Până relativ recent, cărţile Părintelui Ghelasie au circulat în condiţii cel puţin ingrate. Apărute la edituri obscure, într-un format modest, pe hârtie de calitate inferioară, inspirau mai degrabă neîncredere unui cititor „serios”. Dacă lucrurile ar fi continuat în acelaşi mod, nu s-ar fi creat (poate) niciodată premisele unei juste receptări. Şi totuşi: Editurii Platytera din Bucureşti (director Florin Caragiu) îi revine meritul de a fi relansat această operă într-un format de excepţie şi de a fi risipit, astfel, aerul de „clandestinitate” cu care a fost nu o dată asociată. Din titlurile apărute până acum[1], realizăm că avem de a face cu un autor paradoxal: sistematic în fond (prin revenirea constantă la marile teme ale tradiţiei filocalice) dar insolit în formă (prin încercarea obstinată de resacralizare a limbajului), Părintele Ghelasie nu mai poate fi ignorat de către cititorul obişnuit, dar nici de către mediul academic, pentru care constituie (deocamdată) o provocare.
Între aspectele instituţional-academic şi duhovnicesc-filocalic ale vieţii creştine, a existat întotdeauna o tensiune benefică. De cele mai multe ori, experienţa filocalică („Teologia mistică”) a sfârşit prin a fi acceptată de către Biserică, nu fără o examinare şi explicitare prealabile. Această dublă îndatorire le-a revenit unor personalităţi care, pe lângă propria trăire duhovnicească, dispuneau şi de instrumentele teoretice (teologice, filosofice) necesare. Exemplul cel mai notoriu rămâne, prin anvergura şi reuşita lui, cel al Sfântului Grigorie Palamas. Posesor al unei vaste culturi dar şi al unei vaste experienţe duhovniceşti, acesta s-a arătat capabil să abordeze subiectul energiilor necreate, în contextul Tradiţiei soborniceşti, soluţionând teribila controversă isihastă. Realist vorbind însă, personalităţi de anvergura cultural-duhovnicească a Sfântului Grigorie, sunt rarisime. Astfel, teologia academică a suplinit această lipsă prin crearea unei discipline („Patrologia”) menite a evidenţia contribuţia teologică a părinţilor duhovniceşti.
Receptarea academică a unei opere duhovniceşti comportă o miză formativă (în contextul strict universitar), dar şi una larg teologică, ce vizează acele contribuţii susceptibile de a oferi soluţii la probleme specifice într-o perioadă de criză. În istoria bisericească, perioadele de criză n-au fost puţine şi nici uşor de gestionat: problema raportului lui Hristos cu Tatăl (sec. IV), a raportului Duhului cu Tatăl (sec. IV), a raportului celor două firi în Hristos (sec. V), a raportului dintre cele două lucrări şi voinţe în Hristos (sec. VI), a raportului dintre imagine-chip şi prototip (sec. VIII-IX), problema lui Filioque (sec. IX), problema unirii omului cu Dumnezeu (sec. XI), sau a energiilor necreate (sec. XIV) etc., constituie tot atâtea provocări la care teologia a fost nevoită să ofere soluţii. S-ar putea crede că astăzi problemele sunt mai puţin importante sau că, pentru orice problemă există deja o soluţie teologică formulată. Nimic mai fals! S-a schimbat, ce-i drept, registrul, însă nu şi gravitatea problemelor. O înşiruire ad hoc ar arăta astfel: clonarea, avortul, inseminarea artificială, euthanasia, drogurile, alimentaţia, televiziunea, internetul, manipularea în masă, globalizarea (depersonalizarea), poluarea mediului, consumismul etc. Dintre cele cu impact explicit teologic: ecumenismul, sincretismul New Age, raportul ştiinţă-religie. Concluzia care se impune este că lipsesc nu problemele, ci acele personalităţi teologice/duhovniceşti capabile să ofere un răspuns satisfăcător la ele!
Şi totuşi. Prin diversitatea deschiderilor ei, opera Părintelui Ghelasie ar putea constitui „pretextul” pentru un demers teologic de soluţionare a unor chestiuni arzătoare („la ordinea zilei”). Conceptul de medicină integrală, alimentaţia pustnicească, specificul închinării isihaste (gestul iconic), iată numai câteva orizonturi pe care le deschide această operă, şi care trebuie cel puţin examinate cu seriozitate. Pentru ca acest lucru să se întâmple, e necesară îndeplinirea unor condiţii: „corecta încadrare a textului în mersul teologiei bisericeşti (1), evaluarea lui în legătură cu scopul [declarat] al textului însuşi (2), [respectiv] în legătură cu contribuţia lui specifică la teologie (3) şi (…) cu lucrările precedente (4), contemporane (5) şi asemănătoare ale altor scriitori (6)”[2]. Demersul academic astfel înţeles e menit să abordeze (intensiv şi extensiv) un text duhovnicesc, pentru a-i identifica temele fundamentale[3] şi a-i stabili miza teologică. S-ar putea presupune că o asemenea abordare ar ţine exclusiv de competenţa patrologului. Acest lucru însă nu este a priori adevărat.
Opera Părintelui Ghelasie poate fi abordată şi de către „profani”, cu condiţia respectării aceloraşi exigenţe. Pe lângă o serioasă formaţie teologică, cel care s-ar încumeta la aceasta ar trebui să dispună de vaste cunoştinţe interdisciplinare (istorie, psihologie, filosofie, religie, etnografie etc.), şi de o indispensabilă claritate în expunere. Aparent, lucrul cel mai dificil de surmontat în acest caz este problema limbajului. (Părintele Ghelasie a practicat în mod deliberat un limbaj poetico-filosofic care opune o rezistenţă „nativă” la explicitare.) Însă nu o dată, eşecul unei bune receptări/explicitări a fost pus mai degrabă în seama „operei” decât a „receptorului” însuşi. S-a creat astfel, involuntar, o aură de inaccesibilitate (o „barieră de limbaj”) care se impune a fi risipită. Paradoxal, trebuie totuşi subliniat că această operă este „neclară” numai la suprafaţă, în adâncime fiind de o coerenţă şi limpezime fascinante. Aşadar, impedimentul major în explicitarea scrierilor Părintelui Ghelasie râmâne îngustarea preocupărilor teologilor [4] datorită specializării excesive (simptom al crizei post-moderne), iar nu ramificaţiile „luxuriante” ale scriiturii. Oricum ar sta lucrurile, opera Părintelui Ghelasie constituie, pentru mediul academic, o provocare care trebuie asumată.
[1] Amintim pe cele mai importante: Memoriile unui isihast (vol. 1 şi 2), Medicina isihastă, Dialog în absolut, Trăirea mistică a Liturghiei, Scrieri isihaste, Isihasm.
[2] Prof. Dr. Stylianos PAPADOPOULOS, Patrologie, vol. I, trad. rom. Prof. Adrian Marinescu, Editura Bizantină, Bucureşti, 2006, p. 74.
[3] Pentru o antologie comentată a temelor fundamentale ale isihasmului, reflectate în opera Părintelui Ghelasie, a se consulta utilul volum: Ierom. Ghelasie GHEORGHE, „Scrieri isihaste”, Platytera, Bucureşti, 2006.
[4] Unul dintre puţinii teologi care fac excepţie de la această „regulă” este Diac. Ioan ICĂ Jr., pentru care abordarea deschiderilor dinspre şi înspre teologie a devenit o certitudine.
Alexandru Valentin CRĂCIUN
Sursa.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu