„Întrebat-am luminata ciocârlie/ Candelă ce leagănă-n tărie/ Untdelemnul cântecului sfânt, / Unde sunt cei care nu mai sunt? / Zis-a ciocârlia: S-au ascuns/ În lumina Celui nepătruns” (Nichifor Crainic).
Existând mai înainte de veacuri şi strălucind prin veacuri nesfârşite, Împărăţia Mântuitorului Hristos i-a făcut nemuritori în amintirile şi conştiinţele noastre pe toţi aceia care au păstrat neîntinată şi neclintită credinţa lor în Dumnezeu.
Dumnezeu, Contemporanul tuturor neamurilor, i-a avut tot timpul pe ai lui aleşi, luptători întru toate nevoile, cârmuitori autentici, stâlpi, prove şi punţi ale sfintelor „corăbii”. Dătători de flacără duhovnicească şi de lumină mântuitoare, ei au atras în jurul lor sute şi mii de credincioşi, cum a fost şi cazul părintelui duhovnic Ghelasie de la Sfânta Mănăstire Frăsinei.
Aceste „ruguri aprinse” în enigmaticele lor chilii, tainicii anahoreţi, erau şi încă mai sunt cariatide spirituale pe care se sprijină îngreunatul univers.
De la adormirea sa întru Domnul, Părintele Ghelasie a ajuns să fie pomenit ca ascet şi aceasta este reprezentarea lui adevărată, icoana lui de vieţuire pe care ne-a lăsat-o mai cu seamă de zestre pentru cei care l-am cunoscut îndeaproape şi pentru cei ce i-am fost ucenici.
Urmând sfaturilor socotite ale Sfinţilor Părinţi, Părintele Ghelasie şi-a asumat osteneli ascetice cu cumpătare, adică osteneli după puterile lui şi nu s-a reţinut de la sarcinile zilnice, aceste osteneli ascetice fiind măsura obişnuită pentru călugării din mănăstirile tradiţionale.
De exemplu, patul Părintelui Ghelasie era unul tipic de mănăstire: îngust, tare, făcut din două scânduri şi fără saltea. Chilia sa în cea mai mare parte a timpului o avea la stupi, făcută din scânduri de lemn nevopsit şi fără izolaţie. Micuţa sobă de lemne nu păstra căldura în chilie mai mult de o oră după ce mergea noaptea la culcare; aşa că în dimineţile friguroase se trezea la temperaturi apropiate de zero grade. Aici părintele îşi pregătea singur pâinea pustnicească şi alte puţine verdeţuri, care îi constituiau de obicei hrana zilnică.
Despre unii ca aceştia spunea odinioară Sfântul Isaac Sirul: „Mireasma unui anahoret este cea mai dulce şi întâlnirea cu el aduce bucurie în inima celor care au dreaptă judecată”.
Părintele Ghelasie nu a impus niciodată postul său aspru, nici ostenelile sale ascetice altor fraţi din mănăstire şi niciodată în viaţa sa nu a certat pe cineva că mănâncă prea mult.
Vorbind despre ascetismul Părinteleui Ghelasie, putem observa numai un lucru care este cu adevărat extraordinar: niciodată nu a lenevit o clipă, ci era veşnic preocupat cu vreo lucrare dumnezeiască. Spovedania ucenicilor o săvârşea aproape zi şi noapte, într-una, după cum apăreau noii sosiţi de pe drumuri îndepărtate şi nu era posibil să nu ieşi refiinţat de la părintele de sub epitrahil. Era un preot pe măsura şi vrerea Sfântului Grigorie de Nazianz care, înfricoşat de măreţia slujirii preoţeşti, spune: „Trebuie să fiu eu mai întâi curat şi apoi să curăţesc pe alţii. Să fiu eu înţelept, ca să înţelepţesc pe alţii. Să fiu eu lumină, ca să luminez pe alţii. Să fiu eu aproape de Dumnezeu, ca să apropii pe alţii. Să fiu eu sfânt, ca să sfinţesc pe alţii. Ca să conduc cu mâna, ca să sfătuiesc cu pricepere” (Cuvânt de apărare pentru fuga în Pont).
De fiecare dată plecai din biserică cu o iubire mai mare pentru semeni, cu un mai puternic sentiment de solidaritate pentru aproapele tău şi cu o binecuvântare care te însoţea toată săptămâna. Sfinţia sa a fost o făclie care a propovăduit neîncetat iubirea dintre oameni, străin de orice semeţie şi îngâmfare, un om înzestrat cu nobile daruri care i-au spiritualizat şi eternizat viaţa, sfinţenia vieţii fiind cea care se opune uitării noastre faţă de el.
Părinţii care s-au ostenit alături de el în mănăstire nu l-au auzit pe Părintele Ghelasie să se fi plâns vreodată, niciodată nu dădea atenţie oboselii, era veşnic preocupat să scrie cât putea literatură isihastă mult trebuitoare, în scurt timp şi cu mijloace puţine. Lucrând în chilia sa smerită, adesea după miezul nopţii, Părintele Ghelasie a scris un torent de scrieri fără egal în zilele noastre. Oricând avea timp, se grăbea spre chilia sa şi îndată începea lucrul. Scria repede, ridicând ochii doar uneori. Deseori îşi făcea cruce când scria. Părintele Ghelasie şi-a petrecut viaţa între cărţi, mereu animat de setea neostoită de cunoaştere. Cugetul său s-a străduit să coboare în lumea cititorilor săi Logosul divin. A explorat mereu inefabilul, pătrunzând cu mintea în cotloanele cele mai ascunse ale cunoaşterii. Avea scânteieri ale minţii menite să spargă tiparele. Era un intelectual al prezentului, fiind fericit numai în măsura în care a făcut şi pe alţii fericiţi. A trăit între semeni şi pentru semeni.
Simţul nemaipomenit al presiunii timpului i-a dat prilejul Părintelui Ghelasie să-şi cunoască ameninţarea unei boli necruţătoare. Cu toate că în exterior a avut o privire perfectă până la moarte, în interior părea că o tulburare fizică îl rodea, ca şi cum fusese aşezată o cruce pe acest trup desăvârşit, o cruce care îl zdrobea în cele din urmă.
Ca unul ce era plin de înţelepciune, părintele Ghelasie Duhovnicul a avut o răbdare de sfânt şi a suportat acest chin îngăduit până la mutarea sa dintre noi – dovedind prin tot ce a fost că „Părinţii nu mor niciodată”.
La bine şi la greu împreună cu ucenicii, în zile senine şi furtunoase, mulţi dintre noi l-am iubit şi am suferit şi am fost iubiţi de cel care acum nu mai este între cei vii! Viaţa lui pământească stă încheiată înaintea noastră şi din ea se ridică câteva momente, care trec în şir pe dinaintea ochilor sufleteşti ca un mănunchi de amintiri.
Trupeşte el nu mai este printre noi, dar sufletul lui cel nobil viază în amintirile noastre. De aceea, dând ducerii lui de la noi tributul datorat al lacrimilor, nu-l tânguim mult, nu-l compătimim, ci mai vârtos îl fericim că Dumnezeu l-a învrednicit a-şi vedea aspiraţiile împletite în realitate şi în fapte. Cu bucurie regăsim acum, în această „legendă” trăită de Părintele Ghelasie, năzuinţa lui către desăvârşire, care este scopul suprem al omului.
Chipul celui iubit de noi se odihneşte în liniştea de veci şi în pacea Domnului.
Dormi în pace, iubit ostenitor, însoţi de glasul durerii noastre, a celor care am avut şansa unică să-ţi fim ucenici la picioarele tale sfinte Părinte şi să te regăsim după timpuri şi timpuri în versurile pline de har ale poetului: „Blândeţea ta ne-a fost dulceaţă/ În necăjita noastră viaţă. / Şi sfatul tău cel părintesc/ Ne-a fost balsamul sufletesc...”
Înveşnicit, am spune noi, prin iubirea şi recunoştinţa de fii ce ţi-o îndatorăm. Amin.
(articol apărut în "Lumea Monahilor", nr. 26, august 2009, pp. 28-30)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu