Părintele Ghelasie – tradiţia în modernitatea Noii Europe
Mulţumim în chip deosebit Centrului de Documentare Europeană pentru iniţiativa de a propune spre meditaţie o temă care a constituit un punct important de reflecţie pe agenda Convenţiei privind viitorul Europei, în urma lucrărilor căreia, în iulie 2003, a fost promovat, în cadrul Consiliului European, proiectul de Tratat instituind o Constituţie pentru Europa. Iată că astăzi suntem foarte aproape de intrarea în vigoare a acestui Tratat..., după ce, recent, chiar în cursul acestui an, un nou referendum organizat în Irlanda, a deblocat punerea în operă a acestuia.
În acest context, ne amintim că, deşi dezbaterile Convenţiei privind viitorul Europei au fost lansate în februarie 2002, dezbaterea fusese iniţiată, în mediul academic, la Universitatea Humboldt din Berlin, încă din mai 2000, prin conferinţa cu titlul „From Confederacy to Federation. Thoughts on the Finality of European Integration”, susţinută de Joschka Fischer, Ministru al Afacerilor Externe al Germaniei, la acea dată, care exprima, pentru prima dată printr-o voce politică, dilema arhitecturii europene, plasată între principiul federalismului şi cel al inter-guvernamentalismului. Era prefigurată, astfel, tensiunea dintre două opţiuni: pe de o parte în favoarea unei „Europe a cetăţenilor”, pe de alta pentru o „Europă a naţiunilor”. Se confirma, în acest mod, faptul că spaţiul academic a constituit dintotdeauna spaţiul optim de acomodare a gândirii libere, inovative, ce poate avea la un moment dat chiar şi accente neconvenţionale.
Tema de astăzi este dedicată „Spiritualităţii creştine în spaţiul Noii Europe” şi chiar dacă în forma finală din „Preambulul Constituţiei” nu mai figurează referirea la „moştenirea creştină” a culturii europene, se face totuşi trimitere la „moştenirea culturală, religioasă şi umanistă a Europei din care s-au dezvoltat valorile universale ale drepturilor inalienabile şi inviolabile ale drepturilor omului, libertăţii, democraţiei, egalităţii şi domniei legii”, ceea ce reprezintă un pas înainte faţă de precedentul Tratat al Uniunii Europene (TUE), în al cărui Preambul nu se făcea nicio referire la tradiţia culturală sau religioasă a Europei.
Devine tot mai clar faptul că proiectul societal European reprezintă o suită de (sub)proiecte, fiecare cu un metabolism şi o viteză de croazieră diferită. După lansarea proiectului economic European (iniţiat prin Comunitatea Cărbunelui şi a Oţelului), au venit la rând proiectul Europei sociale, al Europei politice (care atinge un grad de maturare important tocmai prin asumarea „Tratatului Constituţional”), precum şi proiectul cultural European, cu importante reflexe antropologice, acesta din urmă fiind însă mult mai difuz şi mai puţin agregat.
Pe de altă parte, încă de la Convenţia Culturală Europeană a Consiliului Europei (1954) se vorbeşte despre existenţa unui „patrimoniu cultural comun european”, precizând că fiecare stat „va lua măsurile necesare în vederea apărării contribuţiei sale la patrimoniul cultural comun al Europei şi încurajarea sporirii acestei contribuţii”(art.1). Or, în condiţiile inexistenţei unui acquis cultural european, respectarea principiului „diversităţii culturale” nu reprezintă decât un transfer de responsabilitate de la nivelul Uniunii către fiecăre stat membru în privinţa promovării propriei identităţi culturale. În aceste condiţii, acceptând caracterul inevitabil asimetric al unor tratamente de promovare între diferitele state europene, persistă totuşi o întrebare: cât de comun va izbuti să fie „patrimoniul cultural comun european”?
Revenind la tema spiritualităţii creştine în spaţiul Noii Europe, desigur se pune problema valorii adăugate de România la patrimoniul cultural comun European. Una din variantele de răspuns în acest dialog între vestul şi estul european poate fi legată tocmai de experienţa fiinţială parcursă sub comunism deopotrivă de elita laică, cât şi de însăşi viaţa bisericească.
În acest context, alături de memorialul închisorilor comuniste pus în evidenţă de elita societăţii româneşti, un loc special îl ocupă experienţa parcursă de reprezentanţii bisericii, care, fără a atinge pragul anulării, a permis apariţia în spaţiul monahal a unei galaxii de mari duhovnici şi cărturari, precum: Ilie Cleopa, Ilarion Argatu, Arsenie Boca, Iustin Pârvu, Arsenie Papacioc, Teofil Părăian sau Nicolae Steinhardt, ieromonahul Daniil de la Rarău (Sandu Tudor), Rafail Noica, Bartolomeu Anania, ori Ioanichie Bălan.
Alături de astfel de destine exemplare, între duhovnicii care au prins rădăcini în humusul pregătit de aceşti mari duhovnici trecuţi prin muceniciile închisorilor comuniste, o generaţie nouă de duhovnici veniţi la rând după prigonirile comuniste s-a ridicat. Între aceştia, având a se confrunta cu noile provocări aduse de diferitele epistemologii contemporane, îl regăsim şi pe Părintele Ghelasie de la mănăstirea Frăsinei, gânditor insolit şi autor al unei serii impresionante de scrieri, cu deschideri în mai multe zone de interes. Dar poate este necesar să ne reamintim, o clipă, ce este „Frăsineiul”, pentru că el însuşi reprezintă o oază atipică în contextul vieţii monahale româneşti. Pentru cei care îl cunosc, nimic nu pare nefiresc în rânduiala sa athonită. Însă pentru cei ce nu îl cunosc, pot apărea şi înţelegeri deraiate. Astfel, o profesoară universitară, sociolog de profesie şi promotor al „epistemei fenimismului”, iritată de limitarea accesului femeilor către mănăstire, prezenta panoul cu legătura de blestem lăsată de Sfântul Calinic drept probă a atitudinii incomprehensive pe care biserica o are faţă de femeie (interpretare în sensul deprecierii femeii şi a instituirii unor practici discriminatorii etc.) Or, dacă este vorba de viziunea bisericii asupra femeii, într-un astfel de caz, precum cel al unei mănăstiri athonite, „păzirea văzului” nu depreciază femeia, ci propune o înălţare a femeii, restituindu-i „chipul de icoană”.
Pe de altă parte, ceea ce nu se vede de către un out sider este faptul că, tot astfel cum unele persoane nu pot intra în „cercul sacralităţii”, la fel sunt şi alte persoane care pur şi simplu nu ies din spaţiul mănăstirii ani sau zeci de ani de zile. Dacă e greu să accepţi o interdicţie de acces, poate şi mai greu de imaginat este o „interdicţie” a ieşirii. Şi, totuşi, se întâmplă să existe la Frăsinei călugări care nu ies din mănăstire chiar şi ani sau zeci de ani, dar care cunosc intim viaţa lumii şi a omului contemporan. Cam la fel cum despre Kant se spune că ar fi părăsit atât de rar oraşul natal, Königsberg, încât aproape că putem spune, fără a greşi prea mult, că nu ar fi ieşit toată viaţa din el, tot astfel despre Frăsinei se poate spune că nu este decât un fel de Königsberg al eremiţilor.
Tocmai un astfel de loc, care în mod normal reprezintă falimentul turismului, intensifică compensator cunoşterea lumii, fiind, cum spune Kant, „adaptat dezvoltării cunoaşterii oamenilor şi a lumii, şi în care, fără a călători, această cunoaştere poate fi însuşită”. Frăsineiul este şi el, prin urmare, o „închidere” care „deschide”, care desmărgineşte.
Părintele Ghelasie, apărut într-un astfel de spaţiu atipic în raport cu protocoalele lumii contemporane, era el însuşi purtătorul unor tabieturi insolite, care câştigau instantaneu empatia tinerilor cu gândire neconvenţională. A devenit deja legendar butoiul din curtea mănăstirii în care locuia, funcţionând deopotrivă ca locuinţă şi ca un „citat cultural” ce trimitea la modelul lui Diogene. În acelaşi timp, evidenţia şi o opţiune pentru un stil de viaţă ce nu mai admitea schizoidia dintre „a spune” şi a „face”. Totodată, asceza aspră nu facuse din părinte un om „uscat”, ci tocmai ceea ce surprindea la el era curiozitatea vie pentru tot ce se scria în lume şi gustul neobosit pentru umor. Un umor pe care îl atribuia însuşi patronului Frăsineiului, Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica. Aşezat în cutumele sale de apicultor în curtea Frăsineiului, lângă butoiul său, părintele semăna cu un Robinson Crusoe sau un Noe, care îşi reinventa lumea după potop. În mica sa curte, vegetaţia creştea „neatinsă” şi parcă te aşteptai să apară de după un stup camera de filmat a lui Tarkovski, într-un traveling ce simţeai că acompaniază gesturile călăuzei. Odată pus piciorul „în zonă”, intrai pe nesimţite în rol. Nici nu puteai să nu îl iubeşti. Veneai de fiecare dată cu mâna goală şi plecai plin de mere şi cărţi.
Care este astăzi şansa României de a reveni în actualitatea Europei? Europa propune astăzi provocări inimaginabile altădată. Laboratoarele de la CERN au pus la punct un super-accelerator de particule, cel mai puternic instrument construit vreodată de mâna omului, pentru a recrea, timp de o fracţiune de microsecundă, condiţiile existente în Univers imediat după Big Bang. Se speră astfel să se identifice „particula lui Dumnezeu”, sugerată de cercetătorul scoţian Peter Higgs, încă de acum 3 decenii, când spunea că un „boson”, o particulă infimă ar fi aceea care ar înnobila materia, acordând grăunţelor de substanţă atributul de masă.
Iată însă că şi România revine pe harta cercetării europene, angajând în următorii ani construirea alături de Ungaria şi Cehia, a celui mai puternic laser pe care l-a avut vreodată omenirea. Angajând colaborarea dintre ramuri ale fizicii nucleare, a materialelor şi a laserilor, proiectul ELI (Extreme Light Infrastructure), urmează a oferi un astfel de mega-laser cu puteri comparabile cu cel al acceleratorului de particule de la CERN, dar cu dimensiuni infinit mai mici (cca. 80 cm).
În acelaşi timp, într-o zonă mai ferită de interesul departamentelor de ştiri din televiziuni, România mai are, sub camuflaj, şi câteva „acceleratoare de destine”, între care şi biserica veche din cimitirul Frăsineiului, cu o frumoasă şi originală pictură bizantină, acolo unde veghează în chip neştiut sfinţii trecuţi prin această mănăstire, căci destinul nu este doar o ecuaţie pe termen scurt, ci el bate dincolo de limitele fizicii contemporane.
Iulian Costache,
Facultatea de Litere,
Universitatea din Bucureşti
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu