Aşa L-am întâlnit pe Dumnezeu

Vorbisem cu Mircea să scrie o Mărturie despre Părintele Ghelasie pe care s-o trimită spre publicare în noul volum de Mărturii. Peste câteva zile mi-a telefonat rugându-mă să scriu eu acest material, pentru că el nu poate afla nici un răgaz, având un program zilnic fără odihnă... Să-l scriu pentru că ştiu toate cum au fost… Atunci m-am gândit că această Mărturie a noastră este Răspunsul pe care îl dăm prin Părintele Ghelasie, Avva-Duhovnicul nostru, lui Dumnezeu Însuşi: Cine mă va mărturisi în faţa lumii, şi Eu îl voi mărturisi în faţa Tatălui Meu.
Nu fără emoţii şi nu fără teamă, încerc să povestesc cum l-a Întâlnit Mircea pe Dumnezeu în Chipul de Părinte Duhovnicesc, de Avva, al Părintelui Ghelasie Gheorghe de la Sfânta Mănăstire Frăsinei.
Să fi fost în urmă cu vreo nouă-zece ani. Ţineam orele de filosofie la clasa a XII-a E, o clasă de băieţi toţi „unul şi unul”, o „furtună” de clasă... trosnete, urlete, ţipete, şi abia după 10-15 minute tăcere. Le vorbeam despre etimologia cuvântului filosofie: philia-iubire şi sophia-înţelepciune. Mai ales când le vorbeam despre philia, care este Însuşi Dumnezeu, când le spuneam că şi ei au în adâncul lor Chipul de philia, adică Chipul de Dumnezeu, Dumnezeu care i-a creat-născut cu Iubire, ca Fii ai Iubirii, din Iubirea Sa… mă priveau cu reproş, cu făţişă neîncredere, mai că nu mă făceau mincinoasă în faţă. Le simţeam ţipătul nerostit: „şi Iubirea asta unde este, că noi ne uscăm, pierim, dispărem de atâta ne-Iubire, urlăm de ne-Iubire, ne zdrobim zdrobind totul într-o mlaştină murdară, în familiile şi în viaţa noastră de dezorientaţi, de depravaţi”… Şi totuşi, ceva în ei tresărea, nădăjduia că le-am spus adevărul, mai ales unul dintre băieţii despre care aflasem că e „zmeul” cel mare, „boss-ul” răutăţilor celor mari. La ora de filosofie era cuminte ca un miel, cel mai cuminte, mereu tăcea şi asculta. Într-o pauză a venit să-mi spună cu multă fermitate că el crede că Dumnezeu este Iubirea, crede că El ne iubeşte, că nu de la Dumnezeu este suferinţa şi mizeria. Mi-a zis: „dacă eu aş fi sculptor, aş modela fiecare sculptură cu multă iubire şi n-aş distruge-o niciodată; aşa şi Dumnezeu. Nu ne-a făcut ca să ne distrugă, ca să ne urască. Cred că ne iubeşte”. Băiatul acesta este Mircea.
Au trecut câteva luni de zile. Cu examen de Bacalaureat, frământări, nereuşite multe. Din clasa „furtună”, puţini au reuşit la Facultate. Câţiva aflaseră calea spre Mănăstirea Frăsinei la Părintele Ghelasie. Unul dintre aceştia, Ionuţ, a venit într-o zi spunându-mi că vrea să-l ducă la Avva pe Mircea, căruia i se întâmplase un grav accident. Se întorcea noaptea cu un coleg într-o maşină Dacia, dintr-o comună vecină, beţi de-a binelea. Cu viteză mare, maşina a intrat într-un copac, dar Dumnezeu a întors-o aşa încât doar spatele maşinii a suferit impactul, făcându-se zob, faţa rămânând intactă. Cei doi băieţi, treziţi de şoc din beţie, au coborât fără nici o zgârietură, şi, cutremuraţi de ce-au văzut, au îngenuncheat şi au mulţumit lui Dumnezeu că i-a scăpat de la prăpăd. De atunci, Mircea a vrut neapărat să meargă la o mănăstire. Ionuţ l-a dus la Avva iar întâlnirea cu Avva l-a marcat pentru totdeauna. Prin Avva, Mircea a intrat într-o altă lume. Când s-au întors de la Frăsinei, Lumina şi Bucuria curgeau din Mircea, care nu putea crede că există un asemenea om… Rostea cu o bucurie de copil, fericit, cât putea de des, cu respect şi uimire: Avva, Avva…
A urmat aproape un an de duceri şi veniri de la Mănăstirea Frăsinei, şi nu mergeau singuri. Mulţi dintre băieţii care înspăimântau cartierul, băieţii dureroasei neiubiri părinteşti, au primit lacrima şi mângâierea Părintelui Ghelasie. I-a ajutat pe toţi, croindu-le un drum în viaţă, un rost tăcut, modest, dar demn. Fiecare din ei ştie că nu mai este singur, abandonat, alungat, că are un ajutor de nădejde.
Mircea şi Ionuţ au început să înveţe pentru Facultate. Schimbarea lui Mircea era totală. Toată forţa interioară pe care o punea mai înainte în cele golăneşti (bar, discotecă, mafie, droguri, săbii, escapade peste graniţă cu arestări ca-n filme, bătăi), Avva a întors-o spre Mântuitorul, spre Maica Domnului, spre Biserica lui Hristos, unde erau nelipsiţi. Fiecare cută a sufletului, a minţii, Avva a curăţat-o şi a vindecat-o. Viaţa lor a intrat într-o rânduială sfântă, cu rugăciuni, metanii, acatiste în faţa sfintelor icoane. Prezenţa lor la slujbele de la Sfânta Mănăstire Frăsinei devenise o obişnuinţă. Şi acum îşi aminteşte cum îl ardea focul Duhului Sfânt când Părintele Ghelasie le punea pe cap epitrahilul sau Sfintele Daruri.
La examenul de admitere la Facultate, Mircea a mers foarte sigur, fiindcă Avva i-a spus să fie fără frică. La matematică, proba cheie, i-au căzut chiar problemele pe care le rezolvase singur la meditaţie cu câteva zile înainte. Mare bucurie, dar, deodată, mintea i s-a golit de orice informaţie, era doar gol, gol, gol şi o negură rea care aducea o senzaţie de disperare tot mai acută. Aşa a fost tot examenul, iar disperarea l-a măcinat tot drumul către casă, şi apoi către Mănăstirea Frăsinei, la Avva. În faţa Avvei s-a prăbuşit într-o durere fără capăt. Avva s-a tulburat mult, a mers apoi în Sfântul Altar, unde s-a rugat. Când a revenit în chilie, i-a spus că totul vine de la blestemul din neam pe care îl poartă şi care s-a activat în el. Acest blestem l-a lovit pe Mircea, căutând să-l frângă, să-l doboare, vreo trei ani. În acest timp, rugăciunile şi suferinţa de martir a Avvei au topit încetul cu încetul acest blestem şi Mircea a fost eliberat. A putut să-şi termine Facultatea în timp ce lucra 10-11 ore pe zi, s-a putut bucura de vindecarea părinţilor săi, pe care Avva i-a ajutat atât de mult, a învăţat şi a trăit cu ajutorul Avvei Comuniunea Sfinţilor, Mila Sfântă a Maicii Domnului.
Prin pedagogia duhovnicească a Părintelui Ghelasie şi-a asumat Rostul-Datoria pe care i le-a dat Dumnezeu spre împlinirea vieţii lui. Orice mişcare a sufletului, a gândului, şi a inimii sale, Avva o cunoştea, o vindeca, spălând-o şi hrănind-o cu Lumina sa de Avva. „N-am întâlnit nici un om care să mă impresioneze şi să-mi impună atâta respect şi iubire ca Avva. Îi datorez totul. Este cea mai mare personalitate pe care am întâlnit-o în viaţa mea, e persoana cu cea mai mare nobleţe”, îmi spunea adesea, cu multă emoţie, Mircea. Şi cu toată credinţa lui, atâta câtă este, îl roagă pe Bunul Dumnezeu să fie în veci împreună cu Părintele Ghelasie, oriunde ar fi dânsul. Este cel mai de preţ dor al lui Mircea, pentru că prin Avva L-a întâlnit pe Dumnezeu.
Le-am adunat, cât am putut, doar în câteva rânduri, deşi cele ştiute de Mircea încap doar în viaţa unui om… Am să mai adaug totuşi o întâmplare recentă din toamna trecută. Unul din băieţii care mergeau la Avva îşi repara casa veche pe care şi-o cumpărase. Îi consolida temelia, lucrând împreună cu doi lucrători. O casă veche, săsească, cu ziduri de un metru grosime, cu bolţi de susţine la nivelul beciului, groase de mai bine de un metru. Sub o astfel de boltă lucra acest băiat aplecat în genunchi, când unul dintre lucrători îi strigă că se dărâmă casa. În secundele următoare s-a şi întâmplat. Bolta cu pricina a căzut şi la fel o parte din ziduri. Băiatul s-a trezit într-un timp, la zece metri depărtare de casă, culcat cu faţa în sus, fără nici o zgârietură. Cu groază, şi-a reamintit cele întâmplate şi a alergat să vadă ce este cu lucrătorii. Amândoi erau sub dărâmături. Unul s-a sculat teafăr, celălalt însă fusese lovit foarte rău. Nu se putea mişca. L-au dus la spital. Coloana vertebrală era deplasată, iar nervul care controlează urinarea fusese strangulat de coloana deplasată. I s-a pus o sondă. Era paralizat. Pentru vindecare era necesară o operaţie complicată la Bucureşti. Transportul până acolo era foarte delicat, pacientul neavând voie să se mişte, şi erau necesare sume foarte mari de bani. Când doctorul i-a dezvăluit tânărului diagnosticul final, acesta s-a cutremurat de neputinţă. Atunci şi-a amintit că Părintele îl mai ajutase într-o problemă, chiar mai gravă decât aceasta, pe care o rezolvase de parcă nici n-ar fi existat. În acea noapte a plecat la Frăsinei, la cinci dimineaţa fiind la poarta Mănăstirii. Câinii de pază l-au întâmpinat, dar nici măcar n-au lătrat. A mers la mormântul Părintelui, unde cu durere mare i-a cerut ajutorul. Apoi s-a întors, oprindu-se la spital. Aici totul părea neschimbat. Dar peste vreo două ore, bunica pacientului, care îl supraveghea, a venit cu multă emoţie să-i spună că pacientul poate urina în mod normal, că şi-a revenit. Într-un timp foarte scurt, s-a făcut recuperarea totală a pacientului, care într-o lună era pe picioarele sale, de parcă n-ar fi fost niciodată paralizat şi n-ar fi avut niciodată coloana deplasată...

Natalia Diaconescu


foto: Mircea Popovici