distrus. „Nimicul”, în fond, „nu există”, ci este „punctul de plecare al Naşterii Vieţii a CEVA”. Nimicul ce trece în „CEVA”, de asemenea nu mai există.
„Moartea” este „păcatul”, care „inversează Veşnicia VIEŢII”, ca o „regresie a Naşterii” spre „nimicul de plecare”, care, nemaiexistând, se face iarăşi un „veşnic invers”... Moartea este legată direct de „Memoria Naşterii”; „şocul morţii” este acelaşi cu „şocul Naşterii”; retrăieşti această Memorie. A „Ieşi” în Veşnicie este „şocul Naşterii” şi a „ieşi invers tot în Veşnicie” este „şocul morţii”... Anticii vorbesc adesea de „rememorările reîncarnării”, ca o „mitizare” a „legăturii morţii cu Naşterea”. Nu te poţi „Naşte ca Fiinţă decât o dată” şi nu poţi muri, la fel, decât „o dată”... „REMEMORĂRILE” acestor „HOTARE Veşnice” sunt „infinitul VIEŢII Nemuritoare”. Tot ce „Există” are ca „Nemurire MEMORIA propriei Existenţe”, care poate fi în „două orientări”, cea „inversă fiind moartea”.
Aşa, filosofule, moartea nu este o „întoarcere în nimic”, ci tot „viaţă în sens invers”. „VIAŢA” este o „REPETARE Veşnică a Naşterii Existenţiale”. „Timpul” este” repetarea” şi Veşnicia este „NEMURIREA Naşterii”.
A „întoarce” Naşterea „înapoi” este „inversul morţii”. Mai mult, „inversul morţii” este „goliciunea vieţii”, zisa ta „libertate”... „VIAŢA” nu este o „înlănţuire în Veşnicie”, ci o „desfăşurare Liberă”. VIAŢA fără „DESFĂŞURARE” nu mai este liberă. A face „inversul vieţii” este tocmai „ieşirea din desfăşurare-libertate”. A te „goli” total de VIAŢĂ, este „nimicul morţii”. Adam după „păcat-inversul” se „vede gol şi se ascunde-fuge”... „memoria morţii” s-a declanşat în el.
Aşa, filosofule, eu, ca un Credincios, nu vreau să mor „gol”, cu „memoria inversă”, ci „ÎMBRĂCAT cu MEMORIA VIEŢII”. Unii fac paradă de „nimicul-goliciunea-libertatea” de toate, dar este o autoamăgire... Multora le este „frică de propriile lor Memorii” şi de aceea vor să le şteargă... dar aceste „memorii inverse, golite” se vor „trezi”... dar „prăpastia golului” se interpune între cele „două orientări”, ca „VEŞNICIA VIEŢII-LUMINII” şi ca „veşnicia întunericului-inversului”.
Să nu admiţi „memoria goliciunii-inversului” este prima „treaptă” a „morţii” Credinciosului. Sufletul se „desparte” de trupul Naturii, dar MEMORIILE nu se pot şterge niciodată. Noi avem mai multe categorii de Memorii: ale DIVINULUI ORIGINE; ale propriei Persoane Fiinţial-existenţiale; ale „structurii noastre” ca „Suflet şi manifestări” şi ale „Naturii Personalizate”, pe care o asumăm ca „moştenire” de la Părinţi. Noi facem, ca proprie Viaţă, o „SUPRAPERSONALIZARE” a acestora. De aici, „Memorialul de Personalitate”, ca însuşi Chipul Omului. Aici este Taina Credinciosului. Noi, ca „structuri”, avem „negativuri” Sufleteşti şi trupeşti, dar acestea se „Îmbracă” de „Memoriile de Personalitate”. Noi ne zbatem şi ne luptăm cu „memoriile structurale”, dar suntem „peste” acestea cu „Memoriile de Personalitate”. Credinciosul are mare atenţie pe „Memoriile de Personalitate”, care pot „acoperi, neutraliza şi vindeca” negativurile memoriilor de structuri Sufleteşti şi trupeşti.
„Memoriile de Personalitate” sunt: CONŞTIINŢA ORIGINII-Naşterii, ca însuşi DIVINUL nostru; IUBIREA necondiţionată; „UNICA Orientare” a Veşniciei.
Păcatul aduce şi nişte „memorii de de-personalizare”, ca „inversul originii, ca nimicul-golul, ruperea-fărâmiţarea-destructurarea”; ca negativul permanent; şi ca inversul veşniciei-moartea.
Filosofule, eu nu vreau să mor în „de-personalizare şi goliciunea Vieţii”... Mi-e frică de „şocul invesării Vieţii”, ce este moartea... Să „mori cu LUMINA Veşniciei VIEŢII” este străduinţa Credinciosului.
Noi nu mai vedem „SUPRASTRĂLUCIREA LUMINII VIEŢII”, dar la moarte o vom Vedea; este DIVINUL cu Lumea, în UNIREA Veşniciei.
Nu ai voie să mori „gol”... trebuie să iei cu tine „Pământul” la Cer, cum zice parabola... DUMNEZEU ne-a Creat să „ridicăm” Fiecare, în mod propriu, Chipul Pământului spre UNIREA cu Chipul Cerului şi prin aceasta să se realizeze „COBORÂREA ÎMPĂRĂŢIEI Lui DUMNEZEU”, care este „CER şi Pământ” în UNIRE şi „peste” acestea.
Eu nu mor „gol” de lume şi nici „legat de cele lumeşti”, ci vreau să mor „ÎMBRĂCAT cu PERSONALITATEA UNIRII Lumii cu DUMNEZEU”, tocmai Chipul Omului. De aceea, Sfinţii, chiar dacă au trecut „pe lumea cealaltă”, ei sunt Veşnic UNIŢI cu Lumea, pe care o „PERSONALIZEAZĂ permanent şi Lumea se Personalizează prin Sfinţii săi”.
Eu vreau să mor cu „Darul” Vieţii mele, „Comoara” pe care o duc şi eu în Veşnicie şi care este „Chipul Personalităţii” mele. Şi acest „Dar” se va „PREFACE” în „EUHARISTIA Liturgicului Veşniciei”, în care „stricăciunea şi suferinţa” lumii se „depăşesc” în „REINTRAREA în VEŞNICIA VIEŢII”. Credinciosul nu „şterge memoria suferinţei” prin „nimicul libertăţii de toate”, ci prin „SUPRAINTRAREA în SUPRAMEMORIA” Veşniciei Vieţii. MÂNTUIREA, zisa eliberare, este o „SUPRAMEMORIE”, nu o „ştergere de memorie” (ca nimicul).
Credinciosul se ridică deasupra suferinţei şi păcatului, nu prin memoriile acestora, ci prin SUPRAMEMORIA peste toate acestea; de aceea, „VIAŢA Veşnică” nu este „o nostalgie pătimaşă a legăturii cu lumea”, ci o „SUPRADEPĂŞIRE a Lumii”, dar nu în „inversare de nimic”, ci în „PERMANENŢĂ Veşnică”. „VEŞNICIA” Credinciosului nu este „legare”, ci „SUPRALIBERTATE” peste toate. În Veşnicie nu se anihilează „memoria suferinţei, dar se ÎMBRACĂ în SUPRAMEMORIA peste suferinţă, în care suferinţa „nu se mai întoarce înapoi”, ci se „opreşte pe loc”. Aici se încurcă misticile, că nu au în vedere această Taină a „opririi suferinţei de SUPRAMEMORIA Veşniciei”, „oprirea inversului”. Mare Taină este această „oprire a inversului”, ca „INTRAREA în VEŞNICIE”. Tot ce este în noi boală şi ţepuşele morţii sunt „memoriile inversului Vieţii”. Scăparea este „oprirea inversării”, ce înseamnă „Reintrarea în VIAŢĂ”.
Tu, filosofule, vrei să mori „liber, cu nimicul total”; eu, Credinciosul, vreau să mor cu „oprirea inversului în TOTALUL Veşniciei”. Dacă te Naşti gol ca „semn al Naşterii din nimic”, nu ai voie să „mori gol”, ca o „reîntoarcere”, că faci „regresia în nimic”, ce este întunericul morţii. Iadul este „trezirea în inversul veşniciei”, că VIAŢA nu poate muri niciodată.

Esenţa Omului este Chipul său de PERSOANĂ. Omul este transpunere creativă a CHIPULUI Lui DUMNEZEU şi într-un Chip de Creaţie şi această „PECETE DIVINĂ”, cum zice Scriptura, „SUFLAREA DIVINĂ” pe care o dă lui Adam, este „PERMANENŢA Veşniciei noastre”. Acest „MODEL DIVIN” nu poate „muri”, de aceea el ne Oglindeşte şi noi ne Rememorăm în el. Mare Taină este aceasta, că noi ne „Vedem Chipul în DUMNEZEU”, fără să se confunde sau să se amestece cu DUMNEZEU Însuşi. Şi în Chipul nostru, care este Persoana proprie, se Vede, de asemenea, DIVINUL. Omul, ca o configuraţie, este, astfel, SUPRACHIPUL PECETEI DIVINE, şi Persoana-Fiinţa proprie. Şi în cadrul Persoanei este „complexul structurilor” Sufleteşti şi energetice trupeşti. Persoana îmbracă şi totodată pătrunde această structură de fiinţialitate. Omul are o manifestare direct Personală, cu Integralitatea sa şi o manifestare de structuri-fenomene sufleteşti şi trupeşti. În mod normal, toate mişcările structurilor ies din Chipul de Persoană şi se traduc în respectivele fenomene. Structurile noastre Sufleteşti şi trupeşti ar trebui să fie după „Chipul şi asemănarea” Chipului nostru de Persoană. Fenomenele structurilor nu se fac „Persoană”, ci se întorc în Actele de Persoană, ce sunt de altă factură, direct Fiinţială. De aceea, „Realitatea noastră” este Persoana şi în Persoană, cu BAZA în PECETEA DIVINĂ, în care Chipul nostru de Persoană este „Asemănarea Creativă a DIVINULUI”. „Eu sunt Persoana mea” şi „din şi prin” aceasta mă manifest şi ca Suflet şi trup. Sufletul este Asemănarea directă a Chipului de Persoană şi trupul este „asemănarea” directă a Sufletului. Păcatul a „umbrit” PECETEA DIVINĂ, Persoana, de asemenea, şi astfel Sufletul a „orbit” şi el şi trupul este lăsat fără control. Noi ar trebui să avem o CONŞTIINŢĂ Integrală de Persoană, care să se reflecte în Conştiinţa Sufletului cu rezonanţe în memoriile trupului. Şi, mai mult, „orientarea” este de la Persoană la Suflet şi trup şi apoi de la Suflet şi trup la Persoană. Din Persoană „ies” toate şi în Persoană se întorc toate şi cu Integralitatea de Persoană ar trebui să ne ORIENTĂM spre DIVINUL ORIGINE. CONŞTIINŢA Persoanei activează prin Memorii, care sunt „Repetări de proprie CONŞTIINŢĂ”. CONŞTIINŢA este neschimbabilă în sine, dar Memoriile sunt oglindiri în CONŞTIINŢĂ ce necontenit ies şi se întorc, „lărgindu-se” în „infinitul CONŞTIINŢEI” Persoanei. Paradoxal, PERSOANA este un „SUPRAINFINIT al infiniturilor Memoriale”. Când se „opresc” doar pe structurile Sufleteşti sau trupeşti, Memoriile se „înstrăinează” de CONŞTIINŢA Persoanei directe şi aşa Omul se „autoînchide” şi apar „false personalizări-conştiinţe” Sufleteşti şi apoi energetice trupeşti, care tind să se „fixeze” tot mai mult, într-o „luptă” de absorbire şi înlocuire reciprocă.
Omul normal este „Omul direct Persoană” şi apoi al „structurilor sale”. Omul păcatului este „omul contrariilor fenemenelor Sufleteşti şi trupeşti”. Persoana trebuie să „INSPIRE MEMORIALUL DIVIN”, pe care să-l adâncească, apoi, structurile Sufleteşti şi trupeşti. Fără MEMORIALUL DIVIN, Persoana devine „mecanică” şi structurile, la fel, devin „mecanice”, de unde „ştiinţa”, care constată doar „mecanicismul psiho-fizico-chimic”.
Boala noi o simţim mai ales pe trup, că trupul este reflectarea directă a tuturor contrariilor structurale. Trupul este vulnerabil şi se consumă până la moarte. Sufletul rezistă, iar Persoana este Veşnică.
Medicina adevărată ar fi cea direct a Persoanei, care să-şi regăsească acea CONŞTIINŢĂ propriu-zisă, ca apoi Memoriile de Persoană să pătrundă şi în Suflet, pe care să-l trezească, şi de aici, apoi, în trup.
Moartea ne „trezeşte forţat” la CONŞTIINŢA de Persoană, care, de este „goală”, este rău... Persoana are Taina de a se „SUPRAPERSONALIZA” cu „Îmbrăcămintea” Memoriilor de Persoană directă. Toată Viaţa Omului se întipăreşte pe Chipul de Persoană şi aceasta este „Podoaba şi Rodul” său. Omul este „împlinit-crescut” după acest Chip de „SUPRAPERSONALIZARE”. Cu acest Chip ne prezentăm noi în FAŢA Lui DUMNEZEU.
Moartea este „oprirea” Memoriilor trupeşti în Memoriile Sufleteşti şi a acestora, apoi, în Memoriile Persoanei proprii. Persoana cu Memorii Sufleteşti şi trupeşti negative va avea chipul acestora...
Zbaterea mea acum, la ceasul morţii, este să-mi Conştientizez cât mai mult Chipul meu Integral de Persoană, să-l ÎMBRAC cu MEMORIALUL DIVIN, să-l Îmbrac cu un Memorial Bun şi Sufleteşte şi trupeşte, ca să nu „ies în Veşnicie” „gol şi hidos”...
Caut să INSPIR tot mai mult MEMORIALUL DIVINULUI, ca acesta să-mi Rememoreze şi Memorialul meu Personal. A mă „odihni” în Veşnicie este a-mi Vedea „Asemănarea în PECETEA DIVINĂ” şi aşa să STAU FAŢĂ în FAŢĂ cu DUMNEZEU. Dacă sunt „gol şi hidos”, nu mă pot OGLINDI în DUMNEZEU şi atunci trec în „inversul întunericului”...
DOAMNE, puţina mea Suprapersonalizare să-mi acopere cât de cât „goliciunea” mea, că-mi va fi ruşine să fiu „gol în Veşnicie”...


(din volumul "Cerealele, între SACRU şi Medicină", Col. Isihasm, 1999, pp. 65-70)

sâmbătă, 19 februarie 2011

Ionuţ Trandafirescu: "Bucuria întâlnirii cu monahul Valerian (Dragoş Pâslaru)"




















Pe părintele Valerian îl cunosc de mic copil (de fapt aşa îi şi place să îmi spună, spre bucuria mea) fiind unul dintre părinţii ce mi-au marcat tinereţile prin atitudine şi dedicare. Cu ani în urmă, vreo nouă, l-am zărit în cancelaria Mănăstirii Frăsinei. Tot în acea perioadă l-am cunoscut şi pe părintele său duhovnic, Avva Ghelasie, căruia părintele Valerian îi era ucenic de chilie. Eram surprins de bucurie; parcă găsisem un părinte din cărțile pe care le citeam pe nerăsuflate. Mi se spunea că este talentatul actor Dragos Pîslaru. De necrezut pentru mine… Însă, de atunci, treceam pragul cancelariei de la Frăsinei tot mai regulat și bucuria de a fi în preajma părintelui era din ce în ce mai mare. Îmi spunea multe, având convingerea că acele cuvinte, cândva, vor prinde contur în inima mea, nebăgând în seamă tinereţile mele (sau probabil tocmai asta îl făcea să insiste). Era practic un motiv în plus să ajung, ori de câte ori puteam, în Frăsinei, pe bună dreptare Athosul românesc… Întâlnirea cu părintele Valarian, chiar şi pentru câteva momente, era însăşi o bucurie. Până la un moment dat, când, schimbându-i-se ascultarea, l-am văzut tot mai rar. Însă a venit şi alt moment când nu l-am mai zărit deloc. Abia atunci am îndrăznit să întreb unde-ar fi părintele. Şi mi s-a răspuns, spre surprinderea şi bucuria mea, că părintele a plecat cu binecuvântare în altă obşte... mai la pustie. Nu puteam să mă întristez căci “noul loc” îmi este foarte cunoscut. Şi nu pot să uit nici reîntâlnirea, de data aceasta chiar în Biserică, când în noaptea Învierii, prin bezna din Biserică, mi-a şoptit: „Cât ai mai crescut, tată!”. Am îndrăznit atunci să îl întreb retoric ce a mai făcut şi mi-a răspuns discret, suav: „Ce să fac?! Am venit şi eu aici, mai la pustie...”

Sursa: Blogul lui Ionuţ Trandafirescu

Gheorghe Popescu - poeme de tinereţe dintr-un caiet manuscris (1958-1968)


Fotografie realizată de Elena Popa










Toamna

Frunze moarte pe pământul umed
Se lasă!...
Tu le calci, le zdrobeşti
La fiecare pas.
Prin crengile uscate
Rar mai trece vreun zbor...
Tu calci pe frunzele galbene, rupte,
Calci pe visurile tale
Ce mor...

1958, Râmnicu-Vâlcea


Stânca

Valuri repezi se aruncă,
Se izbesc – ea şade –
Şi-o afundă în adânc.

Clocotesc în jurul ei,
Zgomotul se zbate,
Furios de moarte.

În mijlocul mării stă
Rece, umezită...
Valuri repezi tot izbesc:
Piatra, neclintită.

1958, Râmnicu-Vâlcea


La mormânt

(al Sculptorului Mihăilescu)

Adie a vântului suflare,
Frunzele din ramuri se desprind,
Se coboară cu ruginită fremătare
Trist mormântul tău lovind!

De demult stai în colţul rece,
De lemn crucea
E-aproape să se plece,
Şi-aproape ştearsă e amintirea ta!

1959, Râmnicu-Vâlcea


Strada Cetăţuiei

Te-am străbătut
Atât de mult
Cu pasul meu grăbit!
Trotuarul tău smolit
Câte păstrează...

Păstrează dorul meu
Sub ramuri de salcâm,
Şi drumul meu dintâi,
Visul zdrobit de culmi!...

1959, Râmnicu-Vâlcea


Peisaj

Liniştea tristă cuprinde
Natura de toamnă,
Frunzele galbene, moarte,
Cad somnul să-şi doarmă!

Norii întunecă cerul
Şi ceaţa se lasă...
Ramuri plecate, dezgolite
În vânt tresar, amorţite.

1960, Râmnicu-Vâlcea


Un dans

Am dansat
O singură dată amândoi,
Nestingheriţi, până târziu,
Îmbătaţi de visuri!...

Şi-apoi ne-am despărţit
Şi ne-am pierdut...
Un singur dans, odată,
Şi totul a murit!

1960, Râmnicu-Vâlcea


Floare de Colţ

Floare de munte
Sunt,
De sub stânci cărunte,
Din locuri uscate,
De unde nu poate
Să mă răsădească
Şi să mă-ngrijească
Nimeni!

Din piatră tare
Sunt,
Bătută de vânt!...
Floare de munte,
De sub stânci cărunte!

1963, Cluj


Păcatul

Am petrecut o noapte amândoi!...
Am tresărit,
Te-am prins de mână şi tăcut
Ţi-am strâns-o de-ai strigat...

E păcat?...

Totul se-nvârtea ca-n beţie
Şi-am adormit!...
Plutea deasupra noastră un mister
Ce sta înfipt
În cele două inimi, ca un fier!...

1964, Abrud


Căutare

Priveam un fir de praf
Cum se ridică în aer.
Îl urmăresc atent:
Pare din ce în ce mai mic...

Când l-am pierdut din ochi
Credeam că n-am să pot
Să-l regăsesc...

Şi-am tot privit... Şi-am tot privit...
Şi tot privesc!

1964, Cluj


Aniversare

Rodnic august
Cu cerul senin,
Dogoreşti
De flori, fructe, plin.

Din câmpie, munţi,
Îţi sună cântec,
Sute de ecouri se-mpletesc
Înnodând şi norii de pe stânci.

Dunărea şi Oltul
Îşi strâng mâna caldă,
Şi adunate ape
Şerpuiesc în fugă
Marea să o vadă.

Rodnic august
Cu cerul senin
Dogoreşti
De cântece plin!

1964, Cluj


Păgân

Odată am venit la tine
Şi pe patul tău am stat!...

Voiam să plec degrabă,
Deşi doream să mai rămân:
Puternic se zbătea în mine
Fiorul omului păgân!

1964, Cluj


Sonet

Amintire, de ce rămâi,
Să mă îmbeţi mereu,
În pasul tău, alunecând?

Mi-ameţeşti gândirea
Şi trecutul mi-l întorci,
Şi nevrând
Mă răscoleşti... Îmi iei puterea.

1964, Cluj


Toamna în munţi

Munţii prăfuiţi de ceaţă
Îi priveşti din vale,
Priveşti toamna cum îşi trece
Pieptenul agale:
Printre frunze, ramuri,
Perii rupţi, şuviţe valuri...

Soarele după o creastă
Abătut surâde...
Cade rostogol pe colţuri
Cu simţirea amorţită!

1964, Râmeţ


Ziua ta

O zi de aprilie
E ziua ta,
Plină de soare, plină de flori!

O zi de aprilie
Ţi-e ziua dintâi,
Prima lacrimă, primul cuvânt...
Şi tot în aprilie te-am cunoscut!

1965, Cluj


Revedere

Ne-am revăzut trecutul
Şi candela i-aprinsă iară!...
Însă prin nopţi, lumina mică
Se zbate iarăşi ca să piară.

Vom uita, vom fi departe,
Un vis ne va-ntâlni,
Şi se va stinge iarăşi mucul
Ce re-nviat, va pâlpâi...

1965, Cluj


O teamă

Mă înspăimântă nebunia
Şi mi-e teamă de ochiul rece
De râsul ce-ncrispat trece!

Mi-e drag surâsul dulce,
Privirea călduroasă, plină
Şi inima bogată-n lumină.

Mă-ngrozeşte mintea vicleană
Şi prietenul mofturos,
Mi-e teamă de golul
Din albul lucios!

1965, Cluj


Primăvara în Munţii Apuseni

Cerul negricios, mohorât,
E lăsat în ceaţă, peste munţi,
Peste un gol de bâte
Cu muguri nedesfăcuţi.

Pe dealuri fire de iarbă
Stau sub pământ
Şi ploaia se prăvale... se prăvale
Cu săptămâni, în rând.

Aerul e rece cu vânt
Şi murmur de apă,
Tulbure, Arieşul tresaltă,
Se zbate în maluri de piatră.

Târziu, din soare se rupe
Vreo rază, prin nori,
Târziu se desface
Sălbaticul parfum din flori!

1965, Abrud


Prea târziu

M-ai înţeles vreodată
Tu?...

De-ai râs
Când eu am vrut să-ţi spun
Ce ochii mei ţi-au spus?

Te-ai jucat cu mine
Deşi târziu am înţeles,
Dar iată ziua a venit
Când pot să-ţi spun.

Eu mereu,
Cu mintea-nfrigurată
Te-am înţeles!

Te îndoieşti de mine,
Gândeşti
La cine ştie ce?

Ne despărţim!...

Într-o zi
Când vei veni
Să mă-ntâlneşti
Nu te voi mai primi...

1965, Cluj


Ochiul tău

(pe un album)

Ochiul tău,
Cât de-albastru cer!...
Pe a cărui boltă mică
Inima e ca o stea
Care licăre mereu.

1966, Abrud


Dubiu

Prietenul meu cel bun,
Vreodată mă vei urî,
Dispreţuitor, mă vei bârfi
Ca pe un nebun?...

Vei fugi din calea mea
Sau ironic
Îmi vei întinde mâna?

Sau milos, compătimitor
Mă vei privi?...

O, de ai fi
Neschimbător, acelaşi prieten
Chiar nebun de-aş muri,
Răufăcător, nelegiuit!...

1966, Abrud


Nelinişte

Retras, singur,
Arunc privirea către Ceruri
Tăcut, să mă închin!

Chiar în genunchi îmi plec fiinţa
Să pot vedea cât mai adânc,
Să pot simţi cât mai profund!

Singur, retras,
Caut taina, misterul
Care mă tulbură cu şoapte
La fiecare pas.

1966, Abrud


Vântul

Şuieră vântul
Bate sălbatic,
Cu iureş de neanturi
Din lumea uitată!

Şuieră vântul
Şi-o creangă
Izbeşte în mine
Cu frunzele rupte!

Şuieră în geamuri
Şi parcă
Un strigăt coboară...

Şi lumea din visuri
Se clatină-n ramuri!

1967, Abrud


Arieşul

Printre dealuri arcuite
Arieşul trece,
Pe sub umbroase păduri,
Murmurând din apă
Cântecul moţesc de piatră!

Solitar, holtei şi tânăr
Curge mânios prin munţi,
Să înfricoşeze
Tot străinul care-ncearcă
Cu vreun pas trufaş să-l treacă.

Ca din bucium, ca din tulnic
Sună-n undă,
Horia să reapară,
Umbra Iancului-ncruntată,
Cu-o armată de fantome
Ce plutesc pe apă!

Merge vesel spre câmpie,
Leneş moţăie sub sălcii
Şi la soare,
Pe la margine de drumuri
Picoteşte dus pe gânduri.

Trece lung, din munţi de aur
Arieşul,
Ca o cobră-ncolăcită
Pe un vechi, ascuns tezaur!

Abrud, 1967, X


Tainele

La uşile de taină
Încerci şi baţi mereu!...
Aştepţi, apeşi pe clanţe,
Asculţi cu respiraţia
Ţinută-n pieptul greu.
Şi inima îţi bate
Mai tare, cu emoţie:
Parcă un pas se-aude, se-apropie încet
Şi parcă... parcă... uite!
Se răsuceşte cheia...

Ţi s-a părut!... Şi totuşi
În dosul uşii este,
Te-aude şi chiar vine,
Tu repede-ai plecat.
Te strigă... dar zadarnic!
Tu mergi la alte uşi
Şi baţi şi pleci de-asemeni
Fără de răspuns!

1967, X, Abrud


Mă arzi

Mă arzi
Ascunsă privire!...
Şoapta ta mă cheamă
Şi ziua şi noaptea
De în simţiri
Mi-ai făcut rană!...

1968, I, Abrud


Munţii Apuseni

Undeva... sub un Cer
De un albastru sălbatic,
Din neştiute vremi,
Între dealuri pietroase
Sunt Munţii Apuseni!

Stânci încărunţite
Cu fruntea sub ceaţă,
Stânci de piatră albă
Cu muşchiul înnegrit
De sacre morminte!

Păduri dese de brad
Cu cetini lăsate
Peste urme de lupi,
Cu foşnetul rece
În vântul ce bate!

Murmur de ape
Cu maluri gălbui,
Izvoare mărunte
Cu nisipul de aur
Sub frunze căzute.

Tropot de ploaie,
Năvală de nori,
Cojoace de zăpadă
Şi zboruri mărunte
Ale negrelor ciori!

Sunet de tulnic
Pe care Arieşul
Îl suflă din apă
Şi-l poartă din veacuri
Reliqua strămoşească!

Roata lui Horia,
Blestemul lui Iancu,
Pădure de coase,
Prin neguri fantome
Şi glasuri de oase!

Acolo... sub un Cer
De un albastru sălbatic,
Din neştiute vremi
Între dealuri pietroase
Sunt Munţii Apuseni!

Abrud, 1968, III, 1


Gheorghe Popescu

marți, 8 februarie 2011

Părintele Ghelasie: Despre destin



















Noi suntem Creaţi şi ne Naştem cu un „Anume Memorial” Fiinţial, pe care îl numim „Destin”, Moştenirea-Darul ce ni-l dă DUMNEZEU la Crearea Sufletului (Talanţii despre care vorbeşte Evanghelia) şi totodată „moştenirea” Memorialului „Părinţilor” (Crucea proprie, prin care trebuie să ştergem păcatele moştenite).

Acest Destin să nu fie confundat cu predestinarea sau Karma orientalilor. DUMNEZEU ne creează cu Daruri speciale de a depăşi tocmai „tarele moştenite” de la Părinţi. În sens Creştin, Destinul nu este implacabila „pedeapsă”, ci tocmai depăşirea ei. Bolile de Destin sunt acest Memorial de „ardere” cu Darurile DIVINE a tarelor de moştenire.

Noi ca Suflet nu suntem din Însăşi FIINŢA DIVINĂ, ci suntem Creaţi pe baza „MEMORIALULUI CHIPULUI DIVIN”. Zisa „Scânteie de DIVIN” din noi este acest „MEMORIAL DIVIN”, care este Arhestructura-Modelul prin care ne Naştem noi ca Suflet.

CUVÂNTUL-MEMORIALUL DIVIN nu este doar o simplă „informaţie”, ci este Taina „PREZENŢEI reale” a DIVINULUI în Suflet, ce ne „Înrudeşte” cu DIVINUL. Acest CHIP-MEMORIAL DIVIN, concretizat printr-un „ANUME CUVÂNT-MODEL” se Pecetluieşte şi se Întrepătrunde Fiinţial în Sufletul nostru şi ne face „Plini de DIVIN”, fapt ce ne dă „Asemănarea” cu DIVINUL.

Dar DUMNEZEU ne dă „MEMORIALUL DIVIN” ţinând cont de „Memorialul de Creaţie al Părinţilor”, prin care se va „Întrupa” Sufletul nostru. Noi ne Naştem din ACTUL CREATIV direct al Lui DUMNEZEU, ca Suflet, într-o Împletire cu un Memorial Fiinţial al Părinţilor. DUMNEZEU ne Investeşte cu „DARURI Sufleteşti” care să „corecteze-îndrepte” negativurile păcătoase ale Memorialului de Moştenire de la Părinţi.

Noi toţi ne Naştem cu DESTIN SACRU Mesianic (Asemenea Lui HRISTOS), de Mântuire a păcatelor Părinţilor noştri, care n-au putut lucra propria Mântuire.

Viaţa noastră are o „Împletire” de „dublă Lucrare”, de a Regenera în noi MEMORIALUL DIVIN şi de a Regenera Memorialul Părinţilor, cu Îndreptarea respectivă.

Zisele boli de DESTIN sunt concretizate în „CRUCEA” noastră proprie, pe care trebuie să ne Jertfim şi să Înviem, ca şi HRISTOS. Cine nu-şi duce Crucea sa, nu va Trăi Viaţa adevărată.


(pasaje extrase din volumul "Reţetele medicinii isihaste", în curs de apariţie la editura Platytera)