Receptarea relaţiei dintre teologie şi filosofie
Modele patristice şi situaţii contemporane
Provocarea pe care o naşte
lectura textelor Părintelui Ghelasie depăşeşte miza interioară a unei simple
regăsiri într-un spaţiu coerent din punct de vedere cultural şi
teologic-mistic. Şi aceasta pentru că textul lucrează în tine şi te ajută să înţelegi de fiecare dată mai mult
decât posibila definiţie de dicţionar a termenilor-concept utilizaţi. Regăseşti
o libertate de gândire şi de expresie incomparabile care denotă în cele din
urmă care este dimensiunea reală a unităţii dintre logos şi iconic în spaţiul
teologiei contemporane. Λόγος şi
εἰκών sunt în aceste texte
reunite într-o serie de expresii mărturisitoare. Ceea ce îl conduce pe cititor
spre o schimbare de paradigme chiar şi dincolo de nivelul intelectual. Dar
surpriza celui ce aşteaptă cu răbdare să lucreze textul în el este că şi
dincolo de nivelul intelectual există o anumită coerenţă. Ceva ca un reflex
interior, ca o rostire în tine parcă fără de cuvinte că acolo se găsesc măcar
şi numai schiţate răspunsurile mult râvnite la întrebările: care este natura
relaţiei dintre teologie şi filosofie? Textele aceste sunt de natură
filosofică, sau de natură mărturisitoare – teologică? Ce fel de experienţă
trădează febra descoperirii unităţii dintre λόγος şi εἰκών? Printre căutările teologiei
contemporane, ce loc poate avea reafirmarea unui discurs teologic şi filosofic
despre taină? Este un astfel de discurs un simplu exerciţiu sau un pas înainte?
Şi dacă este înainte, înainte spre ce acume?
A existat şi există în
continuare o exilare a iconicului la periferia discursului teologic, cel mai
probabil din cauza confuziei dintre iconic şi iconografic. Ca şi când icoana ar
fi numai desenată în exterior, pe pereţi sau în manuscrise, nu şi numită sau
rostită pe claviatura interioară a chipului pe care îl purtăm prin creaţie.
Ceea ce se descoperă în textele Părintelui Ghelasie este o unitate exprimată în
trecut în textele Sfinţilor Părinţi şi reimprimată în mentalul căutătorului de
adevăr şi de sens de astăzi. Chiar dacă limbajul diferă, chiar dacă vorbim de o
reformulare filosofică contemporană a unei experienţe mistagogice, aceeaşi
chemare spre unitatea dintre iconic şi logos persistă fără încetare în aceste
texte noi, ca şi în cele vechi.
În literatura patristică
relaţia dintre filosofie şi teologie se încadrează într-un tipar care respectă
de fiecare dată ierarhia dintre cuvântul omului şi cuvântul revelat. Cuvântul
revelat are o forţă şi un mesaj care depăşeşte prin natura sa cuvântul omului.
Cuvântul revelat este o prezenţă în viaţa omului care prin acceptarea
Revelaţiei se împărtăşeşte de Cuvânt şi primeşte putere. Cuvântul omului, în
schimb, însumând prin această expresie toate încercările de sistem filosofic de
care antichitatea filosofică dă mărturie, reluat şi adâncit în diferite sisteme
de gândire filosofică de atunci şi până astăzi, arată că limita sensului nu
poate fi depăşită decât prin coborârea a ceea ce este dincolo de limită în
lumea strâmtă a căutătorilor de sens. Ceea ce înseamnă pentru omul căzut o
trecere de la căutarea sensului la căutarea – şi în cele din urmă la întâlnirea
– puterii prezente. Când un text filosofic sau teologic îşi propune sau ajunge
să caute numai sensul, riscă să rămână un text care în cele din urmă nu va avea
nici sensul elucidat, dar mai ales nu va avea nici putere. Este ceea ce se
întâmplă astăzi când se vorbeşte înafara duhului
Părinţilor. Avem informaţiile, beneficiem de câteva traduceri foarte bune,
sintetizăm sensuri şi cumulăm exegeze,
dar cuvintele noastre în cele din urmă nu au putere. La antipodul mărturiei
biblice a iudeilor care conştientizau că Mântuitorul are cuvânt cu putere (Luca
4:32) se află incapacitatea căutătorilor de sens de astăzi de a mai găsi ceva
putere în efortul de exprimare a unei taine.
Părintele Ghelasie Gheorghe
ne dă o şansă în această horă a neputinţei. Ne forţează modul de exegeză
interioară printr-o discursivitate atipică. Este şi filosofie, este şi
teologie, şi este şi limbaj filosofic însoţit de metalimbaj (foarte mult gest necenzurat de incapacitatea omului
de a limita Fiinţa prin diverse încercări de definire). Mai ales, este şi
trăire personală. O descoperire a fiinţei nu în definiţii, nici în poziţionări
sistemice, ci în dinamica participării la taină. Toate acestea fac din textele
acestea un loc al unei interiorităţi şi a unei eliberări simultane. Toate
într-o expresie unitară care creşte de la o carte sau de la un caiet la altul
saude la un rând la altul şi care îi ajută pe căutătorii de sens să lase măcar
pentru o secundă sensul şi să caute în schimb ocrotirea tainei, îmbrăţişarea
ei.
Ceea ce mă fascinează în
aceste exprimări redactate în limba română este modul în care un limbaj foarte
dinamic (pentru că sensul unor cuvinte precum Fiinţă, ipostas, iconic etc.
diferă de la o carte la alta, şi chiar de la paragraf la altul) reuşeşte în mod
unitar să păstreze invitaţia de a descoperi icoana din cuvinte, iconicul din
teologie, centralitatea chipului în existenţă. Această unitate dintre cuvânt şi
icoană de care textele mistagogice ale Sfinţilor Părinţi – într-o continuitate
de aproximativ şapte secole – amintesc dincolo de primul nivel de lectură,
reprezintă o şansă pentru teologia de astăzi care nu mai reuşeşte să
sintetizeze forma filosofică şi fundalul teologic, cel al Cuvântului Revelat.
Când citim astăzi un text dificil îl
apreciem imediat ca filosofic pentru simpla lui dificultate vizibilă. Nu reuşim
să înţelegem cum se pot uni teologia cu filosofia, Cuvântul Revelat cu cel
uman, fără a cădea într-o greşeală de fond, într-o erezie veche sau nouă. Din
cauza acestei neînţelegeri ajungem să integrăm în filosofie ceea ce nu
înţelegem şi în teologie ceea ce nu simţim. Reiese în mintea omului contemporan
o sincopă exegetică care accentuează diferenţa dintre tradiţia autentică, acea
tradiţie considerată veche, şi limbajul teologic care pe lângă faptul că
vorbeşte de ceea ce nu reuşim să trăim, nici nu se regăseşte în cel vechi. E ca
şi când cauţi o expresie a adevărului, dar nu reuşeşti să o descifrezi sensul
cuvintelor din cauza deformării literelor. Ne întrebăm: care este în acest caz
soluţia decentă?
Să înţelegi în primul rând
că paternitatea şi comunicarea sunt posibile numai prin taină. Discursul şi
viaţa sunt puse împreună numai într-o relaţie mistică vie. Te
descoperi ca un fiu ce caută la masa euharistică sensul propriei existenţe. Ce
mare şi fundamentală descoperire, să vezi şi să înţelegi că eşti fiu! Şi că
porţi chip de Fiu şi eşti înfiat prin chipul Întrupat, că eşti şi rămâni fiu
adevărat al unui Părinte adevărat! Şi aceasta pentru că icoana este posibilă,
şi pentru că vezi cum trece cuvântul în zona desenului interior, cum litera
prinde culoare, cum forma devine mesaj.
Relaţia dintre teologie şi
filosofie este alta atunci când reuşeşti să sugerezi mai mult decât să
defineşti, când redescoperi şi restructurezi o relaţie.
În modul clasic de raportare al Sfinţilor Părinţi
la filosofie – o temă ce încă îşi consumă şi astăzi efectele (ne)înţelegerilor
interconfesionale – se poate concluziona că înţelegerea corectă a raportului
stă în caracterul iconic şi revelat / dat al experienţei teologice. Textele
Părintelui Ghelasie Gheorghe, plecând de la o înţelegere independentă a
aceluiaşi raport, ajung să respună într-un mod inedit ceea ce regăseşti în fondul
Tradiţiei: aceea că experienţa este revelaţională (ţi se dă) şi că experienţa tainei, toată extensia ei în tine, toată
arătarea ei, toată fenomenologia ei – atât cât este posibilă ea –, această
experienţă a tainei aşadar este calea unirii logosului cu iconicul. Mai mult, aşa
cum nu există experienţe pe hârtie, ci numai în istoria personală a
descoperirilor interioare, tot aşa nici logosul nu se uneşte articifial cu
iconicul (doar ca să fie unit
dialectic). Astfel se explică multitudinea de schematizări conceptuale, puse în
corpul unor experienţe, care devin loc de întâlnire şi de celebrare liturgică
interioară a unei relaţii de filiaţie înnoită.
Personal consider că în
efortul de regândire a unirii dintre λόγος şi εἰκών
în teologia contemporană textele Părintelui Ghelasie Gheorghe de la Frăsinei au
un rol aparte. Ca un pivot spre adâncul minţii, dincolo de graniţa dintre
teologia repetitivă şi orice filosofie (aparent) eliberatoare, ele ne pot ajuta astăzi să trecem de
neputinţele exprimării mistagogice contemporane.
Aceste rânduri sunt
(re)născute din lectura textului Părintelui Gheorghe Ghelasie, intitulat Mystagogia Icoanei (Platytera, Bucureşti, 2010). Pusă la
întretăierea conteporană dintre temele Mistagogiei hristocentrice a Sf. Maxim
Mărturisitorul şi cele iconice ale experienţei filosofice ghelasiene, rămâne
aceeaşi minte răvăşită de neînţelegeri şi acceaşi inimă înmuiată în darul
prezenţei. În unitatea dintre minte şi inimă, lectura textului naşte lumini.
p r. d r. A l e x a n d r u A t a n a s e B a r n a
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu