luni, 16 noiembrie 2015
marți, 23 iunie 2015
duminică, 24 mai 2015
Ierom. Neofit: Cuviosul Ghelasie de la Frăsinei. Repere Biografice
C u v i o s u l G h e l a s i e d e l a F r ă s i n e i
[1]
Repere
biografice
Ieromonahul Ghelasie de la Frăsinei – botezat
Gheorghe Teodor (Popescu) – (18 martie 1944, †2 iulie 2003)
s-a născut în satul Şerbăneşti (comuna Sălătrucel, Vâlcea), în apropierea
schitului Berislăveşti, ctitorie boierească de sec. XVIII, şi a vetrelor
monahale şi pustniceşti de la Turnu, Cozia şi Stănişoara,
nu departe de ctitoria Sf. Calinic, Mănăstirea Frăsinei, în obştea căreia a
intrat (1973) şi unde a vieţuit timp de treizeci de ani.
Despre Mănăstirea Frăsinei
părintele Ghelasie avea să scrie că e un „Mic Munte Athos-Carpatin”. Iar
această adăugire „carpatină” nu era o asociere întâmplătoare pentru isihastul,
iscusit în „deosebirea duhurilor”, care sesiza că de la Sf. Calinic de la
Cernica, în care recunoştea un „duh” carpatin, se poate vorbi şi de un caracter
carpatin-athonit, nu doar de unul athonit-carpatin. Trebuie
amintit că aceste distincţii erau văzute de duhovnicul de la Frăsinei ca fiind
de mare importanţă pentru înţelegerea spiritualităţii monahale de la noi,
pentru că, spunea isihastul, „acest specific carpatin este caracterul nostru,
pe care de nu-l luăm în seamă intrăm adesea în contradicţie cu
noi înşine”.
Părintele Ghelasie descindea dintr-o familie în care stră-moşii
săi, atât pe linie paternă cât şi pe cea maternă, se regăsesc, de câteva
generaţii, ca slujitori ai altarului. Tatăl său, preotul Gheorghe, absolvise,
în perioada interbelică, Facultatea de Teologie din Bucureşti − bunicul său,
Iancu, care a luptat în primul război mondial, a fost învăţător, stră-bunicul
şi stră-străbunicul au fost preoţi în acelaşi sat Şerbăneşti −, iar mama sa,
Marcela, al cărei frate, Aurel, a fost preot, era fiică a preotului Iosif
Bălteanu, pe care-l regăsim în pisania unei biserici, astăzi un monument
istoric a cărui salvare se pare că i se datorează:
„Această Sfântă şi Dumnezăiască biserică ce se
prăznueşte cu hramul Cuvioasa Paraschiva din satul Dămţeni, fiind aprobată spre
dărâmare, a fost scoasă din ruină de către preotul Iosif Bălteanu paroh, cu
toţi fiii săi duhovniceşti din Turceşti, judeţul Vâlcea spre veşnica pomenire,
între anii 1913-1922. 30 august 1922”.
Ar fi de consemnat şi că, pe linia paternă a
strămoşilor, numele de familie a fost iniţial Şerbeanu şi nu Popescu. Preotul
Gheorghe, tatăl părintelui Ghelasie, student fiind, în perioada interbelică,
încă purta, conform mărturiei fiului Ştefan, care a văzut scris în carnetul său
de student teolog, numele de Şerbeanu. Schimbarea numelui de Şerbeanu în Popescu
se pare că survine în condiţiile istorice vitrege ale deceniilor cinci sau şase
ale secolului trecut, fără a se şti astăzi detalii ce privesc circumstanţele
concrete în care această schimbare s-a petrecut.
Sigur este că, la un moment dat, iermonahul Ghelasie
avea să renunţe la numele Popescu, ajungând să figureze, chiar şi în sensul
civil înscris în buletinului de identitate, doar sub numele Ghelasie Gheorghe,
numele sub care semnează, de altfel, scrierile ce se tipăresc începând cu anii
’90. Se poate crede că, cel atât de preocupat de paternitate şi filiaţie, de
identitate şi asemănare, de chipul unirii cerului cu pământul, nu întâmplător a
reţinut aceste două nume, unul al filiaţiei cereşti, Ghelasie, şi, altul,
Gheorghe, al filiaţiei pământeşti, fiindcă, ne amintim, Gheorghe era
(pre)numele tatălui său.
Urmând şcoala primară în satul natal şi apoi
liceul în Rm. Vâlcea, tânărul Gheorghe Teodor, sau Doru, cum i spuneau
apropiaţii, având gândul de a urma Facultatea de Medicină din Cluj frecventează
între 1962-1964 cursurile unei şcoli tehnico-sanitare din acelaşi oraş.
Datorită mediei bune de absolvire primeşte un post în Cluj. Însă, conform
propriei mărturii, la rugămintea unei colege, care primise repartiţie în Abrud,
dar care, căsătorindu-se, dorea să rămână în Cluj, îi cedează postul
din Cluj pentru a merge la Abrud.
Acest act binevoitor îl amintea peste ani ca pe
un gest semnificativ, deschizător de cale, care avea să-i călăuzească paşii
către întâlnirea cu avva-pustnicul Arsenie (Praja), cunoscut ca “pustnicul de
pe Cheile Râmeţului”, înmormântat, în 1973, la mănăstirea Crasna (Prahova), şi
alături de care a vieţuit, în Munţii Râmeţului, timp de câţiva ani, începând de
la vârsta de 23 de ani.
În pandant cu acest gest semnificativ, ar fi de
evocat şi că, în chilia în care părintele Ghelasie avea să-şi petreacă ultimii
ani de viaţă pământească, pe peretele pe care era şi o poză a pustnicului
Arsenie mai era, ca pentru a fi păstrată într-o atenţie cinstitoare, în viul
unui memorial al veşniciei, încă o fotografie veche, alb-negru, a unui bătrânel
uscaţiv. Era fotografia unui consătean, a celui care, ca o smerită călăuză, îl
adusese cu sine, la Frăsinei, pentru prima dată, încă din fragedă copilărie pe
fiul preotului Gheorghe din Şerbăneşti. Avva Ghelasie îi purta acestuia o
recunoştinţă care, iată, străbătea neîmpuţinată deceniile, pentru că stră-vedea
în acel credincios ce se încumetase să-l ia cu sine − într-un parcurs nu cu
mijloace de transport, ci pe jos, pas cu pas, pe o distanţă nu chiar mică −, pe
omul lui Dumnezeu care i-a deschis calea spre a-şi împlini menirea, nu oriunde,
ci în acest loc binecuvântat al Frăsineiului, în care a ajuns mai apoi să-şi
trăiască plinătatea duhovnicească, și de unde şi-a împărtăşit generos roadele
ei.
Înclinaţia şi preocuparea sa faţă de
medicină − fireşti, dacă ne amintim de un gând al isihastului: „medicina ca
origine este în ordinea esenţială a existenţei” − vor rămâne o constantă de-a
lungul vieţii sale, atât prin faptul că în obştea mănăstirii era „sanitarul” priceput,
ce ieşea în întâmpinarea celor în suferinţă, discret disponibil şi preocupat
atent de îngrijirea dedicată a acestora, dar şi în sensul aprofundării, al
lărgirii şi al precizării medicinii ca sacro-terapie, din perspectiva
experienţei isihaste, şi a promovării medicinei isihaste şi a reţetelor
medicinii isihaste, prin care străbate aceeaşi grijă a „deosebirii duhurilor”
în prezentarea modelului terapeutic integrativ, într-o unire neamestecată: sacroterapie, psihoterapie, mobiloterapie,
dietoterapie.
Călugărit şi hirotonit încă înainte de a
ajunge în lavra Frăsineiului, dar, în mod interesant, pentru biografia sa
spirituală, după ce se închinoviază la Frăsinei, rămâne în obşte cu statutul de
simplu frate de mănăstire, aproape 20 de ani, fiind cunoscut îndeobşte ca
fratele Gheorghiţă până spre începutul anilor 90 când actualul Mitropolit al
Olteniei, IPS Irineu Popa, pe atunci arhiereu-vicar al Episcopiei Râmnicului îl
reaşază în lucrarea preoţească pe cel ce era ieromonahul Ghelasie.
Este de amintit, privitor la perioada de
înainte de ’89, când era cunoscut ca fratele Gheorghiţă deşi era deja
ieromonahul Ghelasie, o vizită pe care a făcut-o, împreună cu ieromonahul
Ioanichie de la Frăsinei, care pe atunci nu era hirotonit, la biserica din
Drăgănescu, unde l-a întâlnit pe părintele Arsenie (Boca), despre care povestea
că a străvăzut că unul dintre ei era preot atunci când, imediat ce i-a
întâlnit, i-a întrebat: “Mă! Care dintre voi e preot?”.
Tot despre părintele Arsenie (Boca) îşi amintea
că i-a spus: “Tu vei întărâta multe duhuri”. Şi, peste ani, după ce a început
să-şi publice din scrierile sale, şi a simţit reacţiile pe care le-au stârnit,
îl pomenea pe părintele Arsenie care nu se înşelase în prevestirea sa cu
privire la “întărâtarea duhurilor”, de către cel care primise de la Dumnezeu un
dar aparte, tocmai cel al “deosebirii duhurilor”.
Era conştient de aceste posibile reacţii, pe care
şi le asuma, întrucât încă din prefaţa primului volum publicat (Memoriile unui isihast, februarie 1991)
prevenea: “…îndrăznim să publicăm această lucrare care multora va părea ceva
nou, sau o invenţie, sau, celor şi mai dogmatici, o aberaţie”, dar şi îndemna:
“Cine are răbdarea să parcurgă această modestă încercare, nu va fi dezamăgit.
Este un text cam greoi, mai ales la început, dar nu vă împiedicaţi, treceţi mai
departe până la sfârşit şi apoi spuneţi-vă părerea. (...) Am dori să se treacă
de la început peste unele contrarii, mai mult presupuse decât reale. (…)
Desigur se pot găsi obiecţii la tot pasul, noi însă ne adresăm celor cu
adevărat sinceri şi doritori, nu de vânătoare de greşeli, ci de deschideri în
tainele realităţii”.
De fapt, părintele Ghelasie înţelegea să expună
isihasmul în contextul lărgit al misticii ca deschidere către taina realităţii.
Însă, după cum mistica nu mai poate fi, astăzi, o cale ascunsă, un apanaj al
iniţiaţilor, ci se deschide tuturor, se “popularizează”, tot astfel, în
viziunea isihastului de la Frăsinei, “isihasmul nu poate fi închis în proprii
realităţi de netradus altora”,.
Astfel, în aceste vremuri ale deşertării
deşertăciunilor, ale revărsării uscăciunii şi al aparentei retrageri a apelor
duhului, isihastul aduce în atenţie amintirile din viitor al unui “tradiţional
testament al pustnicului Neofit”, care vorbeşte în prezent de o trezire, de o
reînviere, cu tărie neclătinată, a duhului de viaţă duhovnicească, ce nu se va
restrânge doar la cei retraşi în mănăstiri şi pustnicie, ci va
“coborâ” în lume, ce pare că trage să moară, spre a încălzi şi
a aprinde dorul multor inimi către un răspuns la chemarea trăirii tainei
isihaste ca deplinătate, descoperită, a vieţii celei adevărate, veşnice,
nesfârşite în Hristos.
Dar această încercare de traducere şi deschidere
a isihasmului către “întâlnire şi prietenie cu toţi care aspiră sincer spre
divin şi puritate” nu are la duhovnicul de la Frăsinei nimic sincretic, nimic
confuz. Dimpotrivă. Strădania sa, deşi e asociată cu un demers dialogal,
profund şi pătrunzător, prezervă caracterul distinctiv, unic al isihasmului, şi
realizează “o prezentare a sensurilor specifice isihaste, ca o învăţătură şi
totodată o stabilire de termeni isihaşti, ca limbaj propriu isihast”.
De altfel, în evidenţierea limbajului specific
isihast, susţine nu doar caracterul fundamental hristocentric, ecleziologic,
liturgic, euharistic al isihasmului, ci şi fondul său
dialogic, iconic-personalist. “Prima noţiune şi nucleul celorlalte este
conceptul de Persoană-Chip de Dumnezeu şi Chip de Suflet în Creaţie, care de nu
este înţeles în sens isihast, nu se va putea vorbi de o mistică specific
isihastă” − este precizarea ce survine încă din primele rânduri ale întâiului
volum, prin care isihastul distinge fără echivoc mistica isihastă de mistici
ale fuziunii şi ale contopirii, ale anihilării şi ale identificării
impersonale, ale auto-divinizării, în mare parte de sorginte extrem-orientală.
Grija sa spre “deosebirea duhurilor” o regăsim
lucrătoare în acestă rafinată şi totodată dificilă strădanie de a păstra şi de
a evidenţia “puritatea neamestecată” a tradiţiilor − ce inevitabil, astăzi, mai
mult ca oricând, se întâlnesc nu ca să se confrunte, ci ca să se
cunoască reciproc, fără falsificări şi denaturări −, pentru că avea conştiinţa
că “a păstra un fapt în puritatea sa
este cea mai mare garanţie că îl poţi avea”.
În acest orizont al prezervării înscria
“caracterul unei spiritualităţi”, evidenţiind specificul unei tradiţii,
specificul mistic carpatin, pe care a căutat să-l străvadă în unicitatea sa
unitar-distinctă de cea specific sinaitică, athonită sau slavă.
Aşadar, în actualul context, al unui paradoxal
reviriment mistic isihast, părintele Ghelasie a adus în atenţie mai largă,
actualizând şi continuând, o tradiţie mistică isihastă de “specific carpatin” −
ce s-a păstrat de-a lungul secolelor, în chip tainic, în acest spaţiu − identificată
prin chipul său propriu, pe care l-a numit iconic. Atrag însă atenţia nu doar reperele ce trasează specificul
acestui caracter carpatin şi puterea acestui memorial tradiţional isihast ci,
mai ales, chipul personal şi anvergura
acestei iconări ce descoperă taina unui chip de paternitate/filiaţie,
conturat împlinitor, într-un mod cu totul aparte, prin darurile isihastului de
la Frăsinei, care, şi în cadrul acestei lavre, de excepţie în monahismul
românesc, poate fi recunoscut prin inconfundabilul său specific carpatin.
Prin cuviosul Ghelasie Frăsineiul îşi află însă o
plinire în plus pentru că primeşte această cunună-pecete carpatină
personalizată, de amprentă unică. De altfel, din întreaga icoană a vieţii
moş-avvei Ghelasie străbate cu acurateţe tuşa acestui caracter carpatin; după
cum se poate spune, fără exagerare, că, din scrierile sale, se poate constitui
o veritabilă filocalie carpatină, ce
îi descoperă, autentic şi deplin, chipul de moş-pustnic carpatin, şi îl arată
drept reper tare, fundamental, de neocolit, oricând, astăzi, într-un fel sau
altul, se evocă fie isihasmul în general, fie cel carpatin în particular.
Această filocalie
carpatină e, într-un fel, o primă, clară şi densă arătare la faţă a tainei
chipului isihast carpatin, şi în ceea ce înseamnă coordonatele unei aşezări
într-o practică specifică, cea a rugăciunii
iconice; vorbim de o arătare la faţă ce încape, se reflectă, se articulează
în/pe măsura tainei chipului, o arătare la faţă care se desenează prin gestul iconic ce întrupează prezenţa iconică.
Atrag de asemenea atenţia, pentru profunzimea lor
mistico-teologică, volume precum Mystagogia
Icoanei, Vederea prin Lumina Harică,
Trăirea mistică a Liturghiei. Aşa cum
nu trebuie trecut cu vederea că, în complexitatea sa, opera ghelasiană tratează
la modul adânc şi fertil apologetic o largă tematică hristologică, mariologică,
ecleziologică, antropologică şi cosmogonică.
Nu în ultimul rand este de văzut că din scrierile
ghelasiene şi din orizontul acestui specific carpatin evidenţiat − ce, deschis,
primitor, generos, profund, dialogic, păstrează memoria-darul “deosebirii
duhurilor” − se arată astăzi fertile şi prolifice încercări infra/inter/multi
disciplinare care deschid calea (re)pătrunderii luminii hristice în spectrul
contextului cultural de început de sec. XXI, fie în drept, fie în estetică, fie
în semiotică, fie în psihologie, în antropologie sau în medicină, etc.
Viaţa şi opera părintelui Ghelasie este o
moştenire vie ce cheamă la asumarea
personală şi comunitară a “darului deosebirii duhurilor” pe calea
“dialogului în absolut” a isihasmului iconic carpatin.
I
e r o m o n a h N e o f i t
Prezenta lucrare este disponibilă și pe site-ul: www.chipuliconic.ro
Va recomandăm să
studiați acest site dedicat operelor Părintelui Ghelasie Gheorghe
joi, 21 mai 2015
Pr. Neofit: ÎntruPchipări sau Despre un cuvânt împreună întru rostirea isihastă
ÎntruPchipări
sau
Despre un cuvânt împreună întru
rostirea isihastă
„Undeva pe arcul Carpaţilor”, într-o „lecţie de estetică şi filosofie”, de citit în „tratatul nescris al unei limbi”, C. Noica ne deschide, la capitolul „întruchipare”, orizontul unei lămuriri: „Destinul formei de a fi înlocuită la noi prin chip este şi cel al frumosului de a putea fi înlocuit prin întruchipare.” (C. Noica).
Însă, cuvântul lămurire, ce, în descindere noiciană, survine din mai vechiul lamură, ne călăuzeşte într-un anume fel scrutarea hotarelor plinitoare ale acestui destin: „Suntem, cu lămurirea, altundeva decât în lumea văzului (fizic sau mental) şi a simplei lumini.” (C. Noica). De aceea, coordonatele destinului formei şi al frumosului, ce trimit la destinatarea chipului şi a întruchipării, sunt trasate, urmând, nu orice lămurire, ci „lămurirea” „aceasta
care
te cuprinde şi
transfigurează ca întreg”
(C. Noica). Se vor păstra astfel în atenţie reverberări ale „întruchipării” din perspectiva orizontului lămuririi, aceea ce caută să te aşeze privitor într-o înţelegere „nu cu văzul, nu cu mintea doar, ci cu fiinţa ta întreagă”. În acest orizont, forma şi frumosul se înfăşoară în tuşa unui rost de lămurire după chip şi după întruchipare.
Împreună (pe)trecerea chipului şi a întruchipării în substituirea, în pandant, a formei şi a frumosului, ne apare firească de împărtăşim înţelesul filosofului că, la noi, formă a dat pe formosus/frumos, iar chipul, ce acoperă mai întinse câmpuri semantice decât formă, avu să dea pe întruchipare. Destinul formei
de a fi înlocuită prin chip, ce culisează, aşadar, şi spre înlocuirea frumosului cu întruchipare, e destinul ce închide spre a deschide cupla chip-întruchipare unei consfinţite meniri. O menire afierosită schimbării la faţă a formei şi a frumosului ce dă mărturie de rememorarea iscusită a chipului întru-chipare.
Întru-chiparea, surprinsă, odinioară, mirabil de filosof ca fascinantă cununie dintre întru şi chip − înveşnicindă însoţire a lui întru „cu întreagă bogăţia sensurilor lui de stări şi mişcări” cu „bogăţia înţelesurilor luate de chip” −, străbate arătat şi învăluie, hic et nunc, cu sens primenitor, asemeni unei baptismale înnoiri ce grafiază cu o pană de vânt, ce adie clarisim, un inefabil caliciu al odihnei regăsirii sursei actului originant, fundamental, al modelării împlinitoare: „e ca şi cum ar exista un verb, a da chip, chipare” care prin „el însuşi spune mai mult decât a da formă, formare” (C. Noica).
De altfel, odihnind în ambientul eflorescent al unei posibile semantici a chipării se va putea întrevedea cum (întru)chiparea dezvăluie activul chipului; chiparea este chipul în act, chiparea este Gest! Însă, chiparea, pentru că rămâne întru chip şi prezervă intensiv/extensiv memoria chipului, este orientare anume nu oarecare; imprimă, cheamă şi arată orientarea asemănării după chip ca mărturisire nedezminţită a sa; chiparea naşte asemănarea întruchipărilor ce se prezintă, ca enipostazieri ale chipului, drept mărturii veridice ale prezenţei lui.
Întruchipările ca „întrupări” poartă legănat la pieptul
lor asemănarea chipului, învelind în veşmânt irizat surâsul grăind al
frumuseţii asemuite maternităţii feciorelnice. Astfel că frumuseţea, cea căutată pentru că va fi fost găsită,
se iveşte întru-chipările − in actu −
ce şi-au limpezit deşertăciunea închipuirilor, înfrângând năluciri şi
plăsmuiri ale urzelii solipsiste, şi se înmână, tactil, în rostirea catifelată a întruchipărilor, care, asemeni unui
borangic, învelind dezvelit, rămân alipite la sânul realului, ce, cuvântând prin înfăţişările
întrupărilor prezente, calează, conform filosofului, versiunea modernă, răsturnată,
a ideii platonice a mundus contemplativus.
Întru-chiparea se aşterne drept cale/urmă de a da chip aievea, orientând spre o „întrupare” lămurită, care, într-un parcurs al recunoaşterii, ni se adevereşte, ca ab initio, o creaţie bună foarte, ce (ne) atrage către o asemănare − după Chip! − risipitoare a fantasmelor, însăilate în labirinturi astrale, cambrate de închipuiri, sorbindu-şi consistenţa, plasmatică, din percepţiile vizionare ale chipului mental, în corporalitatea sa energetică subtilă, pseudo-pneumatică, ce, ca substitut al chipului real, apare ca fantastikon
pneuma, dedublat, contrapus, sfâşiind şi ocultând cămaşa întregimii lui.
Închipuirea, nu doar cea degradată în
fantezia ce secretă incontinent un imaginar ireal, ci şi aceea care prizează, într-o teosofie
mistică vizionară, un rol − median şi mediator − ce transpune într-un văzduh al mundus imaginalis, ratează aţintirea
chipului întruchipare, la care ne referim, înscriindu-se într-o mişcare
excentrică chipării. Însă, închipuirea poate şi trebuie să preia adierile
tainei chipului, asimilându-le
creativ în chiparea ce dă întruchipării un „trup” mărturisitor, un „trup” ce
poartă în pântecele său memoria chipului. Chipul centrează,
orientează şi integrează închipuirea, ce, astfel, nu mai este de sine, şi de la sine mişcată, ci este
impulsionată şi mişcată de chipul pe care trebuie să-l descopere, să-l mărturisească
întru-chiparea (proces) întruchipării (finalitate).
În atare situaţie, închipuirea nu este
o simplă legătură, nu este o lume între două lumi – în sensul de punte
între lumea empirică a percepţiilor sensibile, a formelor sensibile,
şi lumea intuiţiilor intelective a ideilor pure, a formelor inteligibile −, nu ține de o pneumo-fantasmologie, de o
(re)valorizare a corpului subtil (leptoteron
sôma), ci este o chipare, o infuzie înmiresmată a chipului, o surprindere
şi o arătare a sa, ca cel dincolo şi altfel decât universul formelor sensibile şi
inteligibile, pe care le integrează, le plineşte, le străbate şi le
transfigurează.
Este evident în joc o aşezare a
închipuirii în liniile de forţă ale unei antropologii iconice, care nu doar
transcende dualitatea sensibil-inteligibil, propunând un model integrativ, ci
deschide orizontul unui apofatism intenţional, conştient, personal al chipului omului,
ce acoperă învelitor
componentele inteligibile şi sensibile. În acest
sens, se poate spune că închipuirea poate apărea ca mediator median, ca intermediar,
dar ca un (inter)mediator mediat în virtutea unei fundamentale cuvântări, anume
cea a chipului, ce, inspirând memorial închipuirii, o cuprinde,
într-o inefabilă dinamică, înscriind-o în gest-ul care
păstrează adresabilitatea chipului, îi extinde şi îi transferă identitatea,
ancorând-ul în întruchipările pe care le asumă ca „întrupări” ale sale.
De aceea, întruchipările le-am putea vedea a fi, şi apoi citi, ca o carte de memorii − ce desenează un cuvânt, al despărţirii de închipuirea de sine, ce exprimă un gest, al hotărniciei de sinele închipuit. O carte de memorii ce va fi şters, desigur, uitările nelepădărilor de sine, care s-au învârtoşat cândva în grumajii unui sine, ce, înţepenit în sterpe goliciuni, se rumegă şi se sfărâmă necontenit în hăuri (de sine), ţipând spasmodic din încremeniri fluide, care se învolburează în fantomatice vârtelniţe, vălurind unduiri nesfârşite de închipuiri rătăcitoare − închipuiri de „chipuri”! − ce-şi caută arătări, împieliţări, ascunzându-se de însăşi Glasul Cuvântului, în volatile tufişuri de lumini calpe, mutante.
Mai precis, mai aţintit, ne gândim la o carte de memorii ale cărei coperţi − învelitoare anamnetică − sunt negrăitele, nepreţuitele, Braţe Părinteşti ce îmbrăţişează, prin mâinile crucii, deschise ca uşi de altar, potirul înveşnicirii întru acelaşi TruP − de chipuri, de cuvinte, de gesturi...
De altfel, întruPchipările ce ni se aştern înainte sunt mărturii netremurate ale unei asumate încredinţări a vieţii Lui Hristos: Calea, Adevărul şi Viaţa. Evident, în acest orizont lămuritor, chipul, chiparea, închipuirea, întruchiparea se descoperă, în filele acestui cuvânt împreună, într-o lectură ce recunoaşte acest caracter/font hristocentric.
Mai precis, mai aţintit, ne gândim la o carte de memorii ale cărei coperţi − învelitoare anamnetică − sunt negrăitele, nepreţuitele, Braţe Părinteşti ce îmbrăţişează, prin mâinile crucii, deschise ca uşi de altar, potirul înveşnicirii întru acelaşi TruP − de chipuri, de cuvinte, de gesturi...
De altfel, întruPchipările ce ni se aştern înainte sunt mărturii netremurate ale unei asumate încredinţări a vieţii Lui Hristos: Calea, Adevărul şi Viaţa. Evident, în acest orizont lămuritor, chipul, chiparea, închipuirea, întruchiparea se descoperă, în filele acestui cuvânt împreună, într-o lectură ce recunoaşte acest caracter/font hristocentric.
Cuviosul ieromonah Ghelasie de la Frăsinei, un mistic isihast, de adâncime, lărgime, claritate şi întregime a stră-vederii cu totul aparte, în ale sale Memorii Isihaste, a boltit, asemeni unui candelabru rotit liturgic, peste arcul Carpaţilor, întru-chipări ale unei taine isihaste, arătată după o anume filiaţie într-o anume paternitate. Înscrierile sale, începând cu Memoriile unui Isihast, sunt întruchipări ce reamintesc un isihasm carpatin, pogorând într-un prezent înveşnicit prin chipul prezenţei iconice ce traduce paternitatea în asemănarea filiaţiei. Memoriile − ce au un raport nu cu timpul, ca obiect pur şi simplu al memoriei, ci cu sensul umplerii acestuia de veşnicie, cu o înveşnicire personalizată a sa într-un chip al paternităţii, experiată după duhul locului − sunt mişcate de o conştiinţă a filiaţiei ce îşi precizează chipul într-un limbaj iconic, desemnat astfel de isihastul carpatin de vrednică, nepierită, pomenire. În acest sens, ca text, memoriile isihaste ale Cuviosului Ghelasie sunt întruchipări ale acestui limbaj iconic, altfel spus, sunt chipări, ce transpun arătat taina unei asemănări după chip, mişcate, înscrise, în cursiva unui gest − gestul iconic. Un gest cuprinzător şi primitor asemeni unui potir ce rămâne în deplinătatea comuniunii.
Memoriile isihaste, în iconare ghelasiană, prilejuiesc o întâlnire semnificativă, creativă, pe care Doina Mihăilescu nu ezită să o prăznuiască într-un răspuns pe care-l încondeiază în gest-urile sale, ce asumă, doxologic, limpiditatea unei grafii, saturate semantic, a liniilor tari, inefabile, proprii acestei filiaţii mistice. Fixată în această centralitate, a liniarităţii, discret mângâietoare, a gest-ului, se pecetluieşte în desen chipul unei isihii ce se dedică frumuseţii întruchipate, încununându-se în comuniunea − întruPchiparea! − Aceluiaşi TruP. Forma îşi recunoaşte filiaţia, îşi regăseşte calea, menirea, chipul. Nemuritoare, frumuseţea se înalţă taboric în întruPchipări.
Memoriile isihaste, în iconare ghelasiană, prilejuiesc o întâlnire semnificativă, creativă, pe care Doina Mihăilescu nu ezită să o prăznuiască într-un răspuns pe care-l încondeiază în gest-urile sale, ce asumă, doxologic, limpiditatea unei grafii, saturate semantic, a liniilor tari, inefabile, proprii acestei filiaţii mistice. Fixată în această centralitate, a liniarităţii, discret mângâietoare, a gest-ului, se pecetluieşte în desen chipul unei isihii ce se dedică frumuseţii întruchipate, încununându-se în comuniunea − întruPchiparea! − Aceluiaşi TruP. Forma îşi recunoaşte filiaţia, îşi regăseşte calea, menirea, chipul. Nemuritoare, frumuseţea se înalţă taboric în întruPchipări.
Într-un fel, s-ar putea spune că desenele Doinei Mihăilescu sunt o încercare intuitivă de rescriere, de traducere, de trecere, a memoriilor isihaste, dintr-un sistem de scriere, semanto-fonetic, alfabetic, în altă modalitate de scriere, care se desfăşoară în pictograme, ce se conturează, aşadar, dintr-o căutare a unei scrieri de tip pictografic, de ecou ancestral, la care se referea şi isihastul de la Frăsinei: „Limbajul Gestic-Ritualic este un Caracter Traco-Dacic ce se păstrează în Specificul Carpatin”. Şi, gândim aici, nu în sensul lui Aelianus − care, în Varia Historia (8,6) interpretând alegaţia: „Se susţine că vechii Thraci nu cunoşteau folosinţa literelor”, prin motivarea: „toţi Barbarii Europei socoteau îndeobşte, ruşinoasă folosinţa lor”, lăsa să se înţeleagă o contrapunere a modului păstrării memoriei prin oralitate, prin viul grai, celui de prezervare în text scris −, ci în sensul nevoii găsirii unei transpuneri a limbajului gestic-ritualic într-o scriere, care să îi corespundă, care să îl
reflecte, fidel, sugestiv, expresiv, în caracterul şi memorialul său
experienţial, trăitor. O scriere pictografică, deci, care, însă,
reflectă chipuri, chipări, personalizări, şi nu lucruri, sau obiecte, reale ori abstracte.
De bună seamă că atare rescriere,
pictografică, este o închipuire, o înnoire, o re-creaţie, propusă prin
compoziţii, care, deschise de lumina zilei a opta, se păstrează în axele
cruciforme ale prestolnicului, nevăzut, nefăcut de mână, ce
amprentează, pecetluind, spre lămurire hristică, prescura-trup liturgic a acestor
întruPchipări. Ni se desenează, astfel, un imn în gest-uri, ca nesfârşite chipuri ale dăruirii-împărtăşirii, ca neîncetate tinderi spre isihie, în
deplinătatea ei, dinamică, euharistică. Ni se deschide privirii o carte de memorii vii ce desfăşoară,
generos şi autentic, o pledoarie fină, dar nu mai puţin densă, insistentă,
tenace, pentru o recuperare pricepută, într-o evidenţiere relevantă, a tainei gest-ului ca rostire-închinare isihastă. Oprirea, odihna −
activă! − în gest apare ca
laitmotivul acestor întruPchipări, ce, în această
prezentare, sunt, înainte de toate, o evocare cinstitoare, o plecăciune
rugătoare dinaintea unei icoane
emblematice a isihasmului carpatin: Moş-Avva Ghelasie.
neofit
(Text
prezentat la Colocviul Național dedicat Operei și Personalității
Părintelui Ghelasie Gheorghe de la Frăsinei, 15-17 Mai 2015, Sfânta
Mânăstire Tismana.)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)