La împlinirea a zece ani de la
adormirea Cuviosului Ghelasie Gheorghe
(2 iulie 2003-2 iulie 2013), un
bilanţ onest ne obligă să recunoaştem
faptul că paşii cei mai importanţi pentru impunerea operei sale în conştiinţa noastră teologică, au fost deja făcuţi.
Proiectul „Operelor complete” (ajunse la volumul IX), a fost dublat de un
remarcabil efort exegetic, corpusul de „studii ghelasiene” îmbogăţindu-se de la
an la an. Desigur, pentru o bună receptare academică
mai sunt încă destule condiţii de îndeplinit. Dar asta nu ne împiedică să
ne bucurăm de faptul că s-au creat, în sfârşit, premisele pentru ca opera
Părintelui Ghelasie să nu mai fie privită cu suspiciune!
Dacă la jumătatea secolului
trecut s-a putut vorbi despre „turnura lingvistică” a filosofiei, având ca miză
recuperarea dimensiunii originare a
problematicii Fiinţei (pentru Heidegger „limba este lăcaşul fiinţei”), putem
spune, păstrând proporţiile, că opera Cuviosului Ghelasie de la Frăsinei urmăreşte
acelaşi scop: o „turnură iconică” a limbajului teologic instituţionalizat,
pândit mereu de ispita autonomizării, prin raţionalizare excesivă. Prin
revelarea valenţelor iconice ale spiritualităţii filocalice, gândirea Părintelui
Ghelasie constituie, implicit, un demers temerar de recuperare a metodologiei
patristice – tipologia – despre care
Ioan Ică jr. afirma, într-o substanţială sinteză teologică: „pentru gândirea
biblică [patristică], tipologia este ontologică, iar ontologia, tipologică
[iconică]”[1]. De altfel, unitatea dintre tipologie şi ontologie („ontologia
iconică”) stă la baza întregii gândiri a Părintelui Ghelasie. Potrivit
aceluiaşi Ioan Ică, tipologia permite „integrarea organică şi reducerea la o
identitate în diferenţă a Vechiului şi Noului Testament, a Mântuirii şi Eshatologiei,
a Bibliei şi Liturghiei, a Memoriei şi Prezenţei, a Figurii şi Realităţii”[2].
Aici se impun câteva observaţii:
tipologia nu trebuie confundată cu un „simbolism de preînchipuire” (Schmemann),
întrucât relaţia tip-antitip (respectiv icoană-model) nu poate fi redusă la o
simplă analogie: „Biserica interzice transformarea icoanei în «simbolism de
preînchipuire» sau în alegorie. Icoana nu preînchipuie, ci descoperă, şi
descoperă în măsura în care e părtaşă cu Cel pe care-l descoperă, în măsura în
care ea însăşi este prezenţă şi descoperire”[3]. De altfel, transformarea
tipologiei într-un „simbolism de preînchipuire” constituie, după Schmemann,
cauza principală a „pseudo-morfozei [alterării] conştiinţei bisericeşti”[4].
Impasul metodologic al teologiei academice
ortodoxe de după destrămarea Imperiului Bizantin (aşa-numita „captivitate
babilonică” datorată influenţelor teologiei apusene), a fost sesizat, de-a
lungul vremii, de personalităţi marcante ale Ortodoxiei, care n-au ezitat să
dea aceeaşi soluţie/verdict: revenirea
la metodologia iconică. Renaşterea neopatristică de la începutul secolului
XX (iniţiată de G. Florovsky şi continuată de numeroşi teologi ai diasporei ruse)
stă sub aceleaşi auspicii. Actualmente, teologi ca Nikos Matsoukas[5], Ioannis
Zizioulas[6], dar şi filosofi ca Christos Yannaras, susţin cu tărie că „...strădania
de reînnoire a limbajului, ca experienţă nemijlocită şi universală...
constituie o probă de foc: dacă teologia este o descoperire a prezenţei
personale a Logosului, acest fapt nu poate fi mărturisit decât din interiorul limbajului [s. m.], printr-o folosire care să transceandă emulaţia
convenţională a înţelegerii, care idolatrizează adevărul în concepte
autonomizate”[7].
Însă mărturisirea prezenţei
Logosului din interiorul limbajului, are
ca miză revelarea dimensiunii liturgice a
existenţei. Dacă existenţa însăşi este limbaj, text (unul din postulatele
post-modernismului!), ea nu este mai puţin impregnată de intenţionalitate,
scop, rostul liturghiei fiind acela de a orienta întreaga creaţie spre Destinul
său: „Ale Tale dintru ale Tale, Ţie Îţi aducem de toate şi pentru toate”. Mutatis mutandis, Cuviosul Ghelasie,
printr-un demers, i-am spune, „anamnetic”, încearcă să recupereze originaritatea liturgică a limbii
(„sacralitatea de limbaj”). Iată de ce opera Părintelui Ghelasie este, în fond,
o mystagogie, situată în tradiţia iluştrilor Dionisie Misticul şi Maxim
Mărturisitorul...
La zece ani de la înveşnicirea
Părintelui Ghelasie, gândirea sa ni se înfăţişează la fel de originală şi
provocatoare, de profundă şi de actuală. Interesul pe care îl suscită în noi va
continua, fără doar şi poate, să crească. Acum e limpede că dificultăţile (aparent
insurmontabile) de lectură sunt simple provocări, care merită din plin asumate.
Aşa cum spunea şi Cuviosul Ghelasie: „Nu vă poticniţi unde nu înţelegeţi. Pe
parcurs vi se va înfăţişa totul”.
Note:
[1] Canonul Ortodoxiei, I, Stavropoleos/Deisis, Bucureşti, 2008, p.
307.
[2] Ibidem, p. 308, n. 351 – majusculele îmi aparţin.
[3] Alexander Schmemann, Euharistia, Sophia, Bucureşti, 2012, p.
58.
[4] Ibidem, p. 59.
[5] Vezi Introducere în gnoseologia teologică, Bizantină, Bucureşti, 1997.
[6] Vezi Fiinţa eclesială, Bizantină, Bucureşti, 2007.
[7] Adevărul şi unitatea Bisericii, Sophia, Bucureşti, 2009, p. 7.
Alexandru Valentin CRĂCIUN
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu