În scrierile sale Părintele Ghelasie re-memorează adevărata–ortodoxa traducere a celor două Mari Cărţi: CARTEA VIEŢII, SCRISĂ MAI ÎNAINTE DE VECI DE FIUL LUI DUMNEZEU, pe care apoi a ÎNSCRIS-O în FACEREA Lumii, şi Cartea lumii, scrisă de însăşi Lumea. Părintele ne spune că: „a citi în ambele CĂRŢI este Taina zisei CUNOAŞTERI. Sunt două LIMBI diferite, dar ÎNRUDITE. Pierderea traducerii celor două LIMBI este marea dramă a păcatului. Sunt cutremurătoare caricaturile limbii păcatului.” (HRISTOS, Trupul Lumii şi al Veşniciei, Colecţia Isihasm 2000, pagina 4). Părintele precizează în mod continuu, în toate cărţile sale, diferenţele dintre traducerea adevărată–Ortodoxia şi traducerile ne-Ortodoxe, ca diferenţieri dintre Mistica–Teologia Ortodoxă şi misticile ne-ortodoxe.
Intenţia acestui referat şi a celor care vor urma este tocmai de a evidenţia aceste diferenţieri esenţiale printr-o lectură atentă, culegînd din scrierile Părintelui citatele cele mai reprezentative în acest sens. Fiecare distincţie este numerotată şi poartă un titlu tematic; astfel, pentru început, am ales cinci diferenţieri:
I.Viaţa–Sacrul–DIVINUL DIVINULUI(SFÂNTA TREIME) versus Spiritul-Divinul
II.Viaţa–COMUNICAREA–SACRUL(TREIMEA) versus Spiritualitatea ştiinţifică
III.ABSOLUTUL–ORIGINEA Creaţiei–Creaţie şi Naştere versus Spiritul care se vrea „intermediarul” dintre Divin şi Creaţie
IV.ÎNTÂLNIREA De-peste-Hotare sau „câtă IUBIRE de DUMNEZEU ai câştigat” versus Idealul mistic al panteiştilor antici: absorbirea Creaţiei în Divinul însuşi
V.TAINA SFINTEI ÎMPĂRTĂŞANII – „Re-Întruparea Veşnică în TRUPUL Lui HRISTOS” versus Re-încarnarea karmei
Numai cei care nu au citit cărţile Părintelui, sau le-au citit pe sărite, cu intenţii răutăcioase, pot face abstracţie de aceste diferenţieri evidente, făcând comentarii nefondate şi rău-intenţionate la adresa scrierilor Părintelui Ghelasie. Cuviosul a răbdat „stigmatizări” numeroase, dar atunci când „zvonurile gălăgioase, alarmiste” s-au atins de însăşi „Credincioşia” sa:
Primesc cu smerenie orice ocară, dar mă dor mult învinuirile ce-mi ating tocmai „Credincioşia” mea faţă de Mântuitorul Hristos pe Care L-am iubit din copilărie şi m-am silit să-L „slăvesc şi eu” după puterile mele...
(Ghelasie Isihastul, Iubitorul de Dumnezeu, Editura Platytera, Colecţia Isihasm 2004, p. 154)
a dat neîntârziat „Răspuns de Apărare”. Acest „Răspuns de Apărare” în forma unei scrisori, considerăm a fi un potrivit preambul al cercetării Lucrării Părintelui, o Lucrare săvârşită spre lămurire şi limpezire, dumerire şi desluşire.
Prea Cuvioase Părinte Mina,
Cu smerită metanie!
Mă bucur mult că Prea Cuvioşia Dumneavoastră procedaţi după spusele Mântuitorului, de a vorbi cu cel „greşit”, mai întâi între patru ochi, apoi cu încă alţii şi în ultimă instanţă să fie dat pe „mâna soborului”.
Mulţi trec direct la „învinuiri gălăgioase” care aduc mai multă tulburare şi sminteală decât îndreptare. Mă bucur, de asemenea, că eu, nevrednicul, am găsit o „Rază de Har” în Prea Cuvioşia Voastră de a fi „certat”, spre „chemarea mea”, la „smerenia şi pocăinţa” de care cu adevărat am nevoie.
Vă Rog din inimă însă să nu vă grăbiţi în a mă trece cu totul în rândul celor „condamnaţi”.
Se cade aşa de uşor în „presupunerea” unor greşeli doar după ureche, scoase de unii doar ca să te compromită şi să te murdărească. De aceea cei Duhovniceşti nu primesc cu uşurătate „zvonuri şi insinuări” de „atac la Persoană”...
Atacul acesta psihologic este cunoscut din antichitate. Fariseii şi saducheii au zvonit despre Mântuitorul că este „îndrăcit” şi cu Belzebut face minuni şi mulţi chiar dintre apropiaţi mult timp aveau îndoiala dacă este „aşa sau nu”.
Când cineva „scorneşte” că ai „ceva rău” sau ai săvârşit cine ştie ce abatere de condamnat, se face ca o „stigmatizare” ce rămâne ca o cicatrice după rănire.
Tentaţia de a „verifica” dacă este adevărat sau nu, este în noi toţi şi „amăraciunea” îndoielilor rămâne în memorie.
Doar cei cu „suflet mare”şi cu Mintea Luminată nu ascultă astfel de „atacuri diabolice”.
Şi, mai mult chiar, de au sesizări de eventuale realităţi, nu se lasă antrenaţi în „gălăgii şi alarmisme feministe” (cum zice Părintele Stăniloae).
A „striga” în gura mare „păcatele” celuilalt nu este admis de Sfinţii Parinţi.
După canoane, mireanul ce vorbeşte de păcatele celuilalt să se afurisească, iar clericul să se caterisească.
Clericii, în special, nu au voie să fie „judecaţi” decât „în taină, tot de clerici” şi doar în caz de „pericol ce atacă Biserica şi Dogma Sfinţilor Părinţi” să fie daţi în atenţia celorlalţi, spre a nu rătăci şi vătăma turma lui Hristos.
S-au făcut multe deplorabile sminteli de mulţi care nu au ţinut cont de acestea. Aşa au fost „Sfinţi stigmatizaţi pe nedrept şi doar după mulţi ani li s-a dovedit” nevinovăţia.
Se pare că în zilele noastre se cultivă la maxim astfel de metode. Dintr-o dată ţi se pun în spate „tot felul” de „presupuneri” ce nu pot fi verificate. Şi aşa te pomeneşti „urâciunea” lumii şi condamnat fără de apărare.
Această „politizare” a Duhovniciei a devenit un mare pericol ce trebuie corectat de cei cu adevărat Duhovniceşti.
Oamenii lui Dumnezeu nu-şi „scot ochii unii altora” ci, „cu milă şi dragoste”, se îndreaptă unii pe alţii.
A face „gălăgie” sub „masca credincioşiei” este mai mult „politică” decât Duhovnicie.
Să ne „îndreptăm” unii pe alţii în taină şi fără „sminteală”, dar cu grija de a ne opri „pericolele vătămătoare”.
Mă bucur mult că Prea Cuvioşia Dumneavoastră procedaţi întocmai în acest sens şi Duhovniceşte sunteţi „îngrijorat” de pericolul ce pare să îl am, pentru a fi „oprit”.
Vă rog din Inimă să nu vă luaţi după „zvonuri”, ci să verificaţi direct şi personal.
Mai mult, să nu „interpretaţi şi să prefaceţi cele scrise de mine” tot prin prisma „zvonurilor calomniatoare şi tendenţioase”.
Uneori „zvonurile” par mai „tari” decât celelalte.
Este uimitor câtă „credulitate feministă” este în general. Generaţia de astazi este destul de „incultă”, dar „programată robotic”. Majoritatea nu mai gândesc personal, ci iau „informaţiile deja făcute” şi aşa „iau drept adevăruri” tot ce li se „spune”, fără alte probe.
„Robotizarea”¬ este un „vis luciferic”, sesizat de Dostoevski în Inchizitorul şi se pare că Anticrist prin aceasta va stăpâni lumea.
Cei Duhovniceşti însă nu se vor lăsa „înşelaţi” şi vor păstra „Mintea Luminată” fără amăgirile diabolice.
La orice „răscruce de vremi”, Dumnezeu are şi aleşii Săi, care ţin „Candela lui Hristos” nestinsă!
De aceea m-am mâhnit la afirmaţia Dumneavoastră că eu am „alterat” tocmai „Uleiul Candelei celei Sfinte”...
Vă Rog, Prea Cuvioase Părinte, să nu mă stigmatizaţi aşa de dur şi fără milă... Primesc cu smerenie orice ocară, dar mă dor mult învinuirile ce-mi ating tocmai „Credincioşia” mea faţă de Mântuitorul Hristos pe Care L-am iubit din copilărie şi m-am silit să-L „slăvesc şi eu” după puterile mele...
Sunt Fiu de Preot, de generaţii de Preoţi, şi mi-am ales monahismul de tânăr şi (deşi cu multe scăzăminte) am şi eu peste patruzeci de ani de monahism...
Nu sunt budhist, orientalist sau cine ştie ce „neopăgân”...
Mă mir şi eu de unde au ieşit astfel de „presupuneri”...
M-a preocupat mult Filocalia şi Practica Isihastă şi am încercat să-i descifrez Tainele...
Am făcut şi eu nişte însemnări şi aşa am scris şi eu câteva cărţi în acest sens. Mie îmi place mult Poezia, filosofia şi medicina şi acestea s-au transpus în scrierile mele.
Sunt învinuit că scriu prea complicat, ce produce mari greutăţi de înţelegere... Recunosc, dar acesta este „specificul meu”.
Părintele Stăniloae a fost interpelat de un student că vorbeşte şi scrie „prea teologic”, ce greu se înţelege, la care el a răspuns: „Pe înţeles uşor vorbesc şi scriu mulţi, însă e nevoie şi de unii ca mine, care să dea şi oleacă de bătaie de cap!”
Sunt învinuit de mulţi că fac „isihasm inventiv” (aşa cum mă critică Vasile Andru), că „Isihasmul Carpatin”, de care fac mare caz, este „naţionalism”, că vreau să inventez o „altă logică” (cum zice un Profesor de la Facultatea de Litere din Sibiu, Vasile Avram), că aş fi chiar un „monstru raţional” ce lansez alte „forme de gândire”.
Interesant că eu, care contrazic direct gândirea păgână antică, sunt învinuit de „păgânism”... eu, care am total altă orientare decât Buddha şi Grecii antici, sunt învinuit că le adopt gândirea... Vă daţi seama cum „zvonurile” sunt mai tari decât faptele...
Vă Rog, Prea Cuvioase, să nu vă lăsaţi în aceste „presupuneri” gratuite şi fără temei...
Eu insist mult pe un Isihasm Carpatin, cu tradiţia de la Zalmoxe (nu de la Buddha şi mai ales de la Greci)...
Isihasmul Carpatin este Isihasmul Iconic, Chipul Închinării, Chipul Crucii de Taină, Chipul lui Hristos Mântuitorul.
Cum este posibil să fiu învinuit de budhism... Ce păcatele, chiar aşa, nu se iau în consideraţie cele scrise şi se fac „presupuneri” tendenţioase doar?
Ce nu este plăcut în Isihasmul Carpatin?...
Mă iertaţi de această vorbărie multă.
Nădăjduiesc că cei cu Dragostea Duhovnicească se vor arăta cu blândeţe şi se vor feri de „smintelile celor vicleni”.
Vă trimit câteva cărţi. Eu nu fac pe scriitorul şi nici nu vreau să fiu „învăţătorul altora”...
Sunt nişte însemnări ale mele care, de pot folosi şi altora, să fie spre Slava Domnului.
Cărţile mele le-am editat în tiraj foarte mic, doar câteva sute, şi aştept îndreptările celor de Bună Credinţă ca numai după aceea să zic că le „public”...
Nădăjduiesc să rămân în harul Duhovnicesc al Dragostei Dumneavoastra Părinteşti.
Cu smerită metanie,
Cel mai mic
Ierom. Ghelasie Gheorghe
Sf. M-re Frăsinei
2001 august
(Ghelasie Isihastul, Iubitorul de Dumnezeu, Editura Platytera, Colecţia Isihasm 2004, pp. 152-156)
I
Viaţa–Sacrul–DIVINUL DIVINULUI (SFÂNTA TREIME) versus Spiritul-Divinul
Revelaţia Creştină vine cu noi Descoperiri ce dau „un pas în plus” Spiritualităţii lumii. Lumea are o TAINĂ pe care se bazează şi spre care tinde. Dacă Viaţa are „Firea ei proprie”, peste aceasta este o necontenită „CĂUTARE” spre un „CEVA” dincolo de ea, în care îşi găseşte „ODIHNA”. Acest „Dincolo Transcendental” este TAINA Vieţii, „CHEMAREA peste Sine”. Iată ce încercăm noi să evidenţiem.
TAINA Lumii se „desacralizează” tot mai mult astăzi când „spiritualitatea artificială şi mecanică” înlocuieşte pe cea Adevărată. Noi „Căutăm” tocmai „SACRUL” TAINEI Vieţii. Ştiinţa nu a putut găsi „enigma” Vieţii. Ce este „Acel CEVA” care face materia moartă să „fie Vie”? Ambele au „structura” zisului Spiritual, acele „legi” configurative, dar Viaţa este „Ceva în plus”. Iată SACRUL!
Creştinismul aduce Lumii tocmai TAINA SACRULUI, ce este „VIAŢA cea Adevărată”.
Filosofii antici au crezut că Taina lumii este „Spiritul-Inteligenţa”, care trebuie descoperită din „întunericul materiei corporale”. Divinul lumii la antici este „Inteligenţa”, faţă de „profanul” materiei moarte-corporale. De aceea în vechime „Chipul de Spirit” este considerat „Chipul de Divin”. Dar „spiritele rele” nu mai sunt divine ci „demonice”. Aşa că Spiritul nu este „SACRUL” ci „Altceva peste Spirit”.
Ce este acest „SACRU dincolo şi de Spirit şi de corp”? DUMNEZEIREA este SPIRITUL Absolut, dar nu este de-ajuns, mai are şi „ALTCEVA ca SACRUL Absolut”, ca „DIVINUL DIVINULUI”.
Spiritul, ca „Inteligenţă în sine” este insuficient. Anticii vorbesc de o „inteligenţă impersonală”, evaluată de moderni ca „principiile spirituale” ale lumii. De aici desacralizarea de astăzi, a unui „divin fară divin”, doar „inteligenţă pură”. Unii fac şi un fel de „mistică fără divin”, considerându-se ei înşişi „esenţă divină”.
Revelaţia Creştină vine cu „DIVINUL DIVINULUI, cu SACRUL propriu-zis”. Spiritul nu este „Viaţă” ci doar „inteligenţă”. VIAŢA este ORIGINEA–FIINŢA Spiritului. Şi VIAŢA înseamnă că este „Supra-Inteligenţă”. SACRUL–VIAŢA este „Supra-esenţa” Spiritului.(ICOANA CHIPULUI MAICII DOMNULUI, Colecţia Isihasm 1996, pp. 4-5)
II
Viaţa – COMUNICAREA– SACRUL (TREIMEA) versus Spiritualitatea ştiinţifică
VIAŢA este „COMUNICARE peste Sine”. Filosofii antici se întrebau, cum pot „Ideile să comunice între ele”, fiind „principii în sine”. Iată TAINA, „COMUNICAREA–SACRUL” Spiritului. Mai mult, COMUNICAREA să nu fie în simpla primire şi transmitere de „informaţie”, ci în „ACEL VIU de NAŞTEREA Celuilalt”. COMUNICAREA nu este „acumularea celuilalt”, ci NAŞTEREA Celuilalt prin Propria şi totala Dăruire de Sine. Această „IEŞIRE peste Sine în Celălalt, trasferându-se în Celălalt, ca să PERMANENTIZEZE în Sine pe Celălalt, totodată PERMANENTIZÂNDU-SE pe Sine în Celălalt”, este TAINA VIEŢII.
Şi mai mult, VIAŢA înseamnă „CHIP ANUME de COMUNICARE”. Dacă Spiritul este în sine „Formă–Arhetip–Model–principiu de Inteligenţă”, VIAŢA este ARHECHIP în Sine, o „ANUME COMUNICARE de Sine, SACRUL SUPRAPERMANENŢEI de Sine”. Şi acest „ANUME CHIP SACRU în Sine” este numit Teologic Mistic DUMNEZEU-VIUL Absolut, care în Revelaţia Creştină este TREIMEA DIVINĂ. Tocmai prin faptul că DIVINUL este în Esenţă COMUNICARE–VIAŢĂ, este TREIMEA DUMNEZEIASCĂ în Sine, „CHIPUL SACRU în Sine”.
Divinul anticilor filosofi este un „Spiritual–Inteligenţă fără VIAŢĂ”, ci doar ca Idei–principii spirituale”, ce apoi se „încorporează” în materia ne-spirituală.
Pe când în Revelaţia Creştină DIVINUL este în esenţă VIAŢĂ–COMUNICARE–TREIME în Sine, ca SUPRAINTELIGENŢĂ a Inteligenţei Spirituale. Şi REALITATEA VIEŢII este TAINA CHIPULUI SACRU, ce în Limbaj Creştin este TAINA PERSOANEI FIINŢIALE. Dacă Ideea Spirituală are un „anume principiu spiritual în sine”, CHIPUL SACRU are un anume ARHECHIP în sine, CHIPUL DE PERSOANĂ DIVINĂ, ce Mistic se mai supranumeşte ICONICUL DIVIN în Sine.
Aşa DIVINUL este VIAŢA-COMUNICAREA–SACRUL–ICONICUL în Sine, este TREIMEA FIINŢIALĂ de Sine. Revelaţia Creştină doar în acest Limbaj poate fi înţeleasă.
Cei de astăzi se laudă cu o „spiritualitate ştiinţifică”, dar deplorabil, operează tot cu o „logică antică” lipsită de „Logica SACRULUI Creştin”. Iată ce încercăm noi să evidenţiem, şi o „VEDERE Spirituală prin SACRUL CHIPULUI ICONIC Creştin”. Anticii filosofi fac din Spirit „un principiu pur”, ce se potriveşte astăzi cu „inteligenţa artificială şi mecanică”, ca „viu de conservă”.
Lumea de astăzi vrea totul „de-a gata, la pachet concentrat”, fără să mai treacă prin „COMUNICAREA de TAINĂ a VIEŢII SACRE”. Pentru lumea de astăzi este mai comod să te „hrăneşti din conserve”, decât din „cele VII”, care cer o altă modalitate de relaţie. Lumea de astăzi nu mai COMUNICĂ prin DIALOG cu Celălalt, ci prin „luarea celuilalt direct şi mecanic”.
Trăirea Teologică a Revelaţiei Creştine este tocmai COMUNICAREA în DIALOG SACRU, adică în SPIRITUALUL VIU. Şi SPIRITUALUL VIU Creştin este TAINA DIALOGULUI SACRU, adică RUGĂCIUNEA. Mulţi se întreabă, ce este de fapt RUGĂCIUNEA? DIALOGUL în CHIP SACRU este RUGĂCIUNEA, care şi mai mult, înseamnă mistic „VORBIRE în CHIP ICONIC”. În sens Creştin, SACRUL este Real şi faptic în Descoperirea şi Arătarea sa ca „ICOANĂ”. Să nu se confunde „CHIPUL ICONIC” cu simpla „zugrăvire” a ziselor Icoane–tablouri.
Filosofii antici considerau Spiritul ca „lipsit total de corp–materie”, de unde zisul „spiritual pur”, fără înfăţişare.
În sens Creştin, Spiritul are o „SUPRAÎNFĂŢIŞARE–CHIP SACRU”, CHIPUL de PERSOANĂ DIVINĂ. Dacă Spiritul nu se VEDE, paradoxal, „VIUL” Spiritului se poate VEDEA, ca ARĂTARE–CHIP–ICONIC. ARĂTAREA SACRĂ a Spiritului este tocmai „SUPRAÎNFĂŢIŞAREA ICONICĂ”.
(ICOANA CHIPULUI MAICII DOMNULUI, Colecţia Isihasm, 1996, pp. 5-8)
III
ABSOLUTUL–ORIGINEA Creaţiei–Creaţie şi Naştere versus Spiritul care se vrea „intermediarul” dintre Divin şi Creaţie
1
ABSOLUTUL
TOTUL este DUMNEZEIREA ABSOLUTĂ, un Infinit în afară şi înăuntru. Este TREIMEA DIVINĂ TATĂL, FIUL şi SFÂNTUL DUH, UNUL Cel VIU, dar într-o TRIFIINŢIALITATE de Sine, Taină mai presus de grăire şi înfăţişare.
2
ORIGINEA Creaţiei
Într-un moment dincolo de timp, FIUL DIVIN Se arată TATĂLUI DUMNEZEU Înveşmântat şi într-un Chip de Fiu de Creaţie.
– „Părinte Absolut, iată-mă pe Mine, FIUL Tău UNIC, şi cu un Chip de Fiu de Creaţie. În acest Chip am pus toată CÂNTAREA Mea de IUBIRE faţă de Tine. I-am dăruit CHIPUL Meu de FIU, că doar CHIPUL de FIU mai poate Exista „deodată ” cu Tine. Dacă Tu Te-ai REVĂRSAT în Mine şi Eu mă Revărs în Chipul Creat. PĂRINTE, Primeşte acest Chip de Creaţie şi Dăruieşte-i Fiinţă, pe care Eu o voi PURTA deodată cu FIINŢIALITATEA Mea DIVINĂ, fără amestecare.”
Şi TATĂL priveşte cu IUBIRE pe FIUL Său şi BINECUVÂNTEAZĂ.
Iată ORIGINEA Creaţiei.
3
Creaţie şi Naştere
TAINA Lumii este deodată Creaţie şi Naştere. FIUL DIVIN Concepe Creativ Creaţia, dar o Naşte din CHIPUL Său de FIU. Esenţa Creaţiei este în primul rând în Fondul Său de „Chip de Fiu” şi pe acest Model este apoi Substanţialitatea sa de Creaţie.
Doar Naşterea dă SACRALITATEA Originii Lumii. Lumea nu este un proces evolutiv de prefaceri, ci este o „Fiinţialiate Creată, dar totodată Născută ca un anume Chip”. Acest „Anume Chip” este Taina Naşterii. Şi SACRALITATEA Naşterii este în cel ce dă Naştere. Aşa, Creaţia are SACRALITATEA în DIVINUL CREATOR.
Una este să te „formezi” şi alta este să te NAŞTI direct dintr-o VIAŢĂ care îţi dă şi ţie de asemenea Viaţă. A fi încă o existenţă este cel mai TAINIC Fapt. Fiecare suntem o TAINĂ a ORIGINII NAŞTERII. A te NAŞTE la Viaţă din „Ceva” tot VIU, care îţi dă VIAŢĂ din VIAŢA lui, este Memoria cea de TAINĂ a Lumii. Fiecare suntem o TAINĂ a Originii în „Dezvăluire proprie”. Fiecare este o Rememorare a Originii.
Anticii au păstrat şi ei câte ceva din Memoriile primordiale, referitoare la Cosmogonie–Naşterea Lumii. Miturile păgâne, deşi sunt amestecate cu deformările căderii în păcat, ne amintesc de TAINA NAŞTERII Lumii din
DIVINUL CREATOR. Miturile şi legendele cu Zeii cei creaţi mai întâi, prin care apoi se crează Lumea, sunt în acest sens.
Cum DIVINUL Cel Absolut se poate „face” şi o Lume Creată?
Aşa anticii au conceput aceasta prin DIVINUL care mai întâi Crează Lumea Spiritelor–Zeilor, Spiritul fiind „Natura Intermediară” dintre DIVIN şi Creaţie. Şi în această accepţiune, Spiritele–Zei sunt DIVIN în Dezvăluire, ca apoi Spiritele–Zei să se „dezvăluie” la rândul lor ca „lumea de jos” a corpurilor. Pentru antici, Cerul este Lumea DIVINULUI şi tot ce este „sub Cer” este lumea propriu-zisă a Creaţiei. De aici Cosmogonia antică, prin care Lumea se Naşte nu direct din DIVIN, ci din Spiritele–Zei ieşite din DIVIN.
Filosofii antici transformă Spiritele-Zei în acele „Arhetipuri–Idei Spirituale Divine”, care apoi se învăluiesc în materia lumii, în corpuri şi lucruri. Şi cei moderni, de asemenea, consideră că la baza lumii este „informaţia principiilor elementare”, ce prin combinaţii configurează energia materiei.
Revelaţia Creştină are altă viziune. Cartea Facerii Lumii a lui Moise ne arată o Creare a Lumii direct de DUMNEZEU, fără Zei sau alte Spirite. DUMNEZEU este atât Originea DIVINĂ a Lumii cât şi MODELATORUL–Demiurgul ei. Astfel Lumea Creată este ACTUL total al DIVINULUI, şi Spiritele–Îngeri ca şi lumea Corporală sunt totodată Creaţiile Sale. În acest Sens, DIVINUL se „face” şi Spirit şi Corp în egală măsură. Aici este specificul Creştin al Cosmogoniei Lumii.
Anticii vorbesc de o „intrare” a DIVINULUI doar în Spirit, ca Spiritul apoi să facă „încorporarea”. Anticii văd Originea Lumii nu în DIVIN ci în Spiritele ieşite din DIVIN, de unde panteismul antic. Astfel lumea este în configuraţia Spiritelor–Zeilor Demiurgi şi Stăpânitori.
Ca Revelaţie Creştină, LOGOSUL–FIUL Lui DUMNEZEU este CHIPUL Originii Lumii, „CUVÂNTUL prin care toate s-au făcut”. În ACTUL Facerii Lumii, doar DUMNEZEU „ZICE şi se Face”.
În sens Creştin, Zeii şi Spiritele sunt o mitizare a Îngerilor, din care o parte au devenit demoni. Se zice mistic, că Îngerii căzuţi sunt tocmai aceia care au vrut să creeze ei lumea pământeană.
(ICOANA CHIPULUI MAICII DOMNULUI, Colecţia Isihasm 1996, pp. 13-17)
IV
ÎNTÂLNIREA De-peste Hotare sau „câtă IUBIRE de DUMNEZEU ai câştigat” versus
Idealul mistic al panteiştilor antici: absorbirea Creaţiei în însuşi Divin
Întâlnirea De-peste-Hotare
Viaţa noastră este o „Desfăşurare de Memorial” al Chipului nostru şi totodată o VEDERE a RĂSPUNSULUI nostru. În Chipul nostru Personal avem toată viaţa, dar care nu se Împlineşte dacă nu ia Chipul RĂSPUNSULUI Propriu, care este tocmai VEDEREA directă. Dacă nu ajungi să „VEZI CHIPUL VIEŢII FAŢĂ către FAŢĂ”, rămâi tot la ”Memorialul de Imaginaţie şi închipuire”, ce înseamnă că nu te-ai dezvoltat, nu ai Născut CHIPUL din „Sămânţă”.
Să te ÎNTÂLNEŞTI cu CHIPUL VIEŢII, nu doar să-l ai ascuns ca Memorial, este Menirea Vieţii noastre. Şi CHIPUL VIEŢII în noi Creaţia, este în primul rând CHIPUL lui DUMNEZEU, faţă de care Chipul nostru Personal trebuie să RĂSPUNDĂ, să VADĂ. Într-adevăr, un mistic nu mai trăieşte cu închipuiri şi imaginaţii, ci într-o REALITATE concretă, ce se VEDE direct. Cât poţi ACUMULA din această VEDERE REALĂ, este ÎMPLINIREA Vieţii tale.
Dar trebuie bine evidenţiat faptul că VEDEREA de Taină este IUBIREA. Doar pe Cel pe care Îl IUBEŞTI, îl poţi VEDEA „dincolo de tine”.VEDEREA mistică este „VEDEREA dincolo de tine”, ce face posibilă VEDEREA directă a tuturor celorlalţi. Noi Vedem prin noi Înşine, ce ne preface realitatea cu propriul subiectivism.
Mai mult, în această VEDERE mistică, este o Tărie suprafirească, o NECLINTIRE, o PERMANENŢĂ. Noi în general avem mereu sentimente şi păreri schimbătoare. A VEDEA CEVA NESCHIMBAT este o Taină. Doar DUMNEZEU este ACELAŞI absolut. Omul Duhovnicesc se apropie şi el de acest CHIP al PERMANENŢEI. CHIPUL Lui DUMNEZEU din Om este IUBIREA, ce este NESCHIMBABILĂ. Când VEZI prin IUBIRE, nu te mai schimbi, ci ai tocmai acea TĂRIE Neclintită. Şi demonii sunt neputincioşi în faţa acestei Tării de Taină.
„Să nu te scârbeşti de mine Fiule, îmi spunea adesea Moş–Avva, că vezi un Bătrân neputincios, Om obişnuit ce se apropie de trecerea pământească. Nu căuta la mine „Darurile Harismatice”. Dacă poţi să vezi în mine puţina mea IUBIRE pentru DUMNEZEU, îmi vei vedea Chipul meu propriu-zis. Totul, Fiule, este această CĂUTARE A IUBIRII DE DUMNEZEU. Toate zisele nevoinţe ale unei întregi Vieţi pământeşti se văd în RODUL acesta: „Câtă IUBIRE de DUMNEZEU ai câştigat!”
Şi să ştii, Fiule, că mai ales la sfârşit, se va separa aşa de tare „omenescul” de acest „Supraomenesc–IUBIRE de DUMNEZEU”, încât treci prin cea mai dură probă a vieţii. Şi tocmai în asta constă Taina. Omenescul în sine, ca Fire de Creaţie, rămâne închis şi chiar contrar, dacă nu se depăşeşte în Supraomenesc. Doar DUMNEZEU este: „EU SUNT CEL CE SUNT” (Ieş. 3, 14). Creaţia este: „Sunt ceea ce voi Fi”. Acest „Ce voi Fi” este RODUL Vieţii, este IUBIREA de DUMNEZEU. Noi vom rămâne Omenescul simplu, şi doar Transfigurarea prin IUBIRE ne va da Chipul ÎMPLINIRII.
Iată, Fiule, eu sunt la momentul la care se face „separarea” totală dintre Omenescul meu şi IUBIREA–Supraomenescul meu. Noi, Creaţia, suntem o Natură Creată în care se Întrupează CHIPUL Lui DUMNEZEU, şi din această UNIRE se Nasc Sufletul şi Corpul nostru. Omul este „Ţărână–Natură”, în care se SUFLĂ CHIPUL Lui DUMNEZEU şi din această Întrepătrundere de Taină se Creează Sufletul şi Corpul nostru.
Noi suntem astfel Fiinţe Personal–Individuale, cu PECETEA CHIPULUI Lui DUMNEZEU şi cu Pecetea Lumii–Naturii Create, cu Supramemoriile DIVINE şi cu Memoriile Lumii Create. În toată Fiinţa noastră Suflet–Corp, sunt Supramemoriile CHIPULUI DIVIN, şi totodată Memoriile Naturii Create, care datorită păcatului adamic, nu mai sunt în „legătură direct conştientă”, ci „învăluite”, datorită „orbirii” Fiinţei noastre. Viaţa noastră este „Calea dintre CHIPUL Lui DUMNEZEU şi Chipul Naturii Create” care se Împlineşte când CHIPUL LUI DUMNEZEU şi Chipul Creat se Întâlnesc şi se VĂD.
Dar în acest moment de VEDERE de Taină, se face o „înfricoşată separare”, dintre CHIPUL Lui DUMNEZEU şi Chipul Creat, ca să nu se confunde DUMNEZEU cu Făptura Creată. Este în noi un „Hotar transcendental” între DUMNEZEU şi Creaţie, o „prăpastie de netrecut” şi paradoxal, la acest „HOTAR” se face şi Întâlnirea dintre DIVIN şi Fiinţa Creată.
Misticii antici vorbesc de acest „gol transcendental” în care te mistui şi din care Înviezi. Aici este şi „originea morţii”. În mod normal, nu există „moarte”, ci trecere prin „separarea hotarului transcendental”, prin care Fiinţa Creată se Vede „goală de DIVIN”, ca o „dezbrăcare de CHIPUL DIVIN”, ce lasă Fiinţa Creată într-un „gol înfricoşător ca o moarte”. Fiinţa Creată doar pe „SUPORTUL” PECETEI CHIPULUI DIVIN poate exista, altfel cade în „prăpastia goliciunea transcendentală”, tocmai „chipul morţii”.
Chiar dacă nu era „păcatul”, Fiinţa Creată trebuia să „treacă prin separarea de la Hotarul transcendental”, ca posibilitatea IDENTIFICĂRII neamestecate dintre DIVIN şi Chipul Creat, când Conştiinţa Creată VEDE PECETEA CHIPULUI Lui DUMNEZEU ca net distinctă de Chipul Creat. Păcatul forţează această „separare” şi mai mult, mai face şi o „separare de Corpul Sufletului”, ca „dublă moarte”.
Fiule, şi Sfinţii mari erau înfricoşaţi de momentul acestei „treceri transcendentale”, ca o „separare de DIVIN şi o rupere de Natura Creată”, ca „dublă prăpastie de la Hotarul ultim”. În Mistica noastră Creştină, cel mai important fapt este „neamestecarea” DIVINULUI cu Făptura Creată. Panteiştii antici au idealul mistic al „absorbirii creaţiei în însuşi Divin”, de neadmis în Creştinism. De aceea mistic Creştin, ultima „probă mistică” este tocmai această „separare netă dintre DIVIN şi Creaţie” de la „Hotarul-prăpastia transcendentală”.
Şi marii Sfinţi trebuie să treacă prin „FOCUL Hotarului transcendental”, din care să ÎNVIEZE la Conştiinţa Veşnică a NEAMESTECULUI DIVIN şi Creaţie, dar la o UNIRE–ÎMPLETIRE de CHIP şi PARTICIPARE, ÎNTÎLNIRE–VEDERE fără absorbire, tocmai prin DISTINCŢIA netă dintre DIVIN şi Natura Creată fiind Taina VEDERII–IUBIRII Nemuritoare.
Trebuie să treci prin „Smerenia ultimă”, altfel nu vei avea CONŞTIINŢA adevărată a Veşniciei. Se spune că în acest moment al „Hotarului ultim”, se fac uimitoare şi înfricoşătoare „Prefaceri”. Treci prin FOCUL Supra-arzător DIVIN, ca să te ÎMBRACI în ÎNVIEREA VIEŢII Veşnice. Este aşa de grea acea clipă, încât chiar Domnul Hristos în Grădina Ghetsimani a avut o stare de teamă. Este DESCOPERIREA în totalitate a „Hotarului dintre DIVIN şi Creaţie”, când tu ca Natură Creată te Vezi „separat total” în Suprainfinitul DIVIN, ca un suspendat deasupra „unei prăpăstii absolute”. Aceasta este zisa ILUMINARE, în sensul nostru Creştin, când capeţi CONŞTIINŢA pe Veşnicie a ceea ce eşti tu ca Natură Creată faţă de DIVINITATEA ce te-a Creat. Misticile antice visează la o Unire–absorbire preafericită în Divinitate. Creştin, doar după Prefacerea trecerii prin acest „Hotar transcendental” , are loc şi o „COMUNIUNE cu DIVINITATEA.”Aşa Fiule, în Mistica noastră Creştină vei vedea „BALANŢA” dintre Creaţie şi DIVINITATE, deasupra PRĂPASTIEI transcendentale înfricoşătoare. Fericit cel care va ÎNCLINA pe TĂRÂMUL Veşniciei. (HRISTOS, Trupul Lumii şi al Veşniciei, Colecţia Isihasm 2000, pg 39-43)
* * *
Dar trebuie să vină momentul când să se DISTINGĂ ce sunt „Eu, făptura”, faţă de Divin, ca să nu se confunde una cu alta. În sensul nostru Creştin, trebuie ca şi Făptura să se „Reverse în DIVIN”, ca Răspuns de Asemănare. Dacă Natura Creată este „neutră” şi Ogorul în care DIVINUL se SEAMĂNĂ pe Sine, trebuie să vină momentul când DIVINUL să fie „neutru” şi Natura Creată să se „Semene” în DIVIN. Aceasta este „INTRAREA Făpturii în DIVIN”.
Anticii vorbesc despre o „reabsorbire” a DIVINULUI din Natura Creată. Creştin, nu este o reabsorbire, ci un „Supramiraculos”, în care Natura creată INTRĂ în VEDEREA DIVINULUI prin ÎNTÂLNIRE FAŢĂ în FAŢĂ. Absorbirea nu este nici vedere, nici întâlnire, ci o anihilare de creaţie în impersonalul Divin.
În Creştinism, Taina ultimă este tocmai DISTINCŢIA absolută prin VEDEREA FAŢĂ către FAŢĂ a CELUI de DINCOLO cu Cele de „Dincoace”.
Dar, cum am mai amintit, OCHII VEDERII absolute sunt IUBIREA. În Creştinism, IUBIREA nu este „contopire în celălalt”, că atunci nu mai ai de fapt iubire, ci contopire. IUBIREA, în sens Creştin, este „DISTINGEREA absolută a Celuilalt” faţă de tine. Când poţi VEDEA total pe Celălalt, fără să îl absorbi, fără să îl prefaci cu propriile tale simţăminte, atunci vei descoperi IUBIREA. În general noi vedem şi simţim ce dorim şi ce asimilăm pentru propriul interes. A VEDEA peste toate acestea, nu din interesul nostru, ci pentru „Totalitatea Celuilalt”, este Taina Iubirii.
Dar ca să vezi „Totalitatea Celuilalt”, trebuie să treci printr-o paradoxală „separare absolută”, nu de „despărţire” ci de „Distingere”, în care tu să poţi „lăsa total pe CELĂLALT”, iar Tu să fii „alături total”, şi între Tine şi Celălalt va apărea astfel o Tainica VEDERE–IUBIRE. Cea mai mare suferinţă a Creştinului este „întunericul–nevederea”, că înseamnă neîntâlnirea IUBIRII. Doar IUBIREA cu VEDERE este IUBIREA adevărată. De nu-l vezi pe Cel IUBIT, te auto-amăgeşti cu o mascată „autoiubire”. A absorbi sau a te absorbi în Celălalt este de fapt o „autoiubire”. Întunericul este neiubire şi doar VEDEREA este IUBIRE.
IUBIREA este însăşi Firea Fiinţei Create, este Chipul Personal şi Individual al Fiecăruia. Fiecare IUBEŞTE în Chipul său propriu. Atât ai „Crescut”, câtă IUBIRE ai DESCHIS în tine. „Sinele-Entitatea” ta este această IUBIRE–Conştiinţă Personală. Când ajungi la „Hotarul Veşniciei”, Cel ce se Distinge în tine este acest Personal–Iubire.
Este mare Taina IUBIRII. Are capacitate Fiinţială de a IEŞI şi peste tine, de a se ÎMPĂRTĂŞI şi Altuia, de a Acumula şi încăpea în sine tot ce IUBEŞTE. IUBIREA este Interiorul şi Exteriorul şi peste acestea. IUBIREA are DUHUL Memorial şi totodată Eul Personal-Activul propriu. Pe Chipul IUBIRII vine şi HARUL SFÂNTULUI DUH. IUBIREA noastră de Creaţie are VEDEREA Fiinţialităţii de Creaţie, dar totodată prin CHIPUL PECETEI DIVINE SUFLAT de DUMNEZEU la Naşterea ta, poate Distinge şi ARĂTAREA DIVINULUI.
Fără SUPORTUL DIVIN, Ochii noştri nu văd DIVINUL, ci sunt orbi la LUMINA DIVINĂ. Păcatul a orbit Vederea Creaţiei. Când IUBIREA noastră de Creaţie Acumulează în Sine tot mai mult PECETEA CHIPULUI DIVIN, cu atât VEDE Cele DINCOLO de Creaţie. Sfinţii Părinţi Creştini vorbesc de HARUL SFÂNTULUI DUH, care dă VEDEREA peste Fire.
La „Hotarul Veşniciei” rămâne doar „IUBIREA ta” în „separare totală” şi faţă de HAR, dar fără să te „părăsească de fapt HARUL”. Acum se VEDE ce este IUBIREA ta, dacă a crescut în „Tărie şi neclintire”.
Peste „Hotarul transcendental” tu, Făptura, nu poţi trece, dar CHEMI ca DIVINUL să TREACĂ la tine. Aici este Taina noastră. DIVINUL VINE la tine dacă tu ÎNTINZI IUBIREA ta proprie, pe care DIVINUL să o facă „Punte”.
O, Taină minunată!
Tu, stricăcios şi lipsit de toate, ÎNTINZI o „fărâmă de IUBIRE de Creaţie” care se face „PODUL Suprafiresc” peste „prăpastia Veşniciei”. Aici este Taina LITURGICULUI Creştin. DIVINUL S-a Revărsat în Creaţie şi a „FĂCUT Lumea”, dar Lumea trebuie să dea şi ea un RĂSPUNS propriu de Creaţie, care va fi „TRUPUL DIVINO-Creaţie”, ce va „LEGA” Creaţia de DIVINITATE.
„Fărâma” ta de IUBIRE de Creaţie este CHIPUL Nemuritor din tine. Pe acest CHIP VINE DUMNEZEU de DINCOLO şi-l face EUHARISTIE-TRUPUL DIVINO-CREAŢIE. De aceea Creştinul fără ÎMPĂRTĂŞIREA din TRUPUL lui HRISTOS este lipsit tocmai de „LEGĂTURA” PESTE „prăpastia Veşniciei”. (HRISTOS, Trupul Lumii şi al Veşniciei, Colecţia Isihasm 2000, pp. 44-46)
* * *
Fiule, acum Trăiesc şi eu mai adânc Taina SFINTEI ÎMPĂRTĂŞANII. Până acum mă lăsam în RITUALUL Liturgic fără să fac vreo teologie specială. Eram Conştient de Taina EUHARISTIEI ca ÎMPLINIREA IUBIRII DUMNEZEIEŞTI şi a Iubirii de Creaţie, din care începe DESCHIDEREA Veşniciei. Dacă TRUPUL Lui HRISTOS este Supracosmic, Cosmic, Bisericesc şi Pământesc, acum pentru mine mai este „PUNTEA peste prăpastia Veşniciei”. Şi dacă puţina mea IUBIRE nu va fi suficientă să dea TRUP Lui HRISTOS, eu nu mă văd în TRUPUL Lui, ca „Mlădiţa în BUTUCUL VIEI”. Acum este „LITURGHIA Veşniciei” mele. DOAMNE, ce Taină este acest „Hotar al Nesfârşitului”! Acum implor pe Sfinţi să mă ajute cu Rugăciunile lor. Acum mă plec în cea mai de jos închinare, ca MILOSTIVIREA DIVINĂ să fie cu mine. Acum alerg ca la ultima Nădejde, la Ocrotirea MAICII DOMNULUI, Cea care are IUBIREA de MAMĂ, care biruieşte toată frica.
O, Taină a Veşniciei, care de acum DESCHIZI UŞA VIEŢII!
(HRISTOS, Trupul Lumii şi al Veşniciei, Colecţia Isihasm 2000, p. 47)
* * *
– M.: Vorbiţi de o „Re-întrupare Veşnică în Trupul Lui HRISTOS”, prin ÎMPĂRTĂŞIREA EUHARISTICĂ. De ce trebuie să ne ÎMPĂRTĂŞIM mereu şi nu este suficientă o singură ÎMPĂRTĂŞIRE?
– Gh.: Eu insist pe TAINA „VEŞNICEI REMEMORĂRI” a TRUPULUI Lui HRISTOS, de unde VEŞNICA ÎMPĂRTĂŞIRE ce nu se opreşte nici în Eshatologis, în VEŞNICIA Viitoare.
Cei care vorbesc de „reîncarnare”, tot o dau cu trebuinţa „prefacerii conştiinţei şi a expirării karmei”, ce nu este posibilă într-o singură viaţă.
În sens Creştin, noi facem această PREFACERE nu prin „propria experimentare”, ci prin „ARHEMEMORIALUL” din TRUPUL HRISTIC, că doar EL poate face „ADEVĂRATA PREFACERE”. „Răul-karma” nu poate fi niciodată corectat decît prin „REINTRAREA în MEMORIALUL SFÂNT HRISTIC”, şi prin acesta apoi şi noi să ne căpătăm Conştiinţa proprie.
Aici este o problemă mistică foarte adâncă.
În sens Creştin, Dumnezeu „admite o singură libertate a păcatului”, pe „a doua nu o mai îngăduie,” de aceea „moartea” sistează orice „experimentare” zis proprie şi „judecata este după moarte”.
– M.: Noi suntem nişte „programaţi” de un „ARHEMEMORIAL de Naştere” şi avem o „singură libertate-Viaţă experimentală proprie”? Unii au o viaţă foarte scurtă, alţii mai lungă şi alţii fac numai păcate ...
– Gh.: IUBIREA nu este niciodată „programată”. Noi suntem creaţi din IUBIREA Lui HRISTOS şi avem ARHEMEMORIALUL Naşterii. TAINA IUBIRII este NAŞTEREA şi NAŞTEREA este TAINA IUBIRII, de aceea este o Veşnică „REMEMORARE reciprocă”. „NAŞTEREA din Nou” de care vorbeşte Evanghelia, este tocmai această „REMEMORARE-Reîntrupare” din „APĂ şi din DUH”, adică din „Origine şi Re-actualizarea” ei. VIAŢA înseamnă permanenta REACTUALIZARE a MEMORIALULUI Originii-Naşterii, de unde această „amintire-reamintire”.
Păcatul este considerat în Creştinism ca un „invers” al MEMORIALULUI Originii Bune. Parabola „Fiului risipitor” este grăitoare. Păcatul este o „ieşire” de la TATĂL–MEMORIALUL Originii şi „ÎNTOARCEREA” este o „REINTRARE” în MEMORIALUL de FIU, în care se face PREFACEREA. Nu există altă cale de „scăpare de karma”. „Fiul risipitor, cu acumulări de karma” nu face nimic de acum, este „spălat şi reîmbrăcat”, şi mai mult, i se face „MASA VIŢELULUI GRAS-TRUPULUI VEŞNICIEI”. Zisul „Fratele cel mare” este revoltat, cum i se „IARTĂ” aşa de uşor totul. Este „judecata-karma”, dar pe care DUMNEZEU o „SARE prin IERTARE”.
– M.: Şi totuşi păcătoşii se pedepsesc în „iadul cel veşnic”.
– Gh.: Cei care „INTRĂ” şi se Reîntorc la TATĂL, adică fac şi ei o PREFACERE, primesc TAINA IERTĂRII. Cei care „nu se întorc”, rămân pe „afară-iad”.
Noi avem o „singură libertate”, de a fugi de DUMNEZEU şi de a ne REÎNTOARCE la DUMNEZEU. Această „UNICĂ INTRARE şi ieşire” este supărătoare multora. „Re-încarnarea karmei” este mai facilă, de aceea este agreată de mulţi. De aceea Creştinismul nu admite „re-încarnarea karmei”, ci doar „VEŞNICA REÎNTRUPARE în TRUPUL EUHARISTIC HRISTIC”. Noi nu ne prefacem prin „reîncarnări succesive” ci prin INTRAREA la MASA VIŢELULUI GRAS-TRUPUL HRISTIC.
Noi ne ÎMPĂRTĂŞIM mereu, că asimilăm cât putem, şi aşa mereu CREŞTEM în TRUPUL Lui HRISTOS. O singură ÎMPĂRTĂŞIRE ar fi o „sistare” a PREFACERII VEŞNICE. Noi trebuie să avem VEŞNICA LITURGHIE A ÎNTRUPĂRII şi a Încarnării în TRUPUL EUHARISTIC al Lui HRISTOS.
(HRISTOS, Trupul Lumii şi al Veşniciei, Colecţia Isihasm 2000, pp. 48-49)
V
TAINA SFINTEI ÎMPĂRTĂŞANII–„Re-Întruparea Veşnică în TRUPUL Lui HRISTOS” versus Re-încarnarea karmei
Lucifer insistă:
– DUMNEZEU nu se poate ÎNTRUPA, EL Creează „Spiritul” şi acesta se „întrupează”.
– Lumea ce EU ca FIUL Lui DUMNEZEU o Creez, este doar de „Origine DUMNEZEIASCĂ” şi nu admite un „intermediar de creaţie”. „Spiritul” este tot o Creaţie a Mea. Eu nu sunt „Spirit”, ci DUMNEZEU CREATORUL.
– Tu eşti DUMNEZEU Cel Dincolo de Lume, şi ce „amestec” poţi avea cu ea? Între DUMNEZEU şi Lume trebuie să fie „Spiritul” şi aşa se va avea „oglinda” în care să te VEZI şi Tu şi Lumea... „Prăpastia de ne-trecut” dintre DUMNEZEU şi Lume doar „Spiritul” o trece...
– EU nu am nevoie de „Spirit”, Eu Însumi trec peste această prăpastie.
– Dacă Tu o treci, nu mai eşti DUMNEZEUL Cel adevărat... Creaţia Ta trebuie să fie „Spiritul”, şi apoi „Spiritul” să creeze „lumea”...
– Înţelegi greşit, Lucifer, Creaţia Mea, ce este TAINA ÎNTRUPĂRII Mele. Dacă între Mine şi Lume ar fi „Spiritul”, Eu de fapt nu aş Crea Lumea, ci aş „privi iluziv” la „jocul spiritului”. Eu voi Crea cu Adevărat o „Lume Reală”, căreia îi voi DĂRUI CHIPUL Meu şi aşa nu va mai fi „iluzie şi închipuire”. Acest „intermediar de Spirit” este „invenţia ta” Lucifer, este „răul ce se naşte din iluzia ta”.
– Nu există Dumnezeu decât sub „chipul Spiritului intermediar”. DUMNEZEU Cel de DINCOLO doar Priveşte şi din PRIVIREA Sa se naşte „Spiritul” şi Spiritul naşte lumea...
– Nu, Lucifer, nu „Spiritul” Mă Oglindeşte pe Mine, ci EU SUNT şi OGLINDA şi OGLINDIREA deodată şi doar prin „TRUPUL Meu” se vor Vedea şi Cele DUMNEZEIEŞTI şi cele ale Lumii. „Spiritul” nu se poate „vedea decât pe sine însuşi”, de aceea are nevoie de „trup prin care să vadă”. „Spiritul” nu este „vederea de DUMNEZEU” şi nici „vederea de lume”, ci doar „vederea din sine”. Eu am Creat „Spiritul cu Trupul” şi nu un „spirit gol”.
Tu, Lucifer, ucizi Trupul şi te faci „spirit gol”, ce este o „anormalitate”... „Spiritul” nu poate fi „singur”, că se „auto-închipuie” şi cade în amăgire... EU v-am Creat pe voi Îngerii–Spiritele cu „Trup de Lumină”, ca prin acesta să Vedeţi. EU Creez mai întâi „LUMINA–TRUP” şi EU Însumi Mă ÎNTRUPEZ în LUMINA–TRUP, şi aşa doar „TRUPUL Meu DUMNEZEIESC este LUMINĂ”, şi în „Aceasta Sunt Toate, şi din Acesta Ies Toate”. Eu Creez Lumea din „TRUPUL–LUMINĂ” al Meu şi doar în LUMINA MEA vor fi Toate. „Spiritul” fără „TRUPUL–LUMINĂ” se va „întuneca” şi se va „închide în sine” ca într-o „anti-lume iluzivă”. Eu v-am creat pe voi Îngerii-Spirite cu „Trupul de Lumină în afară”, şi voi mai Crea şi Pământul cu Făpturi, cu „Trupuri în afară şi LUMINA în Interior”.
Distinge bine Lucifer acest Chipuri ale Creaţiei Mele. EU SUNT TRUPUL-LUMINĂ DE-înaintea Facerii Lumii şi din Acesta REVĂRS Toate ale Lumii. Totul este din TRUPUL Meu şi va fi în TRUPUL Meu şi nu se poate „ieşi în afara” Lui şi „răul” va fi doar o „rană”, tot în TRUPUL Meu. „Toate în Mine SUNT, Toate din Mine Sunt, Toate prin Mine Sunt”, iată ÎNCEPUTUL şi Sfârşitul, ce trec în VEŞNICIE.
– Aici va fi „neînţelegerea” noastră, continuă Lucifer, „Spiritul pur fără Trup” şi „Lumea ta cu Întrupare”, ce nu se vor „împăca” niciodată şi vor fi „de-a pururea contrare”.
– Tu, Lucifer, vrei să Mă „înlocuieşti ” pe Mine cu „spiritul intermediar” şi aşa creezi şi tu un „dumnezeu artificial”. Lucifer, tu „ucizi” TRUPUL Meu şi prin aceasta te „auto-ucizi devenind spirit gol şi întunecat”.
– Eu vreau să mă „auto-ucid”, zise Lucifer, ca să mă „fac Una cu DUMNEZEU Cel DINCOLO de Trup”.
– Cu adevărat, te vei mistui, că nimeni nu poate intra în FOCUL DUMNEZEIESC.
* * *
„Contemplarea Minţii”, de care vorbeşte Filocalia, nu este a unui „spirit gol” ci a unui „Spirit ÎMBRĂCAT în LUMINA SFÂNTULUI DUH” prin care poate VEDEA Cele Nevăzute. Aici este „poticnirea” cea mare a misticilor antice şi spiritualiste, că merg pe considerentul luciferic al „spiritului pur” şi fără Trup. De aici „INSISTENŢA” Creştină pe „TAINA TRUPULUI Lui HRISTOS”.
Aici „desluşim” şi noi problema „re-încarnării”. „Spiritul gol” într-adevăr are nevoie de „re-întrupări” să poată face experienţa lumii, pe când „Spiritul cu Trup” are deja tot „MEMORIALUL”. „Spiritul gol” îşi „caută memorialul Trupului”, de unde „dorinţa re-încarnării”, pe care anticii o au.
(HRISTOS, Trupul Lumii şi al Veşniciei, Colecţia Isihasm 2000, pp. 11-13)
(material prezentat la Cel de-al Doilea Colocviu Naţional dedicat părintelui Ghelasie de la Frăsinei, Aula Magna, Academia de Studii Economice, Bucureşti, 2010).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu