Florin Caragiu, Liviu Bogdan Vlad: Dimensiunea iconică a alimentaţiei în viziunea creştină

Medicul antic Galenus remarca faptul că „natura este cel mai bun doctor, pentru că ea vindecă trei sferturi din toate bolile...”. [1] A acţiona potrivit naturii, însă, nu trebuie să se confunde cu imobilismul, remarcă Maurice Mességué. Este nevoie ca omul să vină în întâmpinarea lucrărilor ei [2], discernând orientarea fluxului ei originar şi, am spune noi, activând, printr-o integrare în circuitul vieţii liturgice, condiţia ei de dar al lui Dumnezeu către om.
Maria Treben atrăgea atenţia asupra necesităţii regăsirii drumului spre plantele medicinale, pe care Dumnezeu ni le dăruieşte după bunătatea Lui, într-o vreme în care, îndepărtându-ne tot mai mult de modul de viaţă natural, suntem ameninţaţi de boli grave din cauza unei atitudini greşite în faţa vieţii. [3] Dar nu numai în plantele medicinale şi forţa lor terapeutică îşi pune nădejdea de vindecare Maria Treben, ci mai ales în puterea Creatorului care ne poartă de grijă, ajutându-ne şi mângâindu-ne prin iconomia Sa. [4]
„Domnul nesfârşit de bun”, spunea Sebastian Kneipp, „a prevăzut apariţia tuturor acestor boli, al căror nume şi intensitate sunt considerabile... Dumnezeu face să crească pe suprafaţa pământului plantele cele mai variate care îndulcesc suferinţele şi vindecă bolile... Creatorul nemărginit de înţelept a făcut să apară an de an fiecare dintre aceste plante, cu numele lor, în marea carte a naturii... mulţumiţi Creatorului pentru toate aceste daruri, care deseori sunt cele mai minunate”. [5]
Alexander Reinhardt aminteşte despre o „ştiinţă străveche a plantelor medicinale”, în tradiţia românească, şi ne vorbeşte despre terapia simultană a sufletului şi a trupului, din poveţele maicii Sofronia; pentru aceasta, „orice boală porneşte dintr-o problemă spirituală, iar procedeele de vindecare care nu se adresează decât trupului nu au, din acest motiv, decât puţini sorţi de izbândă”. [6] Remediile terapeutice ce ţin de alimentaţie şi mişcare sunt, astfel, întregite prin terapia sufletească şi a relaţiei cu Dumnezeu în ambianţa liturgică eclezială.
Jean Valnet remarcă, la rândul său, semnele unei schimbări de optică în ce priveşte modul de abordare a tratamentelor: „La lectura cotidienelor sau a publicaţiilor lunare de toate felurile, franceze şi străine, ne dăm seama că s-a produs o cotitură. Opinia publică se teme, din ce în ce mai mult, de tratamentele agresive, iluzorii, care deplasează problema, o camuflează, o complică uneori până la infinităţi. Medicii devin, în privinţa aceasta, din ce în ce mai conştienţi, cu excepţia câtorva sectari şi a unui anumit număr de practicieni prea absorbiţi de treburile lor pentru a-şi asigura timpul necesar informării”. [7]
În acelaşi sens, observa Honorius Popescu, „experienţa medicală din lumea întreagă arată că medicamentele naturale sunt mai uşor de procurat şi adesea mai bine suportate de organismul uman, în raport cu medicamentele obţinute prin sinteză chimică. Cele mai rezonabile prognoze medicale apreciază că medicamentul natural va câştiga tot mai mult teren, fără a se pune problema renunţării la medicamentul de sinteză, ale cărui servicii sunt incontestabile”. [8]
După K. Szemler, „oamenii de ştiinţă care studiază fiziologia şi au ocazia de a compara felul cum asimilează şi cum reacţionează celulele noastre, fie în prezenţa medicamentelor chimice (sintetice), fie în prezenţa medicamentelor naturale (plante), rămân uimiţi de uşurinţa cu care sunt complet şi repede asimilate cele naturale, faţă de cele chimice. Putem spune că adevăratul leac este cel vegetal, planta, cu atât mai mult cu cât ea nu produce în organism nici o alterare”. [9] Aceasta cu respectarea condiţiilor privitoare la timpul culegerii, la conservarea lor şi la suferinţa vizată.
Ovidiu Bojor pune în atenţie, de asemeni, un aspect referitor la „terapia naturală a populaţiilor străvechi de pe teritoriul patriei noastre: conceptul terapiei integrale, înţelegând prin aceasta terapeutica psiho-somatică aplicată întregului organism şi sufletului, nu numai organului afectat”. [10]
Viziunea creştină revelată propune o perspectivă iconică integrală asupra omului. Nici un aspect ce ţine de „creaţia bună” a lui Dumnezeu nu este ignorat sau depreciat. Am putea spune, împreună cu părintele Ghelasie Gheorghe de la Frăsinei, că vederea duhovnicească „iconizează lumea”, altfel spus priveşte toate lucrurile în lumina gândului, voii şi iconomiei lui Dumnezeu cu privire la ele. Dacă în condiţia de rai raportul omului cu natura avea conţinutul unei cunoaşteri participative prin contemplare, numire şi împărtăşire duhovnicească, o dată cu căderea omului pătrund în natură stricăciunea şi moartea. Urmările „despărţirii” omului de Dumnezeu se prelungesc în întreaga fire şi hrănirea intră sub auspiciile luptei pentru conservare şi supravieţuire. Păcatul, însă, nu poate distruge chipul originar al făpturii şi actelor sale. Mâncarea îşi păstrează dimensiunea „iconică” a chipului împărtăşirii. Chiar dacă prin cădere condiţia euharistică a materiei şi trupului a fost afectată, prin Întruparea lui Hristos s-a redeschis posibilitatea prefacerii dumnezeieşti, în taina Trupului lui Hristos. Împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos este plămada Vieţii veşnice, în realitatea unirii creaţiei cu Dumnezeu.
În concepţia părintelui Ghelasie, sufletul şi corpul, privite după modelul fiinţă-energii, într-o transpunere antropologică a învăţăturii sintetizate de sfântul Grigorie Palama, sunt înţelese în cuprinderea „trupului”, care desemnează unitatea lor sub pecetea chipului dumnezeiesc. Trupul, astfel, are o „condiţie iconică, euharistică”. Moartea indică tocmai afectarea trupului, a condiţiei euharistice a omului ce trăieşte sub imperiul lumii căzute. Însă Hristos a înviat din morţi şi moartea poate fi depăşită în chiar Trupul Lui.
Hrănirea este un mod de susţinere a vieţii. Împărtăşirea dumnezeiască susţine în om Viaţa veşnică, altfel spus rămânerea în om a lui Hristos, Dătătorul de Viaţă. Şi prin această Taină centrală a Bisericii se revarsă în toate aspectele vieţii umane un înţeles restaurat, un nou înţeles. Mădularele vieţii umane sunt pătrunse de suflarea Duhului Sfânt. Întreaga viaţă a omului este regândită sub aspectul menirii de a aduce lumea ca dar spre sfinţire înaintea lui Dumnezeu.
Tot ce există în creaţie se cere privit, arată părintele Ghelasie, în lumina iconomiei divine, ca având un sens duhovnicesc, care serveşte vieţii. Viul creaţiei este susţinut de legătura cu Cuvântul lui Dumnezeu, şi are în sine pecetea actului Său creator. De aceea, raportarea la elementele creaţiei se cere integrată unei înţelegeri care să ia în considerare deopotrivă aspectele ce ţin de chipul originar al lumii, restaurat în Hristos, cât şi anomaliile schimbării de stare a creaţiei, în urma căderii omului.
Dacă vechii hinduşi, preocupaţi de aspectele energetice ale bolilor, observau că „fiecare boală are trei faze”, anume: clătinarea stării de echilibru şi a armoniei organismului, urmată de manifestarea tulburărilor funcţionale şi, apoi, de apariţia modificărilor organice şi corporale [11], medicina isihastă, sintetizată de părintele Ghelasie, are în vedere nu doar afectarea corpului sub aspect mental-informaţional, vital-energetic şi funcţional-organic, ci integralitatea vieţii create ce nu poate fi despărţită de chipul şi lucrarea lui Dumnezeu. Ea caută atât restabilirea dialogului viu cu Dumnezeu, prin rugăciune şi refacerea capacităţilor sufletului ce se face părtaş la Tainele dumnezeieşti, cât şi a conştiinţei de sine alterată de psihopatologia „păcatului”, de fantomele şi umbrele subconştientului şi inconştientului „căderii”, precum şi alinarea suferinţelor trupului şi refacerea capacităţii sale de comunicare cu viul de taină al sufletului şi cel al întregii creaţii.
Observând că boala trupească îşi are originea în negativitatea stărilor sufleteşti şi, în ultimă instanţă, în păcatul înţeles ca „despărţire” de Dumnezeu, Părintele Porfirie sintetizează ordinea priorităţilor în aplicarea remediilor: „De ce luăm medicamente? Pentru că ne îmbolnăvim. Şi de ce ne îmbolnăvim? Fiindcă păcătuim. Dacă însă Îl lăsăm pe Hristos Să se sălăşluiască în întregul nostru suflet, atunci păcatul dispare, dispare şi supărarea, dispare şi boala şi aruncăm toate medicamentele”. [12] Bineînţeles, adaugă el, „când ne îmbolnăvim, ca să nu greşim, trebuie să urmăm sfaturile medicinii şi ale logicii. Mai presus de toate, însă, trebuie să urmăm voia lui Dumnezeu şi să ne încredem în iubirea Sa”. [13]
Dumnezeu este Viaţa în sine şi în condiţia de rai, neexistând moartea, totul era „viu”, totul era modelat de dialogul între „icoane vii”. De aceea, pentru a înţelege dimensiunea iconică a alimentaţiei, suntem invitaţi, în medicina isihastă, să dăm prioritate relaţiei cu Viul dumnezeiesc şi a celei cu viul de creaţie. Chipul originar al hranei este cel de comunicare şi împărtăşire de viaţă. Ruptura dintre suflet şi trup se cere depăşită prin recursul la o terapie ce valorizează prioritatea sufletului în raport cu trupul. Terapia isihastă caută „Restabilirea Ordinii adevărate, în care Sufletul este Vederea Spirituală stăpână şi cea de Energii-Corp este Vedere de Energii datorită Sufletului, ca Prelungire în afară a Sufletului”. [14] Această restaurare a ordinii originare se dobândeşte prin recâştigarea conştiinţei de suflet în chiar actul relaţionării cu Dumnezeul cel viu, Care l-a creat pe om după chipul Său. Conştiinţa propriei identităţi este legată în mod esenţial de acest lucru. Dacă menirea sufletului este să se împărtăşească de Viaţa cea din Izvorul dumnezeiesc, cea a trupului, nu mai puţin, este să devină un locaş şi mădular nemuritor al Vieţii dumnezeieşti.
În fapt, remarcă părintele Ghelasie, „Sufletul Păcătos aduce Boala peste Corp. Dar şi Corpul apoi aduce peste Suflet Boală prin Refuzul Energiilor de a se Întoarce la Limbajul Arhetipal de Suflet, de unde Conflictul dintre Corp şi Suflet generator de Boli. Este o influenţă şi o potenţare reciprocă. Majoritatea Bolilor de Corp afectează tot mai mult şi partea Sufletească, până la drama Psihică. La fel şi cele Sufleteşti se răsfrâng în Corp. Şi aşa se degradează în noi Vitalitatea Corpului şi Integralitatea Sufletească”. [15]
Părintele Ghelasie vorbeşte despre necesara interpenetrare între „medicina laică”, care caută, în general, „doar remedii energetice”, şi „medicina sacră a Sufletului”: „Ele nu se amestecă, dar se întrepătrund. Unii vor ca doar prin Suflet să se Vindece şi Corpul. Alţii doar prin Corp să se vindece şi Sufletul. Medicina Isihastă Integrală le confirmă pe amândouă în conclucrare şi potenţare reciprocă. Trebuie o deschidere egală pe ambele planuri, atât ca Suflet, cât şi ca Energii-Corp. Să ne revenim în fire şi să Recunoaştem că noi suntem deodată şi Suflet şi Corp şi fiecare are specificul său”. [16]
În chip originar, „dacă în Suflet este Transfer Spiritual direct, Dăruire de Conştiinţă şi Iubire Totală”, în Corp, arată părintele, este „Transfer Energetic, de Dăruiri Energetice”. Ca urmare a căderii, însă, sunt afectate atât dialogul sufletesc, cât şi schimbul energetic. „Prin Boli, în locul Dăruirii energetice s-a trecut la Furt şi Acaparare energetică, de unde Ruperile energetice. Ca Stare de Rai, Schimbul-Dăruirea de Energii era ca Împărtăşire-Mâncare Sacră, care s-a Desacralizat în Consum şi Omorâre. Sub pretextul Necesităţii, se Distrug Energiile între ele şi se Amplifică un Chimism Rezidual de elemente stricate şi denaturate”. [17] Terapia isihastă înfăţişată de părintele Ghelasie urmăreşte reîmprietenirea şi restabilirea adevăratei ordini între suflet şi trup.
„Tratamentul Mecanic de Medicamente” ce întâmpină efectele stării de boală nu rezolvă înseşi cauzele acestei disfuncţii din făptura creată. În rai era o altfel de funcţionalitate organică, atrage atenţia părintele Ghelasie. „Era un circuit energetic Viu ce menţinea o funcţionalitate Organică Uniformă şi fără Reziduuri Celulare. Reînnoirea Celulară se făcea direct ca prefaceri interne Vii şi depline. Mâncarea era astfel în Starea de Rai ca un Ritual Sacru, prin care se făceau Schimburi-Transferări de Energii Necontrare, în Comunicare şi Comuniune Perfectă. Păcatul Căderii din Rai Strică acest Miracol Normal, dereglând funcţiile Organelor noastre”. [18] Are loc „Ruperea Viului energetic în Viu şi neviu”. [19] Noi „ca Suflet omorîm pe Dumnezeu din Iubirea-Conştiinţa noastră şi ca Trup Omorâm Energiile Vii şi ne Hrănim cu Energii Moarte” [20], acestea din urmă producând tot mai multe reziduuri, care cer un consum de energie apreciabil în procesul biologic al transformării lor în energii vii şi al eliminării toxinelor rezultate. [21] Este cazul, apreciază părintele Ghelasie, pentru a preveni şi depăşi boala, „să ne Revenim la Firea Normală, a Reîntoarcerii la Viul Dumnezeiesc ca Suflet şi la Reîntoarcerea la Viul Energetic prin Sistarea Hranei Energetice Moarte”. [22] Valorizând „hrana vie”, alimentaţia isihastă are în vedere „Dezintoxicarea şi Refacerea Circuitelor Energetice Normale, prin Restabilirea Legăturilor dintre Suflet şi Corp, dintre Energiile Proprii şi Energiile de Mediu”. [23] Tratamenul bolilor energetice presupune „Revenirea la o Mâncare cu Memorii Vii” şi „Legătura cu Energiile Harice Divine care să dea Rememorarea Sacră a Energiilor Corpului”. [24]
În cartea „Experienţa mea în alimentaţia cu crudităţi”, dr. Cristine Nolfi, care a învins cancerul mamar în urma unui regim strict de „hrană vie” [25], observa că prin utilizarea unei alimentaţii formată integral din crudităţi se detoxifiază sângele, fiind dizolvate şi eliminate impurităţile, se elimină obişnuita senzaţie de foame, se pot efectua chiar munci fizice susţinute. [26] Cercetătorul american Edward Howell a arătat, în 1940, că enzimele „sunt purtătorii vieţii din orice organism viu, fiind deci şi materia vie din alimentele noastre (asta atâta timp cât nu sunt distruse prin fierbere)”. [27]
Părintele Ghelasie subliniază importanţa postului, care, „negând negaţia” căderii, reafirmă viaţa ca „hrănire” din taina sufletului şi a lui Dumnezeu. Postul opreşte dezechilibrul energetic şi reechilibrează funcţionalitatea trupului. Hrana înseamnă aici mai mult decât simpla alimentaţie, aşa încât se poate vorbi despre un un post la nivel sufletesc şi unul la nivel corporal – un post mental, de informaţii negative, un post vital, de sentimente rele, şi un post fizic, prin diferite trepte de renunţare, cuprinzând – în sens descendent – postul total, „mâncarea doar de Alimente Naturale, nefierte, neprefăcute, mâncarea de alimente doar de Origine Vegetală, cu Lactate tot nefierte, dar puţine şi cu zile fără acestea, mâncarea cu alimente jumătate fierte şi jumătate nefierte, apoi mâncarea şi cu carne”. [28]
Pe lângă dezintoxicarea pe care o stimulează, postul „Redeşteaptă Nevoia Organică de Legătură cu Alte Energii Hrănitoare”, restabilind „Reţeaua de Comunicare Energetică Normală a Organelor cu Mediul Energetic”. [29] Postul sufletesc este rugăciunea ca „Oprire a Minţii în Conştiinţa Iubirii de Dumnezeu”, pocăinţa sinceră a inimii ca primire a pogorîrii Sfântului Duh şi „oprirea gândurilor în Cuvântul Sfânt”. [30] Spovedania aduce „Descărcarea Conştiinţei de Toxinele Păcatelor”, iar participarea la slujbele religioase şi împărtăşirea Sfintelor Taine ale Bisericii, „Primirea de Energii Harice şi Curăţirea Directă” lucrate de Sfântul Duh în fiinţa noastră. [31]
În centrul preocupărilor legate de alimentaţie ale părintelui Ghelasie stă o viziune mistică şi liturgică asupra existenţei. Cum Mântuitorul Hristos este „Pâinea coborâtă din cer”, iar pâinea adusă la altar se preface la Sfânta Liturghie în Însuşi Trupul Său, „chipul pâinii” capătă după iconomia dumnezeiască „memorialul” Cuvântului făcut trup, încărcătura de „arhetip al oricărei hrane”. În modelul alimentar pe care îl propune, pâinea pustnicească ocupă un loc central, tocmai prin prisma acestei ordini iconice, a cărei restaurare se prelungeşte la toate nivelele vieţii create, şi care are drept prioritare chipul Vieţii şi pe cel al Împărtăşirii. Este vorba aici despre o trăsătură iconică, nu despre o investire de tip magic cu calitate de euharistie propriu-zisă, cum în mod eronat au interpretat unii comentatori. Tradiţia creştină atestă o preţuire a creştinilor faţă de chipul pâinii, căci din pâine, după voia de Sus, se aduce darul spre liturghisirea euharistică.
Modelul „medicinii isihaste” avansat de părintele Ghelasie nu este unul exclusivist, reductiv, ci, dimpotrivă, elastic şi integrativ, conform cu specificul personal, cu contextul inter-comunicării şi cu anumite trepte de vieţuire isihastă, atestate şi în scrieri consacrate din Tradiţia Bisericii. Astfel, părintele îndeamnă să se ţină cont de particularităţile speciale ce ţin de constituţia psiho-fizică a fiecărui om, reţinându-se din multitudinea reţetelor propuse ceea ce îi prieşte fiecăruia şi urmându-se tratamentele medicale clasice atunci când este nevoie.
Sub aspectul concret al eficacităţii terapeutice, pâinea pustnicească şi-a dovedit deja valenţele în numeroase cazuri, ajutând la eliminarea toxinelor şi reziduurilor, echilibrarea metabolismului şi refacerea organismului în boli deosebit de grave, chiar în cazuri de cancer în stadii avansate. [32]
Evident, părintele Ghelasie priveşte toate lucrurile dintr-o perspectivă iconică asumată şi, astfel, ele apar integrate coerent şi unitar într-o viziune care Îl are în centru pe Hristos, Logosul Întrupat şi Pâinea Vieţii.
Medicina isihastă ca sacroterapie, deşi întemeiată într-o viziune tradiţional creştină asupra sănătăţii, se inspiră, de asemenea, din limbajul şi constatările ştiinţei actuale, mediind vechiul prin nou şi noul prin vechi, pentru a face să vibreze corzile unei intersubiectivităţi puternic ancorate în actualitate. Astfel, autorul ajunge să se refere la o triplă faţă a maladiei umane: maladia conştiinţei, cea a memoriei şi cea a limbajului.
Conştiinţa este purtătoarea informaţiei esenţiale, informaţie activată în mediul substanţial al Iubirii. Transcendenţa, care pecetluieşte lumea, iconicitatea, cauzalitatea de ordin divin şi cea de ordin sufletesc, natura originară, viaţa universală şi menirea omului de a o apăra, iată câţiva din vectorii ce orientează viaţa omului în sensul conştiinţei profunde.
Pe de altă parte, memoria traduce libertatea şi adâncimea mişcării duhului din om, care, prin înclinaţia lui, se raportează la reperele originii. Caracterizând-o ca mişcare a duhului, autorul se referă la „amintirea” originii în cu totul alt sens decât ce este mişcarea ideii despre origine, care face parte din activitatea minţii, posibil desprinsă de cea a duhului. Intuituiv, înţelegem că „amintirea” izvorăşte din om, pe când ideea poate colporta cu sine sugestia unei invenţii străine de natura omului. În ce priveşte calitatea reprezentării prin acest cuvânt, memoria e resimţită ca interioară, organică şi caldă, pe când ideea pare mai degrabă un produs la rece şi exterior omului. Astfel, părintele Ghelasie caracterizează manifestările maladive ale memoriei ca pe o anchiloză a sufletului prin „uitare şi răceală”.
Bolile de limbaj rup sintaxa comunicării şi comuniunii între suflet şi corp, între corp şi lume, între eu şi celălalt, iar în interiorul corpului distrug ierarhia intrinsecă sistemului vital, fapt tradus în hipo- şi hiperfuncţii. Reţine atenţia ideea, extrem de actuală, că la orice nivel al ei o structură a existenţei nu este o simplă organizare materială, ci un fapt de limbaj, cu semantică implicită. În interiorul ştiinţelor fizice, se vorbeşte chiar de o a treia treaptă a acestora, de fizică a sensului (meaning physics). Acest limbaj – indiferent de faptul că poate cunoaşte grave dereglări – e menit să circule între macro- şi microunităţile existenţei, de la suflet şi minte la corp, între exterior şi interior, materie şi spirit, Dumnezeu şi creaţie, într-un circuit de comuniune şi de sens ce subîntinde logosic viaţa universală.
Astăzi e în vogă ideea că informaţia dirijează din umbră structura materiei. Mintea umană, ca sediu al informaţiei e ca o uriaşă placă turnantă, alimentată de mişcarea ideilor, în această calitate fiind comparabilă cu un motor ce poate să impulsioneze, în plan văzut sau nevăzut „răspunsul” dat de creier şi de materie în sens mai larg, conform unui program mental. Prin stările psihice determinăm în mod preponderent inconştient funcţionarea corpului, apariţia bolilor, răspunsurile vitale, limbajul organelor. Aceasta e una din temele majore de dezbatere astăzi.
Fiecare lucru trăit trece prin filtre mentale, prin condiţionările culturale, înainte de a fi înregistrat ca real, ceea ce înseamnă în termeni simpli că realitatea nu poate fi resimţită la fel de către fiecare; prin urmare, ca fiinţe umane însetate de adevăr suntem constant angajaţi în descoperirea ei, posibil depăşind propriile neputinţe către nivele superioare ale conştienţei. „Astăzi nu trebuie să mai vorbim în mod separat de un sistem nervos central, de un sistem endocrin, nici de un sistem imunitar, ci mai degrabă de o reţea unificată de vindecare constituind faţeta încarnată a conştienţei superioare, care rezonează la nivelul lanţurilor energetice constitutive fiinţei noastre”, afirmă dr. Mc Clelland, un neuropsiholog convins de acţiunea spiritului în actul vindecării.
Viziunea multidimensională a fiinţei umane şi înţelegerea modului în care spiritul poate acţiona, spre exemplu, asupra secreţiei hormonale a glandei pineale, dar şi asupra întregii chimii elaborate de creierul nostru, pot deveni baza multor terapii viitoare. Este, cel puţin, ceea ce oamenii de ştiinţă şi neurobiologii sunt pe cale să admită cu privire la ceea ce ei numesc vindecători interni. Sunt unii savanţi (Jean Charon) care n-au ezitat să atribuie particulei de materie însăşi, într-o sferă indefinită a intimităţii ei, proprietatea viului. Pornind de aici, se poate înţelege eşecul pe care îl cunosc unele persoane foarte bolnave, aflate în bătălia pentru vindecare, şi care manifestă o puternică autorespingere, manifestată prin dezgust faţă de corp, prin sentimentul de ruşine, sau chiar prin frica profundă de boală, manifestată prin imaginaţie morbidă. Aceştia sunt numiţi de Patrick Drouot factori de antivindecare. Imaginea mentală proiectată asupra fenomenului corporal, văzut în mod greşit ca o maşinărie oarbă, ce se strică, fără nimic raţional, viu şi inteligibil în esenţa ei, apoi „demonizarea” fenomenului morţii prin neînţelegerea lui, prin chiar lipsa de compasiune faţă de natura care suferă, şi ea, înlăuntrul omului, acestea sunt atitudini care hrănesc boala. Asupra acestor aspecte atrage atenţia, în mod fundamental, medicina isihastă.
În spiritul medicinii isihaste, corpul nu e conceput ca opusul spiritului, făcând, ca atare, parte din categoria obiectelor al căror destin e descompunerea materială după legi mecanice şi indiferente. Dacă există o realitate înglobantă a corpului, aceasta e indicată a fi realitatea integrală a trupului – suflet şi corp sub pecetea divină. Locul corpului este alături de suflet... „Nici ştiinţa nu mai exclude partea sufletească. Se aude tot mai mult de vindecări miraculoase, obţinute pe cale sufletească”. [33] „Încercăm acum să înţelegem ce este «variabila» iubire şi care este relaţia ei cu sistemul endocrin şi cu imunitatea” (dr. Mc Clelland, Universitatea Harvard).
După părintele Ghelasie, activitatea de apărare a limfocitelor face parte din limbajul inteligent al naturii, expresie a co-reacţiunii vii. „Microbii sunt limbaje de viu negativizat”. [34] Cu deosebire trebuie arătat că medicina isihastă se revendică de la o viziune a valorificării globale a vieţii, excluzând din teoria fundamentelor ideea de contrarietate, şi totodată preconizând o practică menită să depăşească dualismul inerent căderii. Astfel, chimioterapia, deşi nu e respinsă dintre mijloacele de vindecare, e considerată, totuşi, de autor, o metodă viciată de propria agresivitate anti-biotică şi prin excesiva ei practicare. Se ştie că antibioticul ucide forme de viaţă, or chiar prin legea conexiunii universale noi suntem în legătură şi cu acest viu care ne vatămă organismul şi care, conform gândirii isihaste atotacoperitoare prin iubire, se cere îndepărtat prin mijloace nonviolente. De altfel, terapia neagresivă (a se vedea, de exemplu, medicamentele pro-biotice) este din ce în ce mai practicată astăzi, încercându-se, totodată, obţinerea unui remediu la riscul rezistenţei la antibiotice. Un fapt de maximă importanţă este următorul: fie că vorbim de terapii naturale sau de alte metode de vindecare, omul trebuie să fie pe deplin conştient de scopul lor spiritual. O practică în gol de intenţionalitate nu îşi atinge menirea.
Konrad Lorenz, în lucrarea sa „L’agression – une histoire naturelle du mal” [35], aduce argumente în plus la o ipoteză formulată de antropologia clasică, şi care şi-a găsit susţinere în etologia contemporană (D. Morris). Se afirmă că alimentaţia omului preistoric a fost, iniţial, vegetariană, şi că acest mod de alimentaţie determina caracterul pozitiv-adaptativ al agresivităţii primare, care nu era una de tip distructiv. Convieţuirea paşnică între făpturi şi între specii era încă posibilă, chiar în condiţiile concurenţei pentru hrană. Când din culegător vegetarian omul a devenit un vânător carnivor, o cotitură decisivă s-a produs în istoria omului.

Note:
[1] Maurice Mességué, „Băi de plante. Sănătate şi vindecare”, ed. Venus, Bucureşti, 1997, p. 9.
[2] Ibid.
[3] Maria Treben, „Sănătate din farmacia Domnului”, Hunga Print, Budapesta, 1994, p. 3.
[4] Ibid., p. 4.
[5] Sebastian Kneipp, „Remedii de medicină naturală”, Casa de editură Craiova, 1995, pp. 259-260.
[6] Alexander Reinhardt, „Poveţele maicii Sofronia”, Ed. L.V.B., 1997, p. 15.
[7] Jean Valnet, „Tratamentul bolilor prin legume, fructe şi cereale”, ed. Garamond, Bucureşti, f. a., p. 16.
[8] Honorius Popescu, „Resurse medicinale în flora României”, ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1984, p. 8.
[9] K. Szemler, „Leacurile strămoşilor. Izvoare ale sănătăţii şi vindecării bolilor”, ed. Edinter, 1995, pp. 12-13.
[10] Ovidiu Bojor, „Farmacia Casei. Terapia Naturală”, ed. Ulpia Traiana, 1995, p. 6. În opinia autorului, „în special în afecţiunile cronice, ar trebui început orice tratament cu mijloacele pe care natura ni le pune la dispoziţie şi nu invers, adică să se recurgă la tratamente naturale după ce toate remediile clasice au fost epuizate” (Ibid., pp. 6-7).
[11] Dr. Andor Oláh, „Farmacia naturii”, ed. Mentor, 1996, p. 105.
[12] Konstantinos Yannitsiotis, „Lângă părintele Porfirie”, ed. Bunavestire, Bacău, 1999, p. 144.
[13] Ibid., p. 145.
[14] Ieromonah Ghelasie, „Medicina Isihastă”, ed. Platytera, Bucureşti, 2009, p. 46.
[15] Ibid., pp. 42-43.
[16] Ibid., p. 43.
[17] Ibid., p. 47.
[18] Ibid., p. 49.
[19] Ibid., p. 50.
[20] Ibid.
[21] „Majoritatea covârşitoare a alimentelor pe care le consumăm este preparată (gătită). Noi prăjim, fierbem, înăbuşim, coacem aproape tot ceea ce mâncăm. Pentru că mâncarea a fost schimbată faţă de starea ei naturală, iar noi nu suntem adaptaţi biologic să ingerăm o cantitate aşa de însemnată din mâncarea transformată, reziduurile unei digestii şi asimilări incomplete formează o mare cantitate de deşeuri în corpul nostru. Aceste deşeuri sunt toxice. Dacă în dieta cuiva predomină aceste mâncăruri concentrate (numesc «mâncăruri concentrate» toate alimentele gătite), corpul, într-un mod regulat, este încărcat cu toxine” (Daniel Menrath, „Dieta vieţii. Miracolul vindecării prin hrană”, ed. Esotera & ed. Mondocart Pres, Bucureşti, 1998, p. 17). Acelaşi autor aminteşte următorul principiu, subliniat şi de părintele Ghelasie: „combinaţiile alimentare incorecte sunt motivele esenţiale ale tulburărilor intestinale, care provoacă, mai departe, o multitudine de boli” (Ibid., p. 26).
[22] Ieromonah Ghelasie, „Medicina Isihastă”, p. 50.
[23] Ibid., p. 203.
[24] Ibid., p. 221.
[25] În urma introducerii fierturilor în alimentaţie în proporţie de 40%, cancerul a reapărut, fiind învins după ce a început din nou un regim strict de crudităţi (vezi Ernst Günter, „Hrana Vie. O speranţă pentru fiecare”, ed. Venus & ed. Ştiinţa, Bucureşti & Chişinău, 1995, p. 16).
[26] Ibid., p. 17.
[27] Journal of the American Association for Medical Physical Research, 15 Aprilie 1940, apud Ernst Günter, „Hrana Vie. O speranţă pentru fiecare”, p. 18.
[28] Ieromonah Ghelasie, „Medicina Isihastă”, p. 204.
[29] Ibid., pp. 204-205.
[30] Ibid., pp. 206-207.
[31] Ibid., p. 206.
[32] „Pâinea neagră sau integrală este, într-adevăr, mai sănătoasă decât pâinea albă, dar nu poate fi socotită o hrană totală pentru că, prin coacere, se pierd enzimele; ea face parte din categoria mâncărurilor gătite. Suferinzii de reumatism şi artrite ar trebui să o evite cu totul, ca şi oamenii corpolenţi. În antichitate, de pildă, iudeii fabricau singuri pâinea integrală sănătoasă, întinzând aluatul şi uscându-l la soare (ceea ce părintele Ghelasie, în cadrul tradiţiei monahale creştine, numeşte „pâine pustnicească”, n. n.). De ce n-ar găsi şi brutarii noştri o idee similară de obţinere a pâinii? Dar vor trebui să găsească o soluţie atunci când va fi solicitată de consumatori” (Ernst Günter, „Hrana Vie. O speranţă pentru fiecare”, pp. 66-67).
[33] „Medicina Isihastă”, p. 43.
[34] Ibid.
[35] Flammarion, Paris, 1969.


Florin Caragiu, Liviu Bogdan Vlad


(Postfaţă la volumul „Taina Hranei. Reţetele Medicinii Isihaste”, ed. Platytera, 2011, pp. 257-268)