Părintele
Ghelasie Gheorghe de la Frăsinei a realizat, în spaţiul românesc, o excelentă
sinteză a viziunii creştin-ortodoxe, dezvoltând liniile unei aşa-numite
antropologii iconice. Concepţia asupra omului este marcată de revelaţia
creştină, potrivit căreia taina Treimii Dumnezeieşti şi taina Întrupării sunt
cheile de aur pentru accesul la înţelegerea realităţii şi a fiinţei umane
create după chipul lui Dumnezeu cel viu, întru Logosul şi Fiul lui Dumnezeu.
Perspectiva structuralistă este subordonată celei dialogice, iar aceasta din
urmă îşi descoperă chipul originar şi orientarea spre împlinire în perspectiva
liturgică, euharistic-comunională. De altfel, actul însuşi al creaţiei este
prezentat drept unul liturgic, prin care Fiul concepe şi asumă în sine
chipurile de creaţie, Tatăl binecuvântează, dând fiinţă făpturilor, iar Duhul
Sfânt plineşte sfinţitor acest act creator, prin care Sfânta Treime creează din
iubire şi o realitate de altă fiinţă, realitatea creată a cărei cunună este
omul, şi care, în întregul ei, poartă pecetea treimică, în întrepătrunderea
om-înger-natură.
Părintele
Ghelasie indică iconic, în acord cu tradiţia ortodoxă, viul fiinţei
dumnezeieşti, ce nu se reduce la un simplu principiu abstract, impersonal, al unităţii.
Astfel, izvorul Dumnezeirii este Persoana Dumnezeu-Tatăl, al cărui chip
treimic, spre care trimit triade precum conştiinţă-duh-limbaj,
conştiinţă-memorie-limbaj, conştiinţă-fiinţă-limbaj, conştiinţă-mişcare-limbaj,
icoană-model-prototip, etc. – înţelese ca moduri întrepătrunse ale
integralităţii de sine – este împărtăşit din veci Ipostasurilor corespunzătoare
ale Duhului Sfânt şi Fiului/Logosului, astfel încât putem vorbi despre Dumnezeu
Unul, cel revelat în Treime, în care Tatăl, Duhul Sfânt şi Fiul sunt Persoane împărtăşind
acelaşi fiinţial Chip Treimic, ca Trei Persoane deofiinţă, de aceeaşi slavă şi cinste,
evitându-se prin această legătură interioară între Treime şi Unime atât
alunecările modaliste, cât şi devierile triteiste. Totodată, chipul trinitar al
lui Dumnezeu permite conceperea mişcării Fiinţei ca Fiinţă, sau a Limbajului
fiinţial integral, dincolo de reflectările energetice, energiile fiind înţelese
ca prelungiri sau reflectări ale mişcării Fiinţei.
După
sfântul Grigorie Palama, orice fiinţă vie are energiile sale, sfântul Maxim
Mărturisitorul aşezând între fiinţă şi energii mişcarea, astfel încât energiile
Fiinţei nu sunt simple emanaţii impersonale ale acesteia, ci reflectări ale
mişcării fiinţiale. Părintele Ghelasie aşază concepţia palamită despre fiinţă
şi energii, cu completarea maximiană, în contextul triadologic specific
viziunii creştine, creând punţi de legătură şi înţelegere între diverse zone
ale dogmatisirii creştine. Astfel, dacă, după cum am amintit, Dumnezeu apare în
lumina treimicităţii modurilor de sine ale Tatălui, ce naşte pe Fiul şi purcede
pe Duhul Sfânt, mişcarea în Dumnezeu are loc prin iubire-dragoste-dăruire, iar
energiile apar, la rândul lor, în tipar triadic: calităţi-atribute-raţiuni,
voinţă-simţire-raţiune etc.
Dincolo
de corporalitatea energetică avem taina trupului, concept în care este vizată
taina creaţiei ca taină a Întrupării dumnezeieşti, a unirii dintre Dumnezeu şi
creaţie în Trupul lui Hristos, „Trupul înveşnicirii lumii” în Iubirea lui
Dumnezeu. Trupul are deodată taina asumării în Hristos, mai dinainte de veci, a
chipurilor şi raţiunilor de creaţie, creaţia fiind posibilă ca Taină a
Întrupării Logosului divin, scopul şi sensul creaţiei. Trupul are, astfel,
taina condiţiei iconice, euharistice, a creaţiei, condiţie afectată de păcat,
de unde moartea, ca destrămare a trupului văzut, ce echivalează cu o slăbire a
condiţiei euharistice. Rădăcinile trupului rămân, însă, după moarte, în suflet,
după cum afirmă părintele Dumitru Stăniloae, şi omul se va bucura, împreună cu
întreaga creaţie, de Înviere, de revărsarea universală a slavei divine de la
sfârşitul veacurilor.
Atunci
spaţiul şi timpul însele se vor transfigura, ele fiind privite originar după
modelul Cuvântului şi al Duhului Sfânt. Într-adevăr, în Trupul Cuvântului se
unesc toate, fiind Trupul Împărăţiei, al împărtăşirii de slava dumnezeiască,
iar timpul este mânat de iconomia divină spre restaurarea sa şi concentrarea sa
în veşnicia ce are caracteristica prefacerii duhovniceşti. După Cădere, spaţiul
înstrăinează prin distanţă şi separaţie, iar timpul, la fel, prin distanţă
temporală şi caracterul entropic al vieţii, care curge spre moarte. Părintele
Ghelasie este primul gânditor creştin care deosebeşte între Big-Bang-ul Căderii
şi Big-Bang-ul Cuvântului creator, Care revarsă loghii divini în creaţie,
pecetluind-o cu chipul Său.
Aceasta
este chiar taina filiaţiei de creaţie, taina iconică a creaţiei, ce leagă în
mod coerent şi organic edificiul cugetării dogmatice creştine. Părintele
Ghelasie a vorbit despre taina naşterii de creaţie, în care are loc
transmiterea memorialului genetic, de moştenire. În actul creator, Dumnezeu
creează un suflet nou, dar prin trup fiecare nou-născut primeşte memorialul de
moştenire, ce este o „cruce” a destinului părintesc, de neam şi universal,
cruce pe care, prin darul lui Dumnezeu, o poate purta şi transfigura în
„înviere”. Viziunea creştină nu e, astfel, una individualistă, ci comunitară,
de asumare a crucii spre înviere. Comunitatea creată are astfel taina naşterii
Fiului, astfel încât dacă în monahism se poate vorbi despre o naştere
duhovnicească, sau de naştere de către părinţii monahi în fii a duhului
mântuirii, în familie concretizarea acestei taine se face, în plus, prin naşterea
şi creşterea de prunci. Aşa chipul Treimii este modelul oricărei relaţii
iubitoare, dând rod prin lucrarea Duhului Sfânt.
Creaţia
are pecetea chipului divin pe chipul creat. Dualitatea iconică între necreat şi
creat este neantagonistă. Logica antagonistă apare după Cădere, afectând
conştiinţa asupra chipurilor liturgice ale creaţiei. Dacă la un bărbat chipul
de Dumnezeu e în evidenţă, la femeie, în evidenţă e chipul de creaţie. De
aceea, chipul bărbatului e chipul Fiului întrupat, iar chipul femeii e chipul
Maicii Domnului, al creaţiei ce întrupează/naşte pe Dumnezeu. De aici, chipul
liturgic de preoţie, al lui Dumnezeu coborât în creaţie, şi chipul liturgic de
Biserică, al creaţiei ce urcă în Dumnezeu prin liturghisirea preotului. Ambele
chipuri oglindesc iconic, în egalitate, fiecare în specificul liturgic propriu,
chipul întrupării Fiului în creaţie.
În
mistica iconică se subliniază importanţa sensibilităţii faţă de suferinţa
tuturor făpturilor necuvântătoare, de care se face responsabil omul, făpturi
care suspină şi aşteaptă împărtăşirea de slava fiilor lui Dumnezeu, după
cuvântul Scripturii. Natura nu are, astfel, doar un caracter instrumental,
utilitar, spre a se folosi în mod discreţionar omul de ea, stăpânirea naturii
de către om prezentând şi o dimensiune a slujirii iconomice, ocrotitoare şi
sfinţitoare.
O
importanţă fundamentală are în isihasmul iconic, dezvoltat de părintele
Ghelasie pe liniile tradiţiei creştine carpatine, gestul iconic, prin care
trupul este înfăţişat înaintea lui Dumnezeu ca altar de închinare şi
liturghisire a tainei dumnezeieşti. Sfântul Grigorie Palama numea, de altfel,
într-un loc rugăciunea isihastă rugăciune picturală sau iconică (B.
Krivocheine) a inimii, gestul iconic sau gestul aşezării în închinare înaintea lui Dumnezeu fiind
modelat liturgic. Astfel, este vorba despre un gest de oprire a minţii în faţa
altarului tainei divine celei mai presus de fire, pe care omul n-o poate atinge
şi gusta prin puterile proprii, ci doar se poate deschide spre a o primi şi a
răspunde prin liturghisirea proprie lucrării lui Dumnezeu în noi. Să ne amintim
că sfântul Teolipt al Filadelfiei vorbea despre rugăciunea curată ca despre o
stare de aşezare înaintea lui Dumnezeu, conştiinţa acestei aşezări fiind ea
însăşi liturghisitoare a darului divin, a sălăşluirii Sfintei Treimi în inima
omului.
Florin Caragiu
(Text
prezentat la Sesiunea de Comunicări de la Hoghiz, 6 Octombrie 2012, în cadrul
celei de-a treia ediţii a Festivalului „Sinapsa”.)
