Prof. dr. Mircea Popovici: Fotografii de arhivă, Sfânta Mânăstire Frăsinei, 1995 - Ava Ghelasie, Ava Vlasie

Christian Neacşu (Franţa): "Părintele Ghelasie"

fotografie realizată de Christian Neacşu, Frăsinei, 1992















Părintele GHELASIE

Ultima oară l-am văzut, sau mai bine zis ne-am văzut, într-o zi de octombrie a anului 2001, de Sfântul Dumitru... când cred că mi-a ridicat o mare povară de pe suflet, m-a liniştit şi m-a luminat cu sfatul său. Astfel, am evitat să înţeleg greşit lucruri pe care alţii mi le sădiseră în suflet mai degrabă cu habotnicie şi care mă puteau conduce la pieire.
Prima oară când l-am cunoscut pe Părintele Ghelasie, pe atunci fratele Gheorghiţă, a fost pe 24 mai 1984, la Frăsinei.
Între aceste două coordonate temporale s-au petrecut multe şi minunate întâmplări. Una din aceste întâmplări o voi spune, pentru că este absolut necesar. E un fel de clarificare şi nu o justificare, este mai degrabă o analiză nepărtinitoare şi obiectivă, ponderată si fără nuanţe extremiste. De ce aceasta?
De curând am citit, dintr-o tainică întâmplare, o analiză exterioară sau mai degrabă interpretarea unor Părinţi în vârstă, care, deşi imbunătăţiţi, au interpretat spusele unora ca presupuse fapte, ca pe un ceva viu sau real care s-ar fi petrecut cândva.
Este vorba de coperta uneia dintre primele cărţi ale părintelui Ghelasie, ISIHASM - Dialog în Absolut, apărută la inceputul anilor '90. Copertă care a stârnit comentarii incredibile…
Se cuvine să precizez că am avut ocazia sau bucuria sufletească să particip intr-un anume fel la naşterea unora din ideile pe care părintele le-a aşternut pe hârtie mai târziu... Deci i-am cunoscut destul de bine obiceiurile şi felul de a fi, filosofia personală şi profundă, Credinţa ce-l anima fără tăgadă, credinţa nestrămutată, străbună şi creştin-ortodoxă. Şi nicidecum altceva sau rătăciri „la modă”, pe care unii au inventat că le-ar fi adoptat. Este nedrept şi neadevărat ce-au spus.
În acest sens, vă descriu un episod, trăit pe viu, despre naşterea unei coperţi de carte, de care am pomenit mai devreme, al cărei unic autor sunt.
Părintele Ghelasie mi-a spus intr-o zi: „Oare cum am putea reprezenta – simbolic - mai bine Legea veche si noua Lege, creştinismul?!”...
Şi am decis de comun acord, după ceva timp de reflecţie, că dacă ar fi să reprezentăm cu un simplu şi profund simbol Legea veche acesta ar fi Steaua lui David. David, Regele şi poetul atâtor Psalmi minunaţi şi inspiraţi de Domnul şi care stau la căpătâiul Psaltirii noastre creştin-ortodoxe. Ortodoxe!
Dar Legea nouă pe care Mântuitorul a împlinit-o? Cu ce simbol o vom „scrie”...?
Sfântul Duh este năzuinţa noastră supremă, sufletească, ca El să se coboare, să ne umbrească cu prezenţa Sa, să ne sfinţească şi să ne mântuiască... Iată ţelul fiecărui adevărat creştin, să-şi mântuiască sufletul. Iar pentru Duhul Sfânt avem ca simbol arhicunoscut un porumbel.
Revenind la Legea veche şi pe care Mântuitorul a împlinit-o într-o nouă Lege, iată sensul simbolurilor ce se pot suprapune, pe plan grafic, pe coperta unei cărţi.
Coperta cărţii, iniţial, se dorea să fie color, dar anumite imperative economice ale vremurilor au făcut să alegem o variantă pe alb şi negru.
Din punct de vedere grafic sau plastic, Legea veche – Steaua lui David – este în ultimul plan şi peste ea se suprapune Legea nouă, reprezentată prin Duhul Sfânt, porumbelul. Legea nouă a adus mai târziu in timp ceva minunat în sufletul unor fericiţi Părinţi – Isihia. Ei, aceşti Părinţi, au descoperit cu răbdare, umilinţă şi smerenie Taina Isihiei. Pe urmă, fiind „inspiraţi” au dat un nume acestei stări sau acestui fel de a fi creştin-ortodox, şi care induce pacea sau liniştea sufletească: ISIHASMUL...
Aşadar, făcând o sinteză şi o conexiune cu cele ce am spus, iată cum s-a născut o copertă de carte, care să reprezinte o idee, un fel de a trăi şi un rezumat al acestei trăiri sau un fel de a fi. Atât, pur si simplu.
Nimic din cele false, sau din cele ce s-au afirmat sau inventat, rău-grăit sau fără de bună înţelegere s-au spus nu l-au caracterizat pe părintele Ghelasie. Diverse rătăciri, aiureli, yoga, zen, budism, sincretism, etc. şi alte defecte nu făceau parte din gândirea şi credinţa părintelui Ghelasie, cum au afirmat unii, fie ei chiar cu suflete – să le zicem – îmbunătăţite.
Dumnezeu să le ierte pripeala şi nouă să ne ierte tinereţea şi lipsa de experienţă. Însă sinceritatea, credinţa şi dragostea noastră întru Domnul cred că este suficientă pentru ca mărturia noastră sa fie demnă de încredere şi luată pe drept de bună mărturie.
Doamne-ajută şi fie ca numai cele Bune şi Frumoase, deci Adevărate, să rămână pe veci. Amin.

Artist plastic Christian NEACŞU
Franţa, 6 oct 2010

Al Doilea Colocviu Naţional dedicat părintelui Ghelasie - Comunicat de presă, Program

fotografie realizată de Ioan-Mircea Popovici, Sf. M-re Frăsinei, 1995














Academia de Studii Economice, sub auspiciile Centrului de Documentare Europeană din cadrul Bibliotecii Centrale organizează, în data de 7 octombrie 2010, orele 900-1800, în Aula Magna a Academiei de Studii Economice din Bucureşti, Colocviul naţional dedicat Părintelui Ghelasie Gheorghe.
Evenimentul se află la a doua ediţie şi se înscrie în seria conferinţelor Solidaritatea intelectuală şi culturală între generaţii, una din priorităţile de comunicare ale Comisiei Europene în anul 2010.
Sesiunea ştiinţifică din anul precedent s-a bucurat de un real succes în rândul participanţilor, fapt ce a reprezentat un impuls în continuarea organizării colocviului. Printre specialiştii invitaţi în cadrul conferinţei de anul acesta, se vor număra profesori şi cercetători din numeroase domenii de cunoaştere, dintre care amintim: filosofie, teologie, matematică, geografie, fizică, arte plastice.
În cadrul colocviului vor fi susţinute prelegeri, care vor sublinia importanţa personalităţii ştiinţifice a Părintelui Ghelasie Gheorghe. Cu această ocazie se va lansa cartea sa Mystagogia Icoanei, apărută recent la Editura Platytera. De asemenea vor avea loc microrecitaluri de poezie şi se va prezenta un fragment inedit din creaţia lirică a Părintelui Ghelasie.
Manifestarea va avea loc în Aula Magna a Academiei de Studii Economice din Bucureşti, joi, 7 octombrie 2010, orele 9.00-18.00 (Piaţa Romană, nr. 6, Clădirea Ion Angelescu). Înscrierea participanţilor se va face între orele 9.00-9.30 la intrarea în Aula Magna.

*

Ciclul de conferinţe
Solidaritatea culturală şi intelectuală între generaţii

Colocviu naţional

Personalitatea Părintelui Ghelasie Gheorghe

Ediţia a II-a

7 octombrie 2010, ora 9.30

Invitat special - Prof. dr. Ion Gh. Roşca,
Rector al Academiei de Studii Economice din Bucureşti
Organizator - Conf. dr. Liviu Bogdan Vlad
Cu colaborarea Editurii Platytera din Bucureşti.

Sala Aula Magna

9.30 – 9.45 Cuvânt de deschidere

- prof. dr. Ion Gh. Roşca, rector al Academiei de Studii Economice;
- conf. dr. Liviu Bogdan Vlad, coordonator naţional Centre de Documentare Europeană.
9.45 – 10.30 Conferinţa inaugurală
 Prolegomene la opera Părintelui Ghelasie, prezintă prof. dr. Virgil Ciomoş.

10.30 – 12.00 Conferinţe în plen, partea I
Moderatori – ierom. Neofit, conf. dr. Liviu Bogdan Vlad
 Chipul Maicii Domnului în scrierile Părintelui Ghelasie, prezintă arhim. Hristofor Bucur;
 Fenomenologia iconicităţii, prezintă dr. Carmen Caragiu-Laswell, estetician;
 Limbajul primordial în dialogul iconic. De la răspunsurile lui Socrate la răspunsurile Părintelui Ghelasie, prezintă Lector dr. Iulian Costache;
 Părintele Ghelasie, repere dincolo de contradicţii, prezintă dr. Ionel Popescu, matematician.

 Mărturii despre Părintele Ghelasie Gheorghe
Prezintă protos. Teofan Jurcă, prof. dr. Florin Zamfirescu,
Leonard Velcescu.

Microrecital de poezie din creaţia lirică a părintelui Ghelasie
Moment susţinut de Maria Ploae.

Holul de Onoare, etajul 2

12.00 – 12.15 Pauză de cafea
12.15 – 13.45 Conferinţe în plen, partea a II-a
Moderatori – arhim. Hristofor Bucur, dr. Alexandru Tulai
 Cu faţa spre Dumnezeu.Isihasmul în actualitate, prezintă Florin Caragiu, teolog;
 Apofatismul ultim, prezintă Luigi Bambulea, teolog;
 Proscomidia în viziunea Părintelui Ghelasie, prezintă Silviu Marin, teolog;
 Aspecte din trăirea mistică a Sfintei Liturghii în scrierile Părintelui Ghelasie Gheorghe de la Frăsinei, prezintă pr. Costin Butnar.

 Mărturii despre Părintele Ghelasie Gheorghe
Prezintă pr. Cornel Ilie, Marius Ciulică.

Microrecital de poezie din creaţia lirică a părintelui Ghelasie
Moment susţinut de Manuela Hărăbor.

Holul de Onoare, etajul 2

13.45 – 14.30 Bufet

Sala Aula Magna

14.30 – 17.00 Conferinţe în plen, partea a III-a
Moderatori – pr. Costin Butnar, Florin Caragiu
 Identitate iconică, prezintă ierom. Neofit;
 Dimensiunea iconică a alimentaţiei la Părintele Ghelasie, prezintă conf. dr. Liviu Bogdan Vlad şi dr. Alexandru Tulai;
 Pe urme antropologice, prezintă prof. dr. Gheorghe Mustaţă;
 Câteva delimitări între creştinism şi mistica necreştină, prezintă prof. dr. Natalia Diaconescu;

 Opera Părintelui Ghelasie – limbaj şi receptare, prezintă Alexandru Valentin Crăciun, filosof;
 Despre problema limbajului, prezintă prof. dr. ing. Ştefan Trăuşanu-Matu.

 Mărturii despre Părintele Ghelasie Gheorghe
Prezintă Pr. Nicolae Popescu, Ioan Gheorghian,
Iulian Angel Popescu, Eugen Serea.

17.00 – 17.15 Lansare de carte, Ierom. Ghelasie Gheorghe, Mystagogia Icoanei. Prezintă Florin Caragiu.

17.15 – 17.45 Istoria descoperirii unui manuscris inedit - Mater Dolorosa
Prezintă Ştefan Popescu.

Fragment din piesa menţionată în interpretarea actorilor
Gabriela Iacob şi Cristi Iacob.
17.45 – 18.00 Cuvânt de încheiere - protos. Varsanufie Gherghel

Florin Caragiu: Despre "Mystagogia Icoanei" (ed. Platytera, 2009)

Reflecţia asupra iconicităţii este fundamentală în opera părintelui Ghelasie Gheorghe. Prima treaptă a practicii isihaste, afirmă autorul volumului „Mystagogia Icoanei” (ed. Platytera, 2009), este conştiinţa adresării către Dumnezeul Cel viu.
Originea icoanei creştine este descoperirea chipului lui Dumnezeu prin taina arătării lui Hristos, Cuvântul Care S-a făcut Trup. El se uneşte cu lumea creată, ca şi lumea să se poată uni cu el. Icoana se arată, în consens cu spiritul Sfintei Tradiţii, este mai mult decât simpla reprezentare a chipului. În Ortodoxie, icoana sfinţită comportă, după cum ştim, mai mult decât o valoare simbolică şi analogică. Icoana e un lăcaş al prezenţei.
Temeiul icoanei reliefat prin noţiunea de iconicitate este chipul dumnezeiesc ce se arată. Fiind dincolo de materia şi chipul reprezentat, Divinul ca iconic este totuşi prezent în acestea ca şi cum le-ar îmbrăca, ni se spune, într-o „suprareprezentare”. Suprareprezentarea sau supraforma sunt concepte modelate prin logica trinitară a limbajului, pe care părintele Ghelasie a promovat-o.
Al treilea termen, cu sens de Supradeterminare, indică, aici, totodată legătura şi distincţia, nedespărţirea şi neamestecarea, într-un proces de afirmare reciprocă între unităţile corelate, adică însăşi natura şi originea relaţiei, în viziunea creştină. Noţiunea de iconicitate se extinde asupra practicii isihaste, astfel încât se poate vorbi acum de gest iconic, de cuvânt iconic, insistând în credinţa că trupul însuşi este un templu al Duhului Sfânt.
Isihastul şi-a făcut biserică din inimă, unde a găsit un altar al prezenţei divine, chemată cu numele lui Iisus. Mintea se coboară în inimă, spune părintele Ghelasie, părăseşte gândul atunci când întâlneşte Cuvântul. Cuvântul mai presus de gând, mai presus de idee, ca origine a ei, după cum fiinţa e originea energiilor, reprezintă o concepţie sistematic cultivată de către autor.
Cuvântul păstrează în el chipul cuvântătorului şi se află astfel în raport neîncetat cu originea (Persoana), pe când, dimpotrivă, ideea impersonală se comportă de regulă ca şi când şi-ar fi uitat originile. A cuvânta e un continuu recurs la persoană. Avem aici un puternic semnal de atenţionare vizavi de „metafizica fără subiect”, pe scară largă practicată astăzi. „Cuvântul este gestul comunicării între întreguri, între Persoanele divine. În cuvânt este comunicarea persoanei. Dacă gândul poate fi şi impersonal, cuvântul este doar personal. Mistica cuvântului s-a pierdut prin înlocuirea sa cu intelectul sau gândirea, făcându-se din cuvânt instrument al gândirii”.
Taina comunicării prin cuvânt se reliefează prin extindere în iconicul gestului. „Expresia, încărcătura sunt în gest. De aceea cuvântul este şi gest”, acestea dezvăluindu-se reciproc. Mistic, taina acestora este forma iconică, lumea îmbrăcată în Hristos. Această teologie a cuvântului ce ajunge să fie rostit cu tăcerea gestului ritualic este o formă culminativă a personalismului.
Părintele Ghelasie a înlocuit noţiunea de arhetip cu termenul de arhechip sau cu cel de icoană. Astfel, icoana Maicii Domnului cu Pruncul Iisus în braţe este icoana isihasmului, afirmă părintele Ghelasie: creaţia „trece” prin Hristos şi se face Trupul mistic al Său, Biserică. În iconicitatea hristică sunt cuprinse laolaltă chipul de Fiu al lui Dumnezeu şi chipul de Fiu al omului. În interiorul creaţiei, chipul feminin reprezintă icoana naşterii Fiului. Bărbatul reflectă taina Divinului ce coboară, femeia, în schimb, reprezintă fiat-ul, acceptarea fericită de a-L întrupa şi naşte pe Dumnezeu. Avem aici schiţate originile unei psihanalize creştine sui-generis.

Florin Caragiu

Părintele Răzvan Ionescu (Paris): "Vorbitor din trăire şi nu trăitor din vorbire: părintele scriitor duhovnicesc Ghelasie Gheorghe"

Invitat fiind la Cel de-al Doilea Colocviu Naţional dedicat părintelui Ghelasie de la Frăsinei, părintele Răzvan Ionescu nu a putut ajunge, însă ne-a trimis din Paris un text ce va fi prezentat în cadrul Colocviului. Îl postăm aici ca o avanpremieră la eveniment.


Introducere

Am ajuns să îl cunosc pe părintele Ghelasie Gheorghe întâi de toate prin rândurile unei cărţi care pica în mîinile mele într-un moment de răscruce pentru propria-mi existenţă. Mă refer la „Medicina isihastă”. Acolo, printre idei şi principii care se puteau agăţa întrucâtva de universul meu noţional hrănit la şcoala (cea atât de îndoielnică teologic) a literaturii „de spiritualitate” de după revoluţie, am simţit un cuvânt venind către mine cu prospeţimea aerului tare de munte. Lăuntric, simţeam seva care va opera în mine deschiderea către Cel ce avea să devină centrul existenţei mele, Hristos.
Am descoperit ulterior pe părintele faţă către faţă ca om care se investea în a trăi. M-am lăsat purtat instinctiv de şuvoiul acelui savoir-vivre teologic pe care îl cultiva începând cu proprii ucenici. Activitatea de scris nu era decît o „prelungire” a sa către noi, fiii duhovniceşti pe care seminţele cultivate de el prin bătaia vântului de Sus ne adunau în jurul său pentru „clarificări”. Pe nesimţite intram astfel în atmosfera celui care Îl trăia pe Hristos cu simplitate, dar cu atâta convingere, încât îndoielilor şi ezitărilor noastre le opunea paşnic siguranţa de monolit a omului care se structurează trăindu-l pe Dumnezeu. La părintele mişcarea numărul unu era de „a fi”. A şti sau a vorbi veneau după aceea, ca efecte ale modului său de viaţă. Un părinte străluceşte şi luminează prin forţa convingerii în măsura în care trăieşte ce spune. Părintele trăia, şi trăind spunea şi scria. Îmi părea că ştie atât de multe, şi mai ales că a adâncit atâtea, încât în mintea mea aveam senzaţia că mă aflu în faţa unui munte de a cărui înălţimi nu mă voi putea apropia poate niciodată. Motiv pentru care mă străduiam măcar să parcurg la pas poteci mai din vale, dar care deschideau deopotrivă, pentru viitor, posibilităţi de creştere teologică. Fără pic de ifos sau pretenţie de erudiţie, părintele împărtăşea din înţelegerea lui, din trăirea lui, din viaţa lui, din experienţa lui... văzând învolburările interioare cu care deseori veneam la mănăstire căutându-l, părintele mă ajuta spre vindecare dedramatizând, simplificând şi dându-mi încredere.
Fiind trecut acum prin facultate de teologie, îmi dau seama în ce măsură am avut nevoie de prezenţa părintelui : felul lui de a împărtăşi căutare şi experienţă nu avea nimic de-a face cu felul pretenţios în care ni se livrează deseori cunoştinţele teologice, ca un fel de ştiinţă în care toate lucrurile sunt compartimentate şi deja lămurite. Cu părintele te întâlneai ca cu un cercetător, te invita să guşti cu el adânciri şi reliefări care-ţi erau de folos pe drumul tău, venite din partea cuiva care cu înţelegere de povăţuia în cunoştinţă de cauză, înţelegător al realităţii tale... discuţiile împreună nu au scăzut niciodată fiorul de mister pe care îl resimţeam evocând realităţile teologice, dimpotrivă, lărgirea orizontului venea împreună cu sentimentul profunzimii şi al tainei inepuizabile. Şi se întâmpla ca şi cum era o împărtăşire din partea lui către noi, din ceea ce se mai studia în laboratorul liturgic între timp...
Cu bucurie lăuntrică am simţit că părintele mă purta spre realitatea evocată de acel pustnic Neofit pe linia duhovnicească a căruia mergea, care profeţise răspândirea lucrării inimii întru Hristos nu numai în peşterile şi în crăpăturile pământului, ci şi printre tinerii marilor oraşe, care, aşa, ca mine, spre surprinderea lor existenţială, descopereau libertatea cea din lăuntrul inimii, acolo unde înainte nu fusese decât neîmplinire. Lucrarea aceasta a inimii, care la părintele se exprima firesc, prin modul lui de a fi, contaminantă şi misterioasă, o simţeam ca fiind ceea ce duce pe om spre adâncire, spre regenerare, spre înviere. Discuţiile cu el nu putea decât să provoace entuziasmul căutării, invitaţia de a cerceta în acest laborator al devenirii întru Hristos unde fiecare îşi manifestă unicitatea şi darul primit. Părintele trezea dorul de taină, de mistic, de adevărat… îl trezea întâi de toate prin cum era el, cercetător, pasionat, implicat cu toată fiinţa, ascet, sfătos din dragoste şi plin de compasiune şi înţelegere vindecătoare pentru chipul deseori ascuns în care oamenii se răneau şi chiar se complăceau în a persista întru rănirile de tot felul. Părintele ne primea pe noi cei de la oraş într-un chip care arăta respect pentru demersul nostru, pentru studiile noastre, dar deopotrivă ne scotea din auto-suficienţa care ne-ar fi transformat în robi ai acestora. Studiile nu erau decât mijloace pentru a putea dialoga cu cei de azi având însă coloana vertebrală autentică a trăirii în Hristos.

Ce cultiva părintele în noi?

Înţelegerea că teologia înseamnă trăire din toată fiinţa. Teologia se trăieşte, are nevoie de gest, de faptă, de implicarea a tot ce suntem, nu numai de bucăţi din noi, şi aceasta în acea dinamică care purta la părintele apelativul de „gest de închinăciune”, cea care face marea diferenţă între o construcţie omenească orizontală şi demersul omului petrecut pe verticala dată de harul dumnezeiesc. Îndemnul era pentru o liturghisire continuă, pentru o închinare neobosită către Dumnezeu a toate cele care veneau către noi, un îndemn către gestul de binecuvântare şi sfinţire a tot ceea ce se prezintă în faţa trăirii noastre, prin încredinţarea tuturor acestora, continuu, lui Dumnezeu.

Înţelegerea că teologia se exprimă şi are nevoie de un limbaj capabil să-i poarte adâncimile, un limbaj propriu. Teologia, izvorâtă din taina închinării omului în faţa lui Dumnezeu, se cere exprimată. Pentru părintele era o evidenţă faptul că limbajul obişnuit, „profan”, ne trădează, ca unul care nu poate face faţă realităţilor de taină care se cer a fi exprimate, ca unul care riscă mai curând să profaneze realităţile teologiei. Părintele obişnuia să ne uimească cu literele lui mari, cu sublinierile sale cu aldine ... era vorba de o încercare de resacralizare a limbajului, de mutare a lui într-un alt registru semantic. Părintele înţelesese că reîntoarcerea noastră la sacru, la gest de închinare, la viul evanghelic nu putea trece prin expresia limbajului ordinar, că avem nevoie de un alt fel de vorbire.

Înţelegerea că trăirea teologică trebuie să meargă în întâmpinarea realităţilor lumii de azi. Curajul părintelui, care însufleţea o propunere de dialog iniţiat de pe o poziţie atât de diferită de a celui care se pune călduţ la adăpost de orice punere în discuţie a realităţilor de credinţă, îl purta către a întâlni în special căutătorii de mistică în toate formele ei de expresie. Pentru aceştia părintele era un adevărat partener de dialog : arăta insuficienţele diferitelor căi, pe un ton calm, preocupat, înţelegător, într-un demers apologetic vrednic de mărturia primele secole în care cu siguranţă creştinismul nu era trăit triumfalist, ci cel mai adesea martiric. Propunea „deschideri” pornite tocmai din coordonatele de înţelegere ale interlocutorului, invitându-l prin parfumul descoperirii proprii către „mai adâncul” care era mistica creştină. „Noi nu inventăm un alt Limbaj”, mărturisea părintele celor care ar fi putut să-l acuze de o goană după ineditul teologic la nivel de expresie, ci „încercăm «o corelare de Limbaj pur Filocalic» cu Limbajul general, atât al Filosofiei, cât şi al oricăror mistici necreştine. Noi, cei de astăzi, nu mai putem rămâne la un «singur Limbaj», trebuie, vrând-nevrând, să fim «poligloţi»”. Cu alte cuvinte, creştinul are libertatea problematizărilor, dar acestea se cer contextualizate tocmai pentru a reuşi a da mărturia cea bună lumii de azi. Căutarea reperelor, căutarea acestor răspunsuri necesită o frământare, o dimensiune de cercetare, de laborator ieşită în întâmpinarea omului de azi, oferită în coordonatele lui de înţelegere, pe „limba” lui cel mai adesea înstrăinată de limbajul liturgic şi sacramental. Această muncă de „traducere” era afirmată de părintele ca necesitate a vremurilor noastre.

Înţelegerea că isihasmul este mistica specifică ortodoxiei. Ea este accesibilă oriunde omul botezat îşi descoperă altarul inimii în modul de liturghisire specific creştin care presupune practica închinării lăuntrice, în duh de rugăciune, către Hristos. Mistica isihastă, afirmată de părintele ca «Logica Limbajului Hristic», ca Logica Limbajului Logos Întrupat în creaţie, este accesibilă oricui Îl caută pe Hristos în gest de închinare lăuntric şi de liniştire din împrăştierile de tot felul. De aceea părintele invita pe tot omul căutător de mistică să descopere specificul creştin. În acest context, părintele vorbea de trăirea „iconicului”, care era în teologia părintelui intrare în trăirea tainei icoanei prin tot ceea ce suntem şi facem, respirăm, trăim. Chip al lui Dumnezeu, omul se smulge din ruşinea caricaturală a deformării chipului dumnezeiesc din el şi astfel descoperă nobleţea vieţuirii în conformitate cu Cel care amprentează dumnezeieşte fiinţa noastră încă de la crearea ei.

În loc de încheiere

Părintele a fost pentru mine unul din oamenii care trebuiau neapărat întâlniţi. A alimentat în mine setea de a deveni eu însumi cercetător al realităţilor pe care Dumnezeu le împărtăşeşte tainic celor care Îl caută în chipul vieţii Bisericii, iar „a fi”-ul părintelui mi-a fost o mărturie vie pe drumul descoperirii „Celui ce este” veşnic.

Părintele Răzvan Ionescu,
Paris

Traducerea în limba germană a articolului de mai sus poate fi accesată aici.

Vezi şi articolul: Despre urgenţa redescoperirii apologeticii ortodoxe.