Părintele Ghelasie a avut marele merit de a dialoga
cu intelectualul de orice orientare, arătându-i că spre creștinism duc infinite
drumuri și că a fi creștin nu-i o ideologie. Finețea duhovnicească a acestui mare
părinte s-a vădit și în faptul că a crezut posibil să se vorbească despre
dialogul cu natura, despre semnificația vieții care-i mai presus de mecanismul
biologic, care-i intim legată de chipul Duhului Sfânt, această afirmație fiind
valabilă și atunci când ne referim la viața așa-numitelor făpturi ale naturii. Viața
nu dispare o dată cu desfacerea mădularelor. Viața în sine este o taină, după
cum materia este o taină. Vorbind de viața însăși, părintele Ghelasie nu uita
totodată de taina corpului, chiar și când e vorba de acel corp făcut țarină.
Ambele rămân prinse într-o perspectivă salvatoare.
De obicei, se procedează invers - un element rămâne
totdeauna în afară, se valorifică doar prin cernere, prin separare. Mistica
iconică propusă de părintele Ghelasie are cea mai puternică valență integratoare din
câte cunoaște gândirea teologică. Spiritul îi e necesar trupului, după cum
trupul, spiritului, spațiul îi e necesar timpului, după cum timpul, spațiului,
identitatea îi e necesară devenirii, după cum devenirea, identității, natura îi
e necesară omului, după cum omul, naturii, dar această necesitate nu-i dintre
cele constrângătoare și nu poate fi uzurpată pe fond. E vorba de acordul
universal al lucrurilor creat de Dumnezeu.
Antropologia integrativă e hristocentrică.
Omul-Hristos este el numitorul comun universal, la care se împarte fără rest
existența. Nimic nu rămâne inutil, de lepădat. Totul are rostul lui, întru
Logosul etern. Întrebarea provocatoare pe care ne-o adresează părintele
Ghelasie este - cum facem ca într-o operație de aritmetică logosică să nu
rotunjim din condei, să nu pierdem pe drum zecimale. O asemenea logică nuanțată
este foarte modernă. Matematica a creat clasa numerelor iraționale, cu care
lucrează, din dorința și din exigența de a acorda ''statut'', ''clasă'', logos
oricărei forme de existență și de gândire.
Cum spunea Leibniz, logosul este intenția
existenței. Existența nu doar că este, dar ÎMPINGE să fie. Troposul e
perseverent. Și neputința e perseverentă, își taie albia ei căznită. Fiecare mișcare
a firii prezintă importanța și semnificația ei de neeludat. În plan teologic, astfel
procedează părintele Ghelasie. Creează categorii de gândire noi pentru ce nu
incape în cele deja constituite. În loc să despice ontologia, lărgește
gnoseologia.
Dogma Sfintei Treimi, antropologia, cosmologia sunt
mai întâi raportate la posibilitățile și limitele gândirii. Asta presupune
deja, la părintele Ghelasie, un realism critic, cu accente actuale. Nu se
pornește de la realismul naiv al percepției, ci de la o axiomatică și o axiologie
iconice. Nu procesul primar, ci procesul secundar, lucrat, elaborat spiritual,
cu contribuția eului amplu, e apt sa dea răspuns crescător și coerent despre
chiar semnificația lucrurilor prime, elementare. E depășită regula percepției
conform căreia imaginea generează semnificații. Mai nou, semnificația generează
imagini, iar imaginarul iconic dezvoltă un realism iconic.
Toate lucrurile au o sintaxă ascunsă, ce necesită un
cititor. Părintele Ghelasie respinge reflecția la primă mână. O realitate
complexă impune un mod de a privi complex, neconvențional. Trăim tasați între
straturi fenomenologice. Unde se termină realitatea și unde începe fenomenul, greu
de spus, dar nu imposibil. Criteriul iconic are avantajul că nu respinge ideea
de existență fenomenologică, pe care, dimpotrivă, o consideră forma în care ia
naștere punctul crucial, interfața dintre lumi.
Materialismul consideră realitatea printr-o contradicție
în termeni, ca pe o imagine nesupusă privirii, nesupusă imaginii... Faptul că
primim impresii nu garantează că suntem pasivi și nesubiectivi. Cu cât mai
''pasivi'', cu atât - fără să știm - mai subversivi cu imaginea realității...
Criteriul iconic are în vedere o obiectivitate care nu se constituie pe nivelul
zero al pasivității perceptive, subîntinse de sentimentul materialist despre
lume. Intersubiectivitatea cea după iconicitate e capabilă să întemeieze marile
zone de libertate și de stabilitate ale creativității.
Omului
i se cere să fie unit și solidar cu el însuși, astfel încât să își poată folosi
toate facultățile simultan, pentru a putea incorpora globalul. În concluzie, părintele
Ghelasie procedează în același timp științific și duhovnicește. El începe prin a
respecta cuvântul biblic. Dumnezeu nu a creat moartea, nu a creat entropia și
hazardul. Universul în care se dă lupta feroce pentru existență, această uriașă
și infernală fabrică de selectat exemplarele puternice, nu poate fi opera unui
Dumnezeu bun, care aruncă la gunoi lesturile învinșilor fără vină.
Aplicarea
gândirii autentic creștine în cosmologie și în biologie este un deziderat
pentru care părintele de la Frăsinei a luptat neobosit. Pentru o oaie rătăcită,
păstorul bun sacrifică o turmă. Confruntarea cu singularitatea este și esența științei
moderne în cele mai oneste momente ale ei. Dificultățile pe care le întâmpină gândirea
încercând să integreze imaginea realității imediate cu sensurile intempestive
pe care ea le impune sunt mai acceptabile, pentru un creștin, decât
sacrificarea imaginii creștine a lui Dumnezeu. Acesta-i și crezul părintelui Ghelasie,
așa cum l-am înțeles și din discuțiile purtate între noi, între mine și Florin
Caragiu.
Carmen Caragiu (1965-2015)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu