Părintele Ghelasie Gheorghe de la Frăsinei

VIDEO: Interviu cu Părintele Valerian (fostul actor Dragoş Pâslaru, înregistrare din arhiva TVR 1)

2012-01-09T09:24:00.001-08:00

Adrian Munteanu - Interviuri - Colocviul Naţional dedicat Părintelui Ghelasie de la Frăsinei (Braşov, 2011) - difuzate pe postul Radio România Cultural, 3 Decembrie 2011

2011-12-09T11:09:00.001-08:00

Adrian Munteanu - Interviuri - Colocviul Naţional dedicat Părintelui Ghelasie de la Frăsinei

http://www.trilulilu.ro/platytera/41fbcbd2ec38a7
Interviuri cu pr. Neofit Linte, lect. univ. dr. Virgil Borcan, Florin Caragiu, conf. univ. dr. Liviu Bogdan Vlad, realizate de Adrian Munteanu şi difuzate pe Radio România Cultural în data de 3 Decembrie 2011.

VIDEO: Colocviul Naţional dedicat părintelui Ghelasie (ed. a II-a, ASE, Bucureşti, 7 Octombrie 2010) – Partea IX-a: Pr. Nicolae Popescu, Silviu Marin, Cătălin Stroe, Încheiere.

2011-12-07T09:51:00.001-08:00

VIDEO: Colocviul Naţional dedicat părintelui Ghelasie (ed. a II-a, ASE, Bucureşti, 7 Octombrie 2010) - Partea VIII-a: Pr. Neofit Linte, Prof. filos. Natalia Diaconescu.

2011-12-07T09:43:00.001-08:00

VIDEO: Colocviul Naţional dedicat părintelui Ghelasie (ed. a II-a, ASE, Bucureşti, 7 Octombrie 2010) - Partea VII-a: Pr. Costin Butnar, Ana Atena Butnar, dr. Leonard Velcescu, Ştefan Popescu, Cristi Iacob, Gabriela Iacob

2011-12-06T10:51:00.001-08:00

VIDEO: Colocviul Naţional dedicat părintelui Ghelasie (ed. a II-a, ASE, Bucureşti, 7 Octombrie 2010) - Partea VI-a: Luigi Bambulea, Prof. dr. ing. Ştefan Trăuşan-Matu, Prof. dr. Florin Zamfirescu

2011-12-06T08:56:00.001-08:00

VIDEO: Colocviul Naţional dedicat părintelui Ghelasie (ed. a II-a, ASE, Bucureşti, 7 Octombrie 2010) - Partea V-a: Cristi Iacob, Liviu Bogdan Vlad, Florin Caragiu

2011-12-06T07:09:00.001-08:00

VIDEO: Colocviul Naţional dedicat părintelui Ghelasie (ed. a II-a, ASE, Bucureşti, 7 Octombrie 2010) - Partea IV-a: cerc. dr. Ionel Popescu (matematician), pr. stareţ Teofan Jurcă (Mânăstirea Poşaga)

2011-12-04T20:45:00.001-08:00

VIDEO: Colocviul Naţional dedicat părintelui Ghelasie (ed. a II-a, ASE, Bucureşti, 7 Octombrie 2010) - Partea III-a: Arhim. Hristofor Bucur, Prof. dr. Gheorghe Mustaţă (biolog), Lect. dr. Iulian Costache (filolog)

2011-12-04T04:43:00.001-08:00

VIDEO: Colocviul Naţional dedicat părintelui Ghelasie (ed. a II-a, ASE, Bucureşti, 7 Octombrie 2010) - Partea II-a: Prof. dr. Virgil Ciomoş

2011-12-04T04:22:00.001-08:00

VIDEO: Colocviul Naţional dedicat părintelui Ghelasie (ed. a II-a, ASE, Bucureşti, 7 Octombrie 2010) - Partea I-a: Arhim. Hristofor Bucur, Conf. dr. Liviu Bogdan Vlad (A.S.E.), Prof. dr. Ion Gh. Roşca (Rectorul A.S.E. Bucureşti)

2011-12-04T04:14:00.001-08:00

IMAGINI de la Colocviul Naţional dedicat părintelui Ghelasie Gheorghe (Braşov, 2011)

2011-12-02T04:25:00.001-08:00

Liviu Bogdan Vlad,

Facultatea de Relaţii Economice Internaţionale,

A.S.E. Bucureşti

Pr. Costin Butnar, com. Teliu, Braşov

Pr. Ovidiu Moceanu, Facultatea de Litere,

Universitatea "Transilvania" din Braşov

Pr. Jean Nedelea,

Facultatea de Teologie Ortodoxă,

Universitatea din Bucureşti

Gheorghe Hurduzeu,

Facultatea de Relaţii Economice Internaţionale,

A.S.E. Bucureşti

Pr. Dan Popovici, Alba-Iulia

Pr. Neofit, Aşezământul "Sf. Treime",

Glimboca, Caransebeş

Ştefan Popescu, fratele părintelui Ghelasie

com. Sălătrucel, Vâlcea

Florin Caragiu

editura Platytera, Bucureşti

Biblioteca Universităţii "Transilvania" din Braşov

Cristi Iacob, Teatrul Mic, Bucureşti

Gabriela Iacob, Teatrul Mic, Bucureşti

Iulian Costache, Facultatea de Litere,

Universitatea din Bucureşti

Silviu Marin, imnograf, Bucureşti

Ninel Vizinteanu, teolog, Bucureşti

Virgil Borcan, Facultatea de Limbi Străine

Universitatea "Transilvania" din Braşov

Marius Ciulică, muzician, Braşov

Daniel Samoilă, teolog, Codlea

Cătălin Streche, filolog, Codlea

Eugen Serea (stânga), poet, Buşteni

Alice Butnar, Teliu

Pr. Ionuţ Ilea

Sarah Tîlvăr

Pr. Jean Nedelea: (Auto)Portretul Părintelui Ghelasie în dialogurile sale (Conferinţa inaugurală la Cel de-al Treilea Colocviu Naţional dedicat părintelui Ghelasie de la Frăsinei, Univ. "Transilvania" Braşov, 24 noiembrie 2011)

2011-11-29T06:26:00.001-08:00

Accesul nostru la propria fiinţă, la unicitea ei, e o taină. Şi, ca în cazul oricărei taine, nu participăm la taina unicităţii noastre de făptură, nu o putem contempla şi descoperi altora decât în genunchi, adică în ritual de rugăciune, în dialog cu Dumnezeu. În ritualul iconic şi hristic, la care a răspuns prin gest de nevoinţă, rugă şi închinare, Cuviosul Ghelasie şi-a descoperit propriul chip. Şi desoperindu-şi în Icoana Fiului chipul de fiu, ni l-a făcut cunoscut şi nouă, fiii aceluiaşi Părinte iubitor.
În dialogurile sale „faţă către faţă” sau în cele epistolare, dialoguri înmiresmate adesea de colocvialitatea sa cu Cerul, Părintele ne-a descoperit destul de limpede cine este, ne-a înfăţişat chipul său din afară şi din lăuntru. A simţit că e necesară această autoportretizare, întrucât ştia că e adesea murdărit, compromis şi condamnat şi că, aşa cum îi prevestise Părintele Arsenie Boca, va fi „pricină de tulburare pentru multe duhuri”.
Prezentarea mea nu se adresează întâi de toate celor ce, prin grija şi iubirea lui Dumnezeu, l-au cunoscut în calitate de ucenici pe Părintele Ghelasie. Nici celor ce l-au descoperit întru bucurie în opera sa. Căci toţi aceştia cunosc mai bine decât mine chipul Părintelui. Prezentarea mea se adresează mai ales celor ce nu-l cunosc pe Părintele Ghelasie, celor ce s-au poticnit de ineditul limbajului şi stilului său, celor grăbiţi să judece înainte de a face un minim efort de înţelegere, celor „mai plini de zel”, „mai stricţi” şi „mai răi de gură”. Tuturor acestora, printre care mă număram şi eu până mai ieri, mă adresez acum. Nu înainte însă de a le spune celor ispitiţi de „duhul hipercorectitudini” lingvistice, dogmatice sau morale şi de a le reaminti ucenicilor cu sabia ridicată spre a tăia urechi surde, cuvintele Părintelui Ghelasiei: „lasă mă tăticule, că trebuie şi din aceştia... ca să mai sperie pe cei ce vatămă şi strică vieţuirea în Biserică. Ei sunt pentru organism ca nişte celule de apărare care, chiar dacă uneori mai şi greşesc, urmăresc şi au rolul de a păzi sănătatea organismului şi de a distruge viruşii şi microbii. Intenţia lor o apreciază Dumnezeu, dacă este cu adevărat curată” (Ghelasie Isihastul, Iubitorul de Dumnezeu, Ed. Platytera, Bucureşti, 2004, p. 61).

* * *

Într-o scrisoare adresată în 2001 arhimandritului Mina Dobzeu, Părintele Ghelasie şi-a prezentat succint viaţa. Pentru că autoportretul interior ne interesează în mod deosebit aici, reţinem din descrierea vieţii sale doar acele note ce ne ajută să înţelegem mai bine omul cel tainic al inimii, însoţindu-le de comentarii proprii.
A venit în existenţă cu o înzestrare genetică deosebită, fiind „Fiu de Preot, dintr-un Neam de Preot, atât după Tata, cât şi după Mama”. În viaţa Părintele Ghelasie va înflori, aşadar, o veche descendenţă preoţească pe linie atât maternă, cât şi paternă. Moştenise, prin urmare, gestul cultic.
„Nebun din naştere”, cum îl numea mama sa, altfel spus atipic de mic, era atras de viaţa Bisericii la care participa alături de tatăl său. Având patima lecturii, a citit încă din liceu „multă literatură şi îndeosebi filosofie şi istorie”. Dar, aşa cum mărturisea, găzduia în sufletul său «un DUH mai tare decât toate: „DUHUL mistic Creştin”. CHIPUL DOMNULUI HRISTOS era aşa TARE în mine, încât niciodată nu s-a şters, chiar dacă am trecut şi eu prin „păcatele mele”... Poate „şirul de Preoţi” din Neam în Neam au strâns în mine un „Ceva” ce nu putea fi distrus».
Ajunge asistent medical în Munţii Apuseni, unde îl cunoaşte pe Pustnicul Arsenie Praja, care îl iniţiază, timp de trei ani, în mistica iconică de nuanţă carpatină.
În 1973 intră în viaţa monahală la mănăstirea Frăsinei, unde din 1990 va sluji în calitate de ieromonah şi duhovnic. Scrie Mistica iconică după tradiţia din Munţii Apuseni şi multe alte lucrări ce redau experienţa sa interioară complexă. Opera sa unifică „iconic” medicina, ştiinţa, metafizica, pe de o parte, cu mistica, ascetica şi liturgica, pe de altă parte. Este o operă extrem de unitară, de incitantă şi de vie, deşi ineditul limbajului o fac până astăzi aproape inaccesibilă. Majusculele din abundenţă, ce sfidează regulile limbii române, sublinierile, cursivele fac din scrisul Părintelui Ghelasie cea mai grea încercare ascetică la care poate fi supus un cititor contemporan ca mine. Dar purtarea crucii lecturii merită din plin, căci înalţă sufletul către zări cereşti. Pe cât de neatractivă este la început slova Părintelui, pe atât de atractive, de surprinzătoare şi de minunate sunt orizonturile duhovniceşti pe care le deschide.
Chiar ucenici ai Părintelui mărturisesc răspicat că întâlnirea cu farmecul personalităţii sale i-a motivat pentru citirea şi aprofundarea scrierilor lui. Ceea ce ar însemna că duhovnicul Ghelasie era mai atrăgător decât autorul omonim. Dar Părintele Ghelasie ţinea la specificul scrisului său, căci socotea că este propriu formei sale de cunoaştere: «Scrisul meu este însă în „forma mea” de „cunoaştere-căutare” generală de la filosofie până la Ritualul Liturgic (ce face pe unii să mă suspecteze de amestecuri şi falsificări)».
Totuşi trebuie mărturisit că „toate preocupările legate de cărţile sale — scrierea, publicarea şi discutarea lor — erau puse, ca importanţă, cu mult în urma îndatoririlor pe care le avea ca preot, ca duhovnic şi ca monah, îndatoriri pe care le îndeplinea ireproşabil” (Cătălin CIOABĂ, „Literă moartă, literă vie”, în vol. Ghelasie Isihastul, Iubitorul de Dumnezeu, Ed. Platytera, Bucureşti, 2004, p. 205).
A îndrăgit sculptura, pictura şi apicultura. A fost un profund cunoscător al sufletului omenesc, având foarte mulţi fii duhovniceşti dintre oamenii simpli şi învăţaţi. Numeroşi intelectuali îi păstrează şi astăzi o vie recunoştinţă şi sunt mult mai deschişi decât teologii de şcoală spre semnificaţiile adânci ale vieţii şi operei sale.
Nu s-a considerat un teolog. A acceptat cu smerenie criticile ce i se aduceau: „Lăsăm pe fiecare să se folosească sau să respingă, după Duhul propriu al fiecăruia”; „Cei ce vor să mă judece să fie sănătoşi şi isteţi... Prin aceasta voi păstra şi eu Chipul de TAINĂ Călugăresc”.
S-a păstrat mereu în smerenie: „Despre Virtuţile mele n-am ce vorbi. Despre păcatele mele, ce să spun... nu vreau să smintesc pe nimeni cu ele... Nu am nici o pretenţie de scriitor sau de mare duhovnic...”. Îi plăceau călugării statornici. A fost un ascet de vocaţie, cu o profundă cunoaşetere a semnificaţiei hranei pentru sănătatea fizică şi duhovnicească a omului. Îşi făcuse dintr-un butoi, de dimensiuni mai mari, chilie. S-a stins încet din viaţă în 2003, după o suferinţă de trei ani, în urma unei boli ereditare.
De unii a fost considerat sfânt, de alţii alăturea cu drumul.

* * *

Autoportretul lăuntric al Părintelui Ghelasie, oglindit fie şi numai în dialogurile sale, are tuşe numeroase, de mare fineţe, ce trimit către iconicul tainic al fiinţei lui. Reţinem aici însă doar acele contururi şi culori ce ne relevă un minicrez al său şi ne descoperă, pe fundalul universalului ortodox, acele trasături specific carpatine ale chipului său.
Părintele Ghelasie a fost monah ortodox, fidel tradiţiei răsăritene şi tradiţiei mistice iconice carpatine convergente celei dintâi. „Să ştiţi că – în condiţiile unei spiritualităţi foarte contradictorii ca cea de astăzi – noi, creştinii, trebuie să evidenţiem în primul rând modul nostru teologic ortodox [...] Şi eu încerc, prin vorbirea mea, tocmai această încadrare în reperele de bază ale teologicului Sfinţilor Părinţi” („Dialoguri Diogenice cu Părintele Ghelasie”, interviuri realizate, diortosite şi comentate de drd. teol. Gabriel MEMELIS, în vol. Iconarul iubirii dumnezeieşti, Ed. Platytera, Bucureşti, 2004, p. 70).
Părinţii săi călăuzitori au fost deopotrivă Sfântul Maxim Mărturisitorul, Sfântul Grigorie Palama şi Sfinţii Părinţi ai Bisericii de Răsărit în general, dar deopotrivă şi pustinicii români Neofit şi Arsenie Praja. Preocupările de mistică erau rezultatul opţiunii sale pentru viaţa monahală, căci stihia misticii e „aerul” (pneuma) tare – de pe piscurile cel mai înalte şi din vecinătatea abisurilor – inspirat de monahul ortodox.
Statornic şi fidel păstrător al învăţăturii Sfinţilor Părinţi, Cuviosul Ghelasie a fost şi un dinamic interpret al Tradiţiei răsăritene, realizând astfel o minunată întrepătrundere între fidelitatea faţă de Adevăr şi actualizarea hermeneutică a Lui în context (post)modern: „De aceea nu pot spune că am un mesaj special de transmis, ci [încerc] numai o actualizare a mesajului creştin, aşa cum zice Părintele Stăniloae, în contextul general de spiritualitate contemporană” (Ibidem). Acelaşi adevăr este exprimat mai limpede şi mai plastic de Cuviosul de la Frăsinei într-un alt dialog: „Cred că ceea ce au spus Sfinţii Părinţi trebuie spus din nou, adică actualizat, redat înţelegerii noastre, făcut să fie auzit şi de urechile prezentului. […] În ce mă priveşte, eu nu spun absolut nimic nou, dar absolut nimic, nu am nici pe departe vreo pretenţie din asta, nu sunt inventatorul prafului de puşcă şi nici al maşinii cu aburi, ci lucrul pe care mi-l doresc din toată inima este să pun două-trei accente acolo unde lucrurile au rămas atâta vreme nemişcate şi au sfârşit prin a fi uitate. Şi fac acest lucru în felul meu, aşa cum mă pricep eu mai bine, ca un Ghelasie prostănacul ce sunt / subl. mea, JN ” (Cătălin CIOABĂ, art. cit. supra, p. 205).
Fondul comun al spiritualităţii filocalice răsăritene, crede Părintele Ghelasie, se transpune în caractere sau veşminte specifice. Astfel, pe lângă caracterul sinaitic, athonit, slav al spiritualităţii ortodoxe, Părintele vorbeşte şi de un specific carpatin al acestei spiritualităţi ortodoxe comune, lăsând altora însă bucuria aprofundării acestui specific: „Eu însă am găsit în partea Ardealului această tradiţie a pustnicilor din Apuseni care urmează practica eremiţilor din mănăstirile Râmeţului. Am surprins aici un specific pe undeva deosebit, care denotă tocmai partea caracterială autohtonă care nu este în contradicţie cu fondul comun filocalic. Accentuez că fondul Filocaliei rămâne comun, fiind acea duhovnicie a Duhului Sfânt transpusă, îmbrăcată însă în forme proprii, individuale. În acest sens se poate spune că eu încerc să evidenţiez un specific al monahismului nostru românesc, dându-i un fel de formă şi, în acelaşi timp, o distincţie. Să considerăm deci că este o încercare a mea, un fel de atenţionare menită să îndemne la o eventuală continuare a cercetării” („Dialoguri Diogenice cu Părintele Ghelasie”, p. 72).
Intuind, cu fineţea ce-l caracteriza, că pe această temă a specificului naţional a spiritualităţii pot surveni alunecări şi rătăciri grave, Părintele atenţiona: „Trebuie însă evitată extrema de a crede că isihasmul carpatin este superior celorlalte sau că ar aduce ceva în plus, în sensul unei invenţii faţă de fondul comun filocalic; acesta, repet, rămâne acelaşi, numai că este transpus, îmbrăcat în caractere specifice”.
Dar în ce ar consta mai concret acest specific autohton, carpatin al spiritualităţii ortodoxe universale?
Urmând tradiţiei pustnicilor din zona Râmeţilor, Părintele Ghelasie numeşte iconic caracterul specific Ortodoxiei româneşti. Cum se justifică însă această numire istoric şi doctrinar?: „De ce îi spun iconic? Pentru că se zice că eremiţii din munţii Apuseni se numeau ei înşişi iconari; nu în sensul că ar fi fost pictori de icoane, ci pentru că aveau o evlavie extraordinară faţă de icoană, practicând un fel propriu de mistică a icoanei. Erau adevăraţi purtători de icoană, de chip iconic, ceea ce înseamnă că modalitatea lor de mistică teologică creştină era concretizată în acest sens”. Iconicul acesta ar fi dat chiar de mediul natural bogat din munţii Apuseni şi de echilibrul deosebit în care a fost văzută relaţia dintre suflet şi trup la români. Caracterul carpatin, centrat pe o mistică a icoanei, acordă o valoare deosebită şi trupului şi ritualului liturgic, ca limbaj al trupului. Mistica icoanei e mistica Întrupării şi ne descoperă cum se poate întrupa spiritualul, nu doar cum se poate transfigura trupescul, materialul. „În sens iconic carpatin, repet încă o dată, toată taina nu este de a trece de la material la spiritual, de la trupesc la duh; ci, trebuie bine subliniat, taina este aceea a trecerii de la spiritual, de la duh, într-o întrupare care să participe la duhovnicescul propriu-zis. Dacă în sensul obişnuit, tradiţional, al teologicului athonit şi al Sfinţilor Părinţi, ceea ce este trupesc trebuie să se ridice la duhovnicesc, să se înduhovnicească, caracterul carpatin susţine că spiritualul înduhovnicit nu trece la un nivel superior, nu se izolează şi nu caută să antreneze partea corporală, trupească, materială pentru a o ridica la spiritual, ci spiritualul se face un fel de întrupare şi mai evidentă a duhovnicescului, în aşa măsură încât, la un moment dat, partea materială, corporală devine un locaş, un altar, chiar un fel de preînchipuire euharistică”. („Dialoguri Diogenice...”, p. 74). Acest specific iconic al monahismului românesc este modul în care poporul român a păstrat, prin memoria ancestrală de rai, care e un soi de nostalgie a paradisului, imaginea unitară a omului, ca trup şi suflet. Carcterul spiritual traco-getic „s-a concretizat într-un grad foarte mare cu ideea centrală a creştinismului: Întruparea lui Dumnezeu” (Ibidem, 76) Prin Întrupare Dumnezeu ia chip de om pentru a restaura icoana din adâncul său, adică împlineşte un act iconic. Dar fiind deopotrivă dăruire a Fiului lui Dumnezeu lumii (Pentru că atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe unicul Său fiu L-a dat...), Întruparea este şi împărtăşire. Fiul, icoana Tatălui, devine trup care se frânge spre iertarea păcatelor, adică trup euharistic. Vedem astfel cum se împleteşte în gândirea noastră românească exprimată de Părintele Ghelasie iconicul cu întruparea şi cu euharistia. Iconicul subîntinde şi subînţelege, aşadar, întruparea şi euharistia: „Icoana devine un fel de preînchipuire euharistică în care se arată tocmai această taină a prefacerii nevăzutului în trup de împărtăşire. Pentru specificul carpatin aşadar, icoana nu este o simplă reprezentare, nici doar o modalitate de a trece de la văzut la nevăzut, de la trupesc la duh; ci este altceva, este tocmai această taină în care Divinul se face trup şi se face împărtăşire, putându-se astfel comunica. Iar valoarea împărtăşirii nu este atât aceea că ne face pe noi să ne înduhovnicim, ci stă în faptul de a coborî acest duhovnicesc într-un concret de văzut al nostru pe care putem pur şi simplu să-l consumăm şi care devine parte integrantă din însăşi constituţia fiinţialităţii noastre întregi deopotrivă ca suflet, ca trup şi ca duh”. (Ibidem, p. 77).
Un monah deopotrivă al înălţimilor şi al adâncimilor, Părintele Ghelasie nu a căutat asemenea unui Mircea Eliade, o peşteră în Himalaia pentru o trufaşă autocunoaşte, ci L-a cunoscut pe Bunul şi Milostivul Dumnezeu cotidian şi mai presus de cosmos, în taina butoiului acoperit cu tablă de la Frăsinei.
Reamintindu-mi de cei sceptici cu privire la autenticitatea ortodoxă a personalităţii Părintelui Ghelasie, închei prin înseşi cuvintele sale:
«Cer iertare pentru toate şi primesc acea „certare şi îndreptare”.
Nădăjduiesc astfel să nu fiu un „lepădat”, ci un „sărac” care cere „Milostivenia cea Iubitoare”».

Părintele Jean Nedelea,
Facultatea de Teologie Ortodoxă
Universitatea din Bucureşti

Preasfinţitul Varsanufie Prahoveanul: Cuvânt de binecuvântare la cel de-al Treilea Colocviu Naţional dedicat personalităţii părintelui Ghelasie de la Frăsinei (Universitatea "Transilvania" din Braşov, 24 noiembrie 2011)

2011-11-29T05:57:00.001-08:00

Să ne îndreptăm unii pe alţii în taină şi fără „sminteală”,

dar cu grija de a „opri pericolele vătămătoare”

(Ieromonahul Ghelasie de la Frăsinei)

Călugăr râvnitor şi duhovnic încercat şi mult iubit de ucenici, practicant al unei asceze severe, Părintele Ghelasie Gheorghe este autorul unei opere complexe, de înaltă ţinută speculativă, elaborată într-un limbaj inedit. Ineditul limbajului şi stilului său mai ales a provocat însă adesea rezerve şi neînţelegeri chiar din partea unor teologi sau confraţi întru slujire. De aceea, gândirea sa rămâne până azi o permanentă invitaţie la interpretare adresată întâi de toate ucenicilor săi apropiaţi. Le revine, aşadar, lor sarcina de a evidenţia – încă mai limpede şi mai convingător – că Părintele Ghelasie a vestit şi a transmis într-un limbaj teologic nou aceeaşi teologie şi viaţă duhovnicească ce a însufleţit Răsăritul creştin de la Întruparea Domnului şi până azi.
O personalitate e cu atât mai duhovnicească cu cât iradierea ei luminoasă şi cuceritoare depăşeşte cercul ucenicilor direcţi dobândiţi în timpul vieţii. Pe lângă lucrarea duhovniceasacă a unui avvă în timpul petrecerii sale pământeşti, există şi o lucrare a Părintelui Ceresc cu el după trecerea la cele veşnice, lucrare concretizată în cucerirea de noi şi noi suflete pentru Hristos.
Opera Părintelui Ghelasie va putea fi mai roditoare dacă va fi mai citită, mai bine înţeleasă şi mai îndrăgită. Elogiile nesusţinute de o temeinică înţelegere a gândirii Părintelui Ghelasie, ca şi criticile „după scorneli” sunt la fel de vătămătoare.
Să fim sensibili la rugămintea adresată „din inimă” de Cuviosul Ghelasie de a nu ne grăbi să-l trecem cu totul în rândul celor „condamnaţi” şi să cădem în „«presupunerea» unor greşeli doar după ureche, scoase de unii numai ca să te compromită şi să te murdărească”.
Părintele Ghelasie a scris mult, a spovedit mult şi a îndrumat neobosit suflete. „Antropologia iconică” reflectă o faţetă a gândirii sale. Omul, slava lui Dumnezeu, vădeşte o năzuinţă spirituală înaltă şi necesară ca apa, ca aerul, şi – aşa cum arăta părintele – există şi dăinuie numai în şi prin ceea ce îl implică fiinţial. Înveşnicirea fiinţei nu se poate realiza decât printr-o angajare totală a ei în urcuşul spre cer.
Însetat de cunoaştere, având, aşa cum mărturisea, „patima cititului cărţilor”, Părintele Ghelasie a citit mult ca autodidact şi a reflectat atent la problemele timpului nostru pentru a răspunde, în calitate de duhovnic, frământărilor şi rătăcirilor lăuntrice ale omului contemporan. A fost un călugăr ce preţuia virtutea dialogului cu oameni de diferite convingeri şi credinţe, încredinţat fiind că a sluji înseamnă a „umbla pe o coardă întinsă” în căutarea oii celei pierdute, adică a risca pentru a salva. S-a atins de „glodul” omenesc cu mânecile rasei suflecate pentru a descoperi în sufletele adumbrite de păcat icoana luminoasă din adânc. Căci omul, chiar şi în rătăcirile lui, rămâne chip al lui Dumnezeu demn de asemănarea cu El.
Dincolo de forţa sa speculativă, Părintele Ghelasie uimeşte prin simplitatea şi căldura cu care se adresa tuturor celor care îl căutau. Mulţi dintre dumneavoastră cei prezenţi la acest colocviu îi datoraţi Părintelui Ghelasie întâlnirea esenţială a vieţii, cea cu Hristos Domnul nostru. Şi meritul acesta de a naşte întru dureri fii ce slăvesc azi pe Dumnezeu prin viaţa şi petrecerea lor este esenţial şi nepieritor.
Cu aceste gânduri, felicităm pe organizatorii acestui colocviu, ajuns, iată, la a treia ediţie, rugând pe Bunul Dumnezeu să binecuvinteze pe toţi cei prezenţi!

Preasfinţitul Varsanufie Prahoveanul,
Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor

(Cuvântul preasfinţitului Varsanufie a fost citit de părintele Costin Butnar)

Pr. Costin Butnar: "Teologia şi cultura, o întâlnire sub semnul tainei filiaţiei" / Prezentare pe scurt a Colocviului Naţional dedicat părintelui Ghelasie de la Frăsinei (Universitatea "Transilvania" Braşov, 24 noiembrie 2011)

2011-11-29T05:46:00.001-08:00

În data de 24 noiembrie 2011 a avut loc, la Universitatea „Transilvania” din Braşov, cel de-al Treilea Colocviu Naţional dedicat personalităţii părintelui Ghelasie Gheorghe de la Frăsinei. Este prima ediţie organizată în afara Bucureştiului, după ce primele două ediţii, cele din 2009 şi 2010 se desfăşuraseră la ASE Bucureşti. Evenimentul a fost organizat de pr. Ovidiu Moceanu şi ASCOR Braşov, ca gazde ale manifestării, alături de conf. dr. Liviu Bogdan Vlad şi Florin Caragiu (directorul editurii Platytera), organizatori ai primelor două ediţii. După rugăciunea de binecuvântare de la început, a fost citit cuvântul preasfinţitului Varsanufie Prahoveanul, care a însufleţit desfăşurarea ulterioară a celor trei sesiuni de prezentări ale Colocviului. Prezenţa în mijlocul participanţilor a cuvântului arhieresc a dat, astfel, un imbold sporit participanţilor, în urmarea îndemnului la acurateţea cercetării şi trezie duhovnicească, spre a evidenţia că „părintele Ghelasie a vestit şi a transmis într-un limbaj teologic nou aceeaşi teologie şi viaţă duhovnicească ce a însufleţit Răsăritul creştin de la Întruparea Domnului şi până astăzi”. „Însetat de cunoaşterea care înveşniceşte”, părintele Ghelasie, autor al unei „opere complexe, de înaltă ţinută speculativă”, a remarcat de asemenea preasfinţitul Varsanufie, „s-a atins de glodul omenesc cu mâinile rasei suflecate pentru a descoperi în sufletele adumbrite de păcat icoana luminoasă din adânc”.
Părintele Jean Nedelea, cadru didactic al Facultăţii de Teologie Ortodoxă din cadrul Universităţii din Bucureşti, a zugrăvit, la rândul său, un portret duhovnicesc al părintelui Ghelasie. Plecând de la autoportretul care reiese din înseşi dialogurile sale, „înmiresmate de colocvialitatea sa cu Cerul”, părintele Jean Nedelea a subliniat modul în care se împletesc „în gândirea noastră românească exprimată de părintele Ghelasie iconicul cu întruparea şi cu euharistia”. Părintele Arhimandrit Hristofor Bucur, părintele Dan Popovici şi părintele Neofit Linte au subliniat aspecte legate de tradiţia isihastă prezentată de părintele Ghelasie în scrierile sale, privind în special modalităţile terapeutice ascetice, gestul iconic şi raportul dintre chip şi nume în mistica iconică. În prezentarea „Despre Taina Filiaţiei”, Florin Caragiu a exprimat importanţa centrală a tainei filiaţiei, accentuată în mod special de părintele Ghelasie, în scrierile sale, întru luminarea întregului edificiu dogmatic al creştinătăţii ortodoxe şi a întâlnirii dintre teologie şi cultură. Au mai luat cuvântul: pr. prof. dr. Ovidiu Moceanu, pr. Costin Butnar, pr. Ionuţ Ilea, conf. dr. Liviu Bogdan Vlad, prof. dr. Gheorghe Hurduzeu, lect. dr. Iulian Costache, Ştefan Popescu, Silviu Marin, Ninel Vizinteanu, Marius Ciulică, Sarah Tîlvăr, Cătălin Streche, Daniel Samoilă, Alice Butnar. Au fost vizionate, de asemenea, înregistrări video cu părintele Ghelasie şi cu ucenicul său de chilie, părintele Valerian Pâslaru.
Întâlnirea teologiei şi culturii sub semnul tainei filiaţiei, „Taina Filiaţiei” (Platytera, 2011) fiind şi titlul volumului – semnat de părintele Ghelasie Gheorghe – ce s-a lansat cu acest prilej, a fost deosebit de rodnică, concurând la această reuşită calitatea prelegerilor, acrivia mărturiilor şi, în mod excepţional, expresivitatea lecturilor din scrierile de tinereţe şi maturitate ale Cuviosului de la Frăsinei, momente susţinute de actorii Cristi Iacob şi Gabriela Iacob.

Pr. Costin Butnar

Prof. univ. dr. Gheorghe Hurduzeu: "Părintele Ghelasie de la Frăsinei şi Întâlnirea Valorilor în Lumina lui Dumnezeu"

2011-11-29T05:15:00.001-08:00

Am căzut sub incidenţa Cuviosului Ghelasie de la Frăsinei când un bun coleg şi prieten de la Academia unde sunt profesor mi-a prezentat o serie de cărţi şi, mai mult decât atât, prin cuvântul pe care îl trasmitea, extrem de inspirat, am simţit că personalitatea acestui părinte trebuie să aibă o strălucire mai aparte. Ulterior, m-am apropiat cu interes de această scriere, fără să mă împiedic de modul său special de a scrie, pentru că lumea în care trăim a dărâmat de foarte multe ori multe canoane lingvistice.
Scrierea dânsului şi accentul pe care îl punea pe anumite cuvinte, şi îmi amintesc aici de termeni precum fiinţă, chip, icoană, ş.a.m.d., m-au făcut să îmi dau seama că un cuvânt, şi prin modul în care îl scrii, îţi poate reda o anumită dimensiune spirituală creştină. Pe mine, ca tânăr intelectual, m-a impresionat plăcut acest mod de scriere, şi m-am apropiat cu multă plăcere de cărţile pe care le-am primit de la colegul meu şi de la d-l profesor Florin Caragiu.
Părintele a ştiut să surprindă specificul unic al creştinismului, să descopere isihasmul în toată cuprinderea lui şi să-l readucă astfel în atenţia cugetării contemporane. I-a subliniat valenţele profunde terapeutice, în ce priveşte sufletul şi trupul omului, şi a insistat pe dialogul cu Dumnezeu şi cu întreaga creaţie, ca act fundamental al fiinţei umane, create din iubirea Preasfintei Treimi, întru comuniune.
M-am aplecat către reţetele medicinii isihaste, către antropologia iconică şi psihologia creştină, dezvoltate în duhul autentic al tradiţiei creştine, cu savoarea aparte a specificului carpatin. Contribuţiile sale în aceste domenii nu sunt doar profund ancorate în tradiţie, ci şi profund implicate în problematicile modernităţii, ajungând, astfel, până la a dezbate chestiuni ardente ale actualităţii. Coerenţa excepţională a demersului său provine, negreşit, din însăşi viaţa sa duhovnicească înaltă, încât, călăuzit fiind de Duhul Sfânt, cuvintele sale aduc cu o siguranţă chirurgicală desluşiri în măsură să „pună degetul pe rană”, să lumineze calea spre Dumnezeu celor încurcaţi în hăţişul de idei din câmpul gândirii contemporane.
M-am bucurat de lansarea cărţilor de la editura Platytera, „Reţetele Medicinii Isihaste” şi „Taina Hranei”, de părintele Ghelasie, precum şi a lucrării „Ordinea Trupului şi/în Sfera Juridică”, volum de referinţă în domeniul filosofiei şi teologiei dreptului de la noi, semnat de un ucenic al părintelui Ghelasie. Fiind originar din Armeniş, comună aflată la câteva minute de mânăstirea Piatra Scrisă, unde a slujit părintele Neofit, autorul volumului înainte menţionat, mi-am dat seama de legăturile nevăzute cu care iconomia dumnezeiască ne apropie cu mult înainte chiar de a avea loc o întâlnire semnificativă.
Mă bucur că ne regăsim la Braşov şi că, iată, plecând din contextul universitar al Academiei de Studii Economice din Bucureşti, unde deja se desfăşuraseră două prime ediţii ale acestui Colocviu Naţional şi părintele devenise deja cunoscut în rândul cadrelor didactice de acolo, demersul cercetării personalităţii şi operei părintelui Ghelasie se extinde.
Întâlnirea dintre teologie şi cultură, îşi are, după părintele Ghelasie, o importanţă a sa aparte, tocmai pentru că, spune el, cultura păstrează nostalgia originii, a chipului originar în care să ne redescoperim pe noi înşine şi menirea noastră. Simţim tot mai acut, după atâtea şi atâtea idolatrizări ale falsului chip al căderii, nevoia de a ne elibera de măştile lui sufocante, ni se spune. „Filosofia şi ştiinţa fără religie sunt seci, moarte”, iar „religia fără cele două este fără mişcare”, remarcă părintele, într-o scrisoare adresată în 1990 organizatorilor Universităţii de Vară din Sibiu, subliniind importanţa unei abordări integrale, ca unire în idealul comun al redescoperirii chipului de Rai, a chipului de fii ai Tatălui Ceresc.
Familia mea a trecut prin momente speciale, şi împreună cu soţia mea ne-am dorit un copil, apelând la rugăciunile părintelui. Cred că avva Ghelasie a fost alături de mine pentru că, după un timp în care am aşteptat cu înfrigurare să avem un semn de la Dumnezeu, am primit o mare bucurie şi ni s-a născut o fetiţă, pe care am botezat-o Anastasia.
Mă simt onorat şi mulţumesc colegilor, prietenilor din această comunitate pentru că m-au invitat să particip cu consemnările mele la acest eveniment. Pentru acesta mă simt emoţionat atât în faţa dumneavoastră, cât în mod special în faţa părintelui, despre care vorbesc pentru prima oară în public şi care, sunt încredinţat, ne veghează din locaşurile cereşti.

Prof. univ. dr. Gheorghe HURDUZEU

(text alcătuit cu prilejul celui de-al Treilea Colocviu Naţional dedicat personalităţii părintelui Ghelasie de la Frăsinei, Universitatea "Transilvania" Braşov, 24 noiembrie 2011)

Conf. dr. Liviu Bogdan Vlad: Cuvânt de deschidere la Colocviul Naţional dedicat părintelui Ghelasie (Univ. "Transilvania" Braşov, 24 noiembrie 2011)

2011-11-29T05:06:00.001-08:00

Deschidem acest eveniment cu binecuvântarea pe care Preasfinţitul Varsanufie Prahoveanul, episcop vicar patriarhal, a avut bunăvoinţa să ne-o dăruiască. Preasfinţia Sa s-a aplecat cu dragoste şi interes asupra scrierilor şi vieţii Părintelui Ghelasie şi a încuviinţat desfăşurarea aceastei noi ediţii a Colocviului Naţional dedicat personalităţii părintelui Ghelasie Gheorghe de la Frăsinei.
Ne bucurăm din suflet că acest eveniment se desfăşoară pentru a treia oară într-un mediu academic şi că reuneşte reprezentanţi atât din mediul teologic, cât şi din domeniul ştiinţelor socio-umane. De data aceasta însă ne-am hotărât să părăsim Bucureştiul şi să venim la Braşov, în special graţie invitaţiei făcute de Universitatea „Transilvania” din Braşov, prin intermediul părintelui profesor doctor Ovidiu Moceanu, susţinut de A.S.C.O.R. Braşov. Îi mulţumesc pe această cale şi mulţumesc totodată comunităţii studenţilor creştini din Braşov pentru implicarea deosebită în organizarea acestei întruniri.
Amintesc aici că Ardealul era văzut de Părintele Ghelasie ca purtător al tradiţiei de spiritualitate isihastă carpatină şi nu este întâmplătoare, cred, deschiderea pe care Braşovul o arată faţă de personalitatea acestui mare călăuzitor de suflete care a fost Cuviosul Ghelasie, tot aşa cum a arătat-o şi faţă de părintele său duhovnicesc, pustnicul Arsenie Praja.
Mulţumesc deopotrivă cuvioşilor părinţi care, din munţi, au coborât în parte aici, în cetate, iar în parte au rămas acolo, mai aproape de cer, rugându-se pentru noi şi pentru reuşita noastră de aici.
Doresc să vă transmit în mod special preţuirea domnului profesor doctor Ion Gh. Roşca, rectorul Academiei de Studii Economice Bucureşti, care deşi şi-ar fi dorit ca acest eveniment să se desfăşoare tot la A.S.E., în capitală, s-a bucurat pentru desfăşurarea lui şi într-un alt centru de tradiţie cultural-academică.
Mulţumesc colegilor de la Biblioteca Universităţii „Transilvania” din Braşov, şi în special doamnei profesor doctor Elena Helerea, pentru deosebita solicitudine în oferirea cadrului de desfăşurare a unei secţiuni a Colocviului Naţional la care participăm astăzi.
Instituţia Bibliotecii, în genere, are un rol important în promovarea culturii şi spiritualităţii unui neam şi în păstrarea vie a memoriei, fapt extrem de important pentru recuperarea unui sens al istoriei, al dinamicii între vechi şi nou.
Mulţumesc tuturor celor prezenţi la această manifestare şi sunt încredinţat că vom pleca de aici îmbogăţiţi, bucuroşi de a fi parte la o înaltă comuniune în duh şi slovă.
Evocăm personalitatea Cuviosului Ghelasie, dând mărturie atât mireni, cât şi teologi, despre realităţi dragi părintelui, realităţi la care, părtaş fiind, a reflectat profund şi le-a expus în opera sa. Mi-aş permite să amintesc câteva dintre acestea: taina Filiaţiei, taina Persoanei, taina Sfintei Treimi, taina Chipului şi taina Icoanei, taina Liturghiei Creaţiei şi Naşterii, taina Gestului Iconic, taina Dialogului, taina Maternităţii, taina Chipurilor de Bărbat şi Femeie, taina Memorialului de Moştenire părintesc, taina Hranei ş.a.
În cadrul acestui Colocviu se va lansa un nou volum din colecţia de Opere Complete apărută la editura Platytera din Bucureşti, cu titlul Taina Filiaţiei. Pe această cale aş dori să-i mulţumesc domnului Florin Caragiu, directorul editurii Platytera, împreună-organizator al acestui eveniment. Va fi prezentat, de asemenea, un nou număr dintr-o revistă interdisciplinară de înaltă ţinută, Sinapsa, de orientare creştin-ortodoxă.
Faţă de Colocviile naţionale anterioare, Colocviul acesta are trei secţiuni, ultima dintre ele, mai aparte, susţinută de grupul fiilor duhovniceşti ai Părintelui din zona Braşovului (în mod special grupul de la Codlea). Aceştia au hotărât să ne prezinte atât în cuvinte, cât şi în imagini un excurs în opera şi viaţa duhovnicească a Părintelui Ghelasie.
Cultura are nevoie să redescopere taina, să-şi regăsească filiaţia sa în Duh, pentru a-şi împlini menirea de a cultiva nu doar mintea, ci şi inima omului, şi a rodi astfel însutit în ogorul cel bun al sufletului.
Mulţumim tuturor celor prezenţi şi sperăm că atmosfera şi bucuria ce au însoţit ediţiile precedente ale Colocviului Naţional dedicat personalităţii Părintelui Ghelasie să anime şi întâlnirea de astăzi.

Conf. dr. Liviu Bogdan Vlad

Programul Colocviului Naţional dedicat părintelui Ghelasie Gheorghe (ediţia a III-a, Universitatea "Transilvania" din Braşov, Joi 24 Noiembrie 2011)

2011-11-19T12:26:00.001-08:00

„Isihasmul este Liturghie Cerească în Prelungirea Liturghiei Pământeşti Hristice. Noi, din Chipuri-Icoane Perfecte de Rai, prin cădere, am devenit simple Chipuri profane, despărţite de Chipul Dumnezeiesc. Cine ne Redă Chipul de Icoane? Hristos. De aici Liturghia Hristică. Jertfa Sa ne readuce Icoana. Mai mult, Icoana este Chipul Trupului Înviat Hristic, care nu este anihilarea Trupului, ci Transcendentalizarea lui, ca Participare la Cele Dumnezeieşti. ”

Avva Ghelasie

S a l a d e C o n f e r i n ţ e

11.00 – 11.15   D e s c h i d e r e a   c o n f e r i n ţ e i -
C u v â n t   d e b i n e c u v â n t a r e
 Mesajul Preasfinţitului Varsanufie Prahoveanul, episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor

11.15 – 11.30 D e s c h i d e r e a l u c r ă r i l o r
c o n f e r i n ţ e i
 Conf. dr. Liviu Bogdan Vlad, Academia de Studii Economice din Bucureşti

11.30 – 12.00 C o n f e r i n ţ a   i n a u g u r a l ă
 Autoportretul Părintelui Ghelasie în corespondenţa cu Arhimandritul Mina Dobzeu
Prezintă părintele Jean Nedelea

12.00– 14.00
C o n f e r i n ţ e   î n p l e n,
p a r t e a   I
 Moderatori – Arhim. Hristofor Bucur, Florin Caragiu

Prezintă:
 Arhim. Hristofor Bucur
 Pr. Dan Popovici
 Ierom. Neofit
 Prof. Ciprian Torockay

M ă r t u r i i   d e s p r e
P ă r i n t e l e G h e l a s i e G h e o r g h e,
p a r t e a   I

Prezintă:
 Protos. Varsanufie Gherghel
 Prof. dr. Gheorghe Hurduzeu
 Dr. Alexandru Tulai
 Ştefan Popescu

Microrecital de poezie din creaţia lirică a Părintelui Ghelasie – Scrierile din adolescenţă
Moment susţinut de Gabriela şi Cristi Iacob

Lansarea revistei Sinapsa, nr. 9/2011.

14.00 – 14.30 P a u z ă d e m a s ă

14.30 – 16.30   C o n f e r i n ţ e   î n   p l e n,
p a r t e a   a   I I - a
Moderatori – Ieromonah Neofit, conf. dr. Liviu Bogdan Vlad

Prezintă:
 Prof. Virgil Borcan
 Pr. Flaviu Todea
 Silviu Marin
 Florin Caragiu

M ă r t u r i i   d e s p r e
P ă r i n t e l e   G h e l a s i e G h e o r g h e,
p a r t e a a I I - a

Prezintă:
 Pr. prof. dr. Ovidiu Moceanu
 Lect. dr. Iulian Costache
 Alexandru Valentin Crăciun
 Nicolae Vizinteanu
 Marius Ciulică

Microrecital de poezie din creaţia lirică a Părintelui Ghelasie - Poemele isihaste
Moment susţinut de Gabriela şi Cristi Iacob

Lansarea volumului: Ierom. Ghelasie Gheorghe, Taina filiaţiei (Platytera, 2011).

16.30 – 16.45 P a u z ă

16.45 – 18.30 C o n f e r i n ţ e î n   p l e n,
p a r t e a   a   I I I -a

A v v a   G h e l a s i e   –   u n t a b l o u s u c c i n t
a l   v i e ţ i i   d u h o v n i c e ş t i
Moderatori – pr. prof. dr. Ovidiu Moceanu, prof. dr. Gheorghe Hurduzeu

 Scurtă autobiografie a Părintelui Ghelasie Gheorghe de la Frăsinei. Prezintă pr. Costin Butnar
 Părintele Ghelasie - Chipul Duhovnicului zilelor noastre - scurtă mărturie a monahului Valerian. Prezintă Sarah Tîlvăr
 Secvenţe din filmul realizat de Eugen Serea cu monahul Valerian
 Părintele Ghelasie şi taina „pocăinţei bucuroase”, cu faţa spre viitor - mărturie a pr. Savatie Baştovoi. Prezintă prof. Natalia Diaconescu
 Părintele Ghelasie - un duhovnic prin excelenţă al tinerilor . Prezintă pr. Ionuţ Ilea
 Cum l-am cunoscut pe Părintele Ghelasie. Prezintă Daniel Samoilă
 Secvenţe din filmul Isihasmul Carpatin
 Prezentarea operei Părintelui Ghelasie. Prezintă Alice Butnar

Organizatori:
- Conf. dr. Liviu Bogdan Vlad, Academia de Studii Economice din Bucureşti
- Pr. prof. dr. Ovidiu Moceanu, Universitatea „Transilvania” din Braşov
- Florin Caragiu, Editura Platytera
- A.S.C.O.R., Braşov

A Treia Ediţie a Colocviului Naţional dedicat personalităţii Părintelui Ghelasie Gheorghe

2011-11-18T10:37:00.001-08:00

Colocviul naţional dedicat Părintelui Ghelasie Gheorghe

ediţia a III-a

va avea loc în data de 24 noiembrie 2011 (orele 11.00-18.30), în cadrul Universităţii „Transilvania” din Braşov, Bd. Iuliu Maniu nr. 41A, Sala Aula Magna.

Deschiderea conferinţei - Cuvânt de binecuvântare: Mesajul Preasfinţitului Varsanufie Prahoveanul;

Conferinţa inaugurală: Autoportretul Părintelui Ghelasie în corespondenţă cu Arhimandritul Mina Dobzeu, prezintă părintele Jean Nedelea;

Conferinţe în plen;

Avva Ghelasie – un tablou succint al vieţii duhovniceşti;

Mărturii despre Părintele Ghelasie Gheorghe;

Microrecital de poezie din creaţia lirică a Părintelui Ghelasie, momente susţinute de actorii Cristi Iacob şi Gabriela Iacob;

Lansarea revistei interdisciplinare "Sinapsa", nr. 9/2011;

Lansarea cărţii "Taina filiaţiei", de Ierom. Ghelasie Gheorghe (ed. Platytera, 2011);

Organizatori:
Conf. univ. dr. Liviu Bogdan Vlad
Pr. prof. dr. Ovidiu Moceanu
Florin Caragiu, directorul editurii Platytera
ASCOR Braşov

Cosmogonie şi Cosmologie

2011-11-06T04:30:00.000-08:00

Revelaţia Creştină aduce noi Descoperiri Spiritualităţii Lumii. Istoria este MEMORIA de Fond a Existenţei în Împletire cu Memoriile de Răspuns Propriu. Creaţia are o MEMORIE de ORIGINE (DIVINO-Creaţie), o Memorie de Natură Fiinţială Proprie de Creaţie şi o Memorie strict Individuală. Iată Cosmogonia şi Cosmologia.
Cosmogonia, ca Naşterea Cosmosului, este pe baza MEMORIILOR ARHECHIPALE DIVINE ale LOGOSULUI-FIULUI Lui DUMNEZEU, CUVÂNTUL prin care „toate s-au făcut”. În sens Creştin, Creaţia are deja de la „Naştere-Creaţie” toată „Structura Fiinţială”, nemaifiind nevoie de „evoluţie-devenire de structurare” (cum zic anticii panteişti). Cosmogonia antică este un „Divin în manifestare-structurare de creaţie”. Ca Viziune Creştină, Cosmogonia este „Creaţie faptică”, cu „Structurarea deplină” pe care o face CREATORUL. Şi Fiinţa Creată apoi face şi ea un „Răspuns Propriu”, care este Cosmologia-Manifestarea Naturii Create. Anticii amestecă Cosmogonia şi Cosmologia, pe când în sens Creştin sunt separate.
Cosmogonia Creştină este Însăşi Creaţia LOGOSULUI DIVIN, pe baza „LOGHILOR-CUVINTELOR” CREATOARE ARHECHIPALE. Zisele „Raţiuni Divine”, în sens Creştin, nu sunt simple „Idei Arhetipale” ce fac apoi „structurarea intrării în materie”, ci sunt „ARHECHIPURI-STRUCTURI Depline”, atât ca Spirit cât şi Corporal-material. Anticii spun că întâi au fost Spiritele şi apoi acestea se „încorporează” în „întunericul materiei”, din care trebuie să „iasă din nou”. În sens Creştin, DUMNEZEU Creează „Fiinţa creată, Spirit şi Corp-materie” deodată şi fără antagonism. ARHECHIPUL LOGOSIC DIVIN este „deodată” Spirit şi Corp, încât „Structurarea Corpului este deja o dată cu Spiritul de Creaţie”. Fără aceste distincţii nete, Creştinismul este eronat înţeles.
Iată, astfel, Cele Două ICOANE-ARHEMODELE, ICOANA Cosmogoniei şi ICOANA Cosmologiei, CHIPUL HRISTIC-DIVINUL ce Se Coboară în Creaţie şi Chipul MAICII DOMNULUI-Creaţia ce se URCĂ în DIVIN.
CHIPUL ICONIC HRISTIC este DIVINUL ÎNTRUPAT în Creaţie.
Chipul ICONIC al MAICII DOMNULUI este Creaţia Întrupată în DIVIN.
Această ÎNFĂŢIŞARE Completă este Viziunea Revelaţiei Creştine.
Fiecare suntem Individualităţi Proprii cu PECETEA-MEMORIA Cosmogonică HRISTICĂ, în Împletire cu Pecetea-Memoria Cosmologică de Creaţie.

(fragment din volumul: Ierom. Ghelasie Gheorghe, "Taina Filiaţiei", în curs de publicare la editura Platytera)

Interviu cu părintele Valerian Pâslaru, realizat de părintele Visarion Alexa (difuzat pe Radio România Actualităţi, emisiunea "Sfatul înţeleptului", 24 Septembrie 2011)

2011-10-18T15:43:00.000-07:00

Părintele Valerian (Dragoş Pâslaru) despre Avva Ghelasie Gheorghe (interviu realizat de Eugen Serea)

2011-09-25T04:55:00.000-07:00

Lansarea volumelor "Reţetele Medicinii Isihaste" şi "Taina Hranei", de Ierom. Ghelasie Gheorghe (Platytera, 2011) - eveniment desfăşurat la librăria Sophia, Bucureşti (19 Mai 2011)

2011-09-21T09:09:00.000-07:00

2 Iulie 2011. Imagini de la mânăstirea Frăsinei. Pomenirea trecerii la cele veşnice a părintelui Ghelasie († 2 Iulie 2003)

2011-07-21T12:40:00.000-07:00

(grupaj realizat de Eugen Serea)

Luigi Bambulea: "Apofatismul ultim"

2011-06-30T13:41:00.000-07:00

I

Întâlnirea tardivă cu opera Părintelui Ghelasie l-a făcut pe autorul acestor rânduri să evite contactul cu o tradiţie apocrifă care a construit în jurul unor amănunte biografice decontextualizate ori răstălmăcite, din viaţa acestui isihast român, un folclor ce nu i-a fost întotdeauna favorabil. Contemporanitatea isihastului nu a fost cea a epocii sale, ci aceea a comunităţii atemporale a marilor mistici creştini, pentru care măsura gândirii despre Dumnezeu se dă în măsura trăirii în El. Descoperirea frontală a operei lui Ghelasie – publicată încă parţial, dar într-un proiect extrem de coerent, la Editura Platytera – relevă cazul unei gândiri, de fapt al unei mistici, nu iluminate, pe cât insuflate, care are, orice s-ar spune, aparenţa neconvenţionalului – atunci când nu lasă chiar senzaţia necanonicităţii în sens doctrinar-confesional. Dar este vorba exclusiv de o aparenţă, întrucât, confruntat cu sinteza dogmatică ortodoxă (formulată, să zicem, de Ioan Damaschinul), Ghelasie e într-adevăr canonic; în confruntare cu tradiţia de gândire teologică ori mistică ortodoxă, teologia sa e firească, în măsura în care o afirmaţie – esenţială – precum „Tot ce există are în sine Memoria lui Dumnezeu.” este firească dogmatic (după ce, mai întâi, e conformă biblic, fapt demonstrabil în interpretarea dogmatică a unui loc ca Ioan I, 1, eventual şi prin înţelegerea funcţiei esemplastice a creaţiei, de materializare a principiilor Logosului în lucruri, conform exegezei deloc întâmplătoare sau irelevante a lui Leonţiu de Bizanţ). Deci de unde provine această aparenţă de necanonicitate sau iniţială senzaţie de ambiguitate ori neconvenţionalitate, proprii tensiunii pnevmatice care face din teologia oricărui mistic un moment de abuzare şi traumatizare a logicii dia-noetice, discursive, obişnuit-cunoscătoare? Iată întrebarea în care se ascunde nu doar provocarea ridicată de teologia Părintelui Ghelasie, ci şi neliniştea – previzibilă – retrăită la întâlnirea cu discursul reformulat sintactic şi tropologic, al operei unui isihast pentru care exigenţa teologică primă coincide cu dificultatea ultimă a filosofiei tari: soluţionarea inadecvării categoriilor limbii la categoriile gândirii, categoriilor gândirii la categoriile cunoaşterii, categoriilor cunoaşterii la categoriile existenţei, categoriilor existenţei la categoriile Fiinţei. Deja intuitiva observare a unor adecvări morfologice locale face evidentă construirea unui idiolect propriu în opera lui Ghelasie, gest ce anunţă proiectul reflexiv şi contemplativ a cărui arhitectonică are dintru început ambiţia de a redescoperi pierduta aură pre-babilonică a limbii; în structurile cristalografice ale acestui verb auroral se odihneşte limbajul construit pe conceptele vii ale Spiritului, mişcate de o logică încordată în ea însăşi până la revelaţie şi ambiţionată de sferele noetice ale supra-polarităţii. Redundanţa sau tautologia nu mai sunt carenţe ale unui stil, ci tocmai strategiile contrapunctice ale acestei logici, dar rămân ele însele atribute exterioare în spatele cărora stă o ordine mai înaltă a cunoaşterii. Apropierea teologică a conţinutului revelaţiei e posibilă, în sens epistemologic, dar şi intelectiv, prin înţelegerea Limbajului care stă în spatele acestui idiolect, pe care pare a-l vorbi Părintele Ghelasie.
Dar care este, în fond, acest language, cum îl înţelege Ghelasie însuşi şi care e miza lui? Iată tripla chestionare iniţială, a cărei soluţionare are, în ochii noştri, avantajul de a elucida însăşi originea teo-loghiei isihastului de la Frăsinei. În ultimă instanţă, discursul lui foloseşte un alt concept de Limbaj (racordat nu logicii, ci Persoanei), în vederea surmontării crevasei dintre categoriile gândirii şi categoriile Fiinţei. Totodată, sensul eshatologic al acestei limbi-în-chip-auroral vizează tocmai explicitarea Fiinţei într-un apofatism care renunţă la ceea ce s-a convenţionalizat în semantica lui, mai exact la ceea ce e parţial sau eronat înţeles în el de la neliniştitoarea teologie a lui Dionisie Pseudo-Areopagitul. Or, acest Limbaj, care funcţionează în acest tip de apofatism regândit, explicitează tocmai memoria lui Dumnezeu conţinută în creaţie, mistica descoperindu-se, ea însăşi, ca o mişcare a Spiritului fără finalitate în sine, ci ca o propedeutică (în sens terminologic) la o altă stare de arătare – şi la o mai adâncă interioritate –, eshatologică, a Fiinţei. În fond, Limbajul, Gândirea şi Fiinţa reprezintă nodurile cosmice ale acestei sintaxe, pe care se ridică modelul isihast de pătrundere a Tainei, care e Persoana revelaţiei. Astfel încât, a înţelege apofatismul lui Ghelasie e esenţial pentru verificarea canonicităţii gândirii sale (fiindcă e verificată din început legitimitatea dogmatică a logicii fondatoare a discursului), dar presupune şi înţelegerea tipului de Limbaj folosit de acest apofatism, respectiv a mizelor lui fundamentale. Ca o primă încercare de explicare a acestui apofatism, intervenţia de faţă se opreşte la momentul lui dianoetic, dar indicând în cele din urmă momentul, cu adevărat relevant, de forţare a dianoeticului, de încordare a Limbajului în vederea unei realizări de sine prin integrarea în ceea ce-l precede şi în ceea ce-l succede în ordinea Spiritului. Nu găsim întâmplător nici faptul că isihastul însuşi a propus tema Limbajului ca aspect obligatoriu soluţionabil pentru orice ştiinţă viitoare ce se va înfăţişa drept metafizică [parafraza livrescă inversată ne aparţine (eventual cu excepţia Trăirii mistice a Liturghiei, cu toate că, şi aici, iconicul, concept central al unei teologii a epifaniei ce devine revelaţie în Euharistie, e în cele din urmă o tematizare a tipului de Limbaj – de-o altă discursivitate decât aceea a verbului – în care se dă arătarea temporală a Fiinţei): „Mistica Isihastă, spune Ghelasie în Medicina isihastă, ne-a prilejuit o preocupare pentru Mistica Limbajului, Isihasmul fiind Limbaj Transcendental. Aşa, Isihasmul aduce în atenţie o Mistică a Limbajului care îi surprinde pe mulţi.” (§18). Această Mistică a Limbajului e originea teo-loghiei ghelasiene şi fondează apofatismul deosebit care pătrunde ca un duh plin de speranţa arătării, străluminării, vederii, întreaga sa gândire mistică.

II

În Memoriile unui ishast, definirea Limbajului precede orice alt gest teologic: „Încercăm o definire a termenilor şi noţiunilor de bază ce fac posibil un Limbaj specific isihast.” (§21), întrucât întrebarea dată e aceea a posibilităţii unui dialog interior al Fiinţei: „Ce va însemna să încerc să vorbesc cu Sufletul (…)? Va trebui să învăţ Limbajul Sufletului, prin Cuvântul Hristos, care este Limbajul Dumnezeiesc.” (§21). Există urme raţionale ale acestui Limbaj („Dacă Sufletul vorbeşte în cuvintele cereşti, şi mintea corpului nostru va repeta ca un ecou aceleaşi modele”, §21), iar ontogeneza lui relevă momentul prim al întemeierii apofatismului: „Gândirea la Dumnezeu este o umbră a acelei conştiinţe-Eu, ce este dintrodată toată gândirea posibilă şi imposibilă. Gândirea nu este înaintea Conştiinţei, ci după ce Conştiinţa a vorbit în Sine, şi nu Vorbirea Conştiinţei este Gândire, ci Gândirea este Vorbirea Vorbirii de Conştiinţă.” (§42). Astfel, gândirea (post-edenică) se deduce ca plan secundar de realitate, ulterior – calitativ şi temporal – Gândirii (celeste) şi conştiinţei. Aceeaşi discernere în raportul dintre ceea ce este, ceea ce se dă, ceea ce se gândeşte şi ceea ce se rosteşte, respectiv între Gândirea eternă de Sine şi gândirea posterioară a creaţiei, e conţinută în acel paragraf din Nevoinţele unui isihast, unde se afirmă: „Creaţia este Gândirea lui Dumnezeu Însuşi, dar totodată este gândirea creată de Gândirea lui Dumnezeu, şi această împletire de dublă Gândire este Creaţia.” Deci întrebarea care se pune e aceasta: sunt comunicante cele două Limbaje – al Gândirii şi al gândirii –, al lui Dumnezeu şi al omului, sau rămâne de nedepăşit o distanţă între Limbajul-cod-al-Fiinţei şi Limbajul-cod-al-gândirii (ergo discursului)? Răspunsul este, se va vedea, unul pozitiv, iar soluţia va reclama tocmai tipul special de apofatism, care devine afirmaţie ultimă în ordinea Spiritului – fiindcă se împlineşte în arătarea Fiinţei – (depăşind deci retorica discursivă, lipsită de speranţă, a negaţiei). În Nevoinţele isihaste, recuperarea Limbajului în limbaj e gândită în termenii specifici teologiei Logosului, deja invocată mai sus: „Ce iese din mâna lui Dumnezeu are Înrudirea mâinii lui Dumnezeu şi aşa este posibilitatea comunicării reciproce.” Traducerea acestei Gândiri în actul comunicării creatului cu ceea ce-l precede nu se realizează în regim discursiv, atâta timp cât „mistica ce caută Fiinţa trebuie să Transceandă Limbajul Conceptual, Raţional, să remonteze Cuvintele arhetipale, singurele ce dau concretul Fiinţial al calităţii.” (§22). Fireşte că acest scop, de a descoperi prin mistică Fiinţa, explicitează şi fundamentele ontologice ale Limbajului, gândit ca energie a ceea ce este în devenire: „Existenţa în sine este Limbaj şi Dialog.” (Urcuşul isihast, § XXXII). Aşa se face că, în Dialog în absolut, e schiţat destinul în istorie al Limbajului (dacă nu destinul istoriei în interiorul acestui Limbaj): „Prin Întruparea Personală a Logosului-Fiului Hristos, Dumnezeu se redescoperă prin Limbajul nostru Fiinţial. Toţi marii înţelepţi necreştini au reamintit de Limbajul «ancestral» Dumnezeiesc ce este în esenţa noastră Fiinţială, şi ei au descoperit frânturi de acest Limbaj... Vine Hristos Logosul Total cu tot Limbajul Dumnezeiesc şi aşa prin creştinism se aduce real întregul Limbaj Sacru, pe care acum noi trebuie să-L reînvăţăm în propria vorbire.” (VI). Deci dacă am rectificat mai sus ideea destinului Limbajului în istorie, evidenţiind mai adânca semnificaţie a destinului istoriei în interiorul acestui Limbaj, nu am făcut altceva decât să aducem dezbaterea în chiar orizontul problematic specific teo-loghiei lui Ghelasie (care cuprinde o implicită teologie a istoriei, întemeiată pe creaţie, Întrupare şi mişcare eshatologică): istoria e formatată de acest Limbaj-cod-interior-al-Spiritului, şi, integrată unui context să zicem platonic, ioaneic, eckhartian, hegelian sau heideggerian, afirmaţia nu mai are nimic inedit în ea însăşi. Cert este că, în Dialog în Absolut, Părintele Ghelasie remarcă: „Noi eronat considerăm Limbajul ca vehicul al Gândirii, căci, în fond, Gândirea este «vehiculul» Limbajului în sine Fiinţial.”, observaţia precedând tematizarea paragrafului 42, numit Câteva repere ale Limbajului Fiinţial faţă de Limbajul Gândirii. Ca, în capitolul IV, semnificaţia fundamental inedită a unui tip de apofatism creştin – mai exact, al unei mistici creştine autentice (regăsibile la Grigore Palama) – să fie detaşată de orizontul problematic şi de soluţiile de tip filosofic: „Filosofii Logicii Platoniciene şi Aristotelice consideră că operaţiile de Gândire sunt doar pe negativul raport între Raţionamente. O Judecată este pe baza triadei: afirmaţie, negaţie, sinteză. Sistemul nostru de Gândire este pe baza opoziţiilor, Raţiunilor afirmative şi negative, care, apoi, dau «Concluzia». Însă Platon şi Aristotel intuiesc Chipul de Limbaj, dar îl confundă cu Inteligenţa Gândirii, făcând Gândirea originea Limbajului. Creştinismul vine cu Redescoperirea Limbajului în sine Fiinţă Logos, care este adevărata origine a Gândirii Harice. Fiinţa este originea Harului şi nu invers. Creaţia este în sine Limbaj, nu Gândirea.” E firesc, aşadar, că, depăşind categoriile de Gândire – sau „desculţi de ele”, după expresia isihastului – categoriile de Limbaj revin nu ciclic, ci originar, la categoriile Fiinţei, pe care o traduc în regimul unei rostiri harice, a unei teo-loghii, a cărei plenară realizare se dă în Persoana Celui în care Fiinţa, Gândirea lui Dumnezeu – şi Limbajul lor în lume – coincid: Logosul întrupat. Astfel încât, discursul apofatic al teologiei e depăşit de discursul care îl precede, catafatic, al afirmării prin prezenţă a marii revelaţii, care e Întruparea lui Dumnezeu în istorie şi Învierea lui Hristos pentru veşnicie. De aceea, trăirea harică a lui Dumnezeu – tradusă în mistica proprie isihasmului – coincide acestui catafatism ultim, acestei afirmaţii plenare a Fiinţei, ce depăşeşte structurile dianoetice ale catafazei şi apofazei discursive. Nu e, prin urmare, întâmplătoare concluzia lui Ghelasie, din Scrieri isihaste, potrivit căreia, în discordanţă cu soluţiile clasice ale filosofiei (exceptând eventual sistemele platoniciene şi hegeliene), „Omul nu este o Fiinţă cugetătoare, ci Cuvântătoare-Sacră. Limbajul în sens creştin înseamnă Cuvântarea Originii.”

III

Rezumatul acesta – prea puţin generos – relevă, în locurile ei elocvente, gândirea mistică a Limbajului pentru Ghelasie de la Frăsinei. În viziunea gândirii harice (sintagmă ghelasiană simetric opusă sintagmei lui Maxim, a raţiunii obişnuit-cunoscătoare), Limbajul e anterior Gândirii, întrucât Limbajul e expresia identitară, iar nu o manifestare externă a Fiinţei. Dar nu este vorba de limbajul ca retorică sau discurs, căci orice flatus vocis şi, mai mult, orice sintaxă discursivă lipseşte din ceea ce înţelege Ghelasie prin Limbaj: acesta nu e urma în timp a Fiinţei, lăsată sub impresia cunoaşterii dată de Gândire, ci e codul veşnic al Fiinţei personalizate, întipărit pe firmamentul conştiinţei – cu funcţia similară, de metron, a lumii astrale create în ziua a cincea cu o strălucire ce are un Model mai înalt în Lumina cea neapropiată, din prima zi a creaţiei. De aceea, anterioritatea Limbajului în faţa Gândirii reclamă şi alte categorii de înţelegere a tainei lumii, decât cele ale Gândirii (căci „Conştiinţa este Gramatica vorbirii în sine.”, după cum se afirmă în Memoriile unui isihast, § 42, afirmaţie perfect concordantă cu Maxim, pentru care „legea naturală înfăţişează ţesătura armonioasă a universului ca pe o carte”). Tocmai această anterioritate a Limbajului (cod al Fiinţei, nu discurs) în faţa Gândirii, ca orizont al Fiinţei în arhetipurile căruia se vor turna ulterior formele acestei Gândiri, e sursa şi toposul iniţial ale apofatismului Părintelui Ghelasie, ale cărui specificităţi se cer exprimate fără echivoc.
1. Acest tip special de apofatism nu are în sine urme de agnosticism (căci cunoaşterea e în continuare posibilă, chiar necesară), iar el nu repetă nici repulsiile gnostice în faţa materiei (întrucât creaţia are în ea memoria lui Dumnezeu plasticizată în logoi): „Mistica isihastă este Mistica Duhului Limbaj neamestecat, dar întrepătruns, Hristos cel Înviat (nu doar Întrupat) cu Trupul, deci Cel cu Limbajul integral de Transcendent şi de Creaţie.” Aşa încât Întruparea e, într-adevăr, discursul catafatic al lui Dumnezeu în istorie, chiar dacă non-identitatea ipostatică Tată-Fiu face ca în spatele acestei arătări să rămână un rest nerevelat, pe care apofatismul discursiv încearcă să îl reclame. La acest nivel, dubletul discursiv apofatism-catafatism e depăşit de o afirmaţie superioară afirmaţiilor retorice, fiindcă e vorba de o afirmaţie ultimă, în ordinea Fiinţei, făcută în registrul unui Limbaj nederivat babilonic, ci originar, fiinţial, ontologic.
2. Apofatismul are un ochi deschis în noi înşine, prin care se depăşeşte pe sine spre afirmaţia supra-discursivă: „Creaţia nu este o Creaţie pe jumătate care trebuie să evolueze la Limbajul Dumnezeiesc, ci este o creaţie deja Vie cu Limbaj deplin de Creaţie, care învaţă să participe cu Propriul Limbaj la Limbajul Dumnezeiesc.” (Memoriile unui isihast, §48).
3. Apofatismul nu este o operaţie a raţiunii ori intelectului, ci o mişcarea sintetică, recapitulativă, a fiinţei, spre Fiinţă (de unde rezultă şi valenţele revelatorii ale acestui apofatism): „Secretul Isihasmului nu este Magia Minţii, ci Participarea cu o Minte Integrală nefărămiţată la Supra-Realitatea spirituală Suflet, dincolo de Realitatea Minţii.” (Iscusinţa trăirii isihaste, §50).
4. Apofatismul nu e un blocaj, ci un moment spre catafatismul ontologic, şi nu e o soluţie tehnică, ci adevărata soluţie după chipul naturii divine: „Căderea este un cerc vicios al conflictului.” Din acest cerc vicios încearcă Ghelasie să iasă, mai exact, din binomul opozitiv discurs al fiinţei – discurs al intelectului. Or căutarea unui continuum între acestea două arată că ruptura calitativă ce face aparent incomunicante lumile spiritului cu lumile materiei e o traumă accidentală, iar nu o condiţie fatală, nesoluţionabilă, veşnică.
5. Apofatismul spune ceva despre Limbaj, aşa cum Limbajul raportează la sine problema Gândirii. Dar originea şi sensul apofatismului pe care se întemeiază teo-loghia ghelasiană nu funcţionează pe binomul discursiv apofatism-catafatism, ci pe paradigma apofatică a Transfigurării. În baza dezvăluirii Logosului în Întrupare şi a Învierii lui (ca salvare a ciclicităţii prin deschiderea eshatonului), acest apofatism devine o afirmaţie ontologică ultimă, depăşindu-se, aşadar, sau adâncindu-se pe sine, în ceea ce ar însemna catafatismul Logosului (de unde şi iconicul ca arătare afirmativă în ordinea Spiritului, concept esenţial al misticii lui Ghelasie).
6. Apofatismul este o problemă de raport. În mistica lui Ghelasie de la Frăsinei, apofatismul lui Dionisie este rectificat. Pentru Pseudo-Areopagit, manifestările sau atributele divine trebuie reduse la Persoana divină însăşi, dar pentru Părintele Ghelasie raportul e centrat diferit, iar nearătarea deplină prin atribute nu înseamnă şi necunoaşterea prin dialogul ce răsună în rugăciune sau în contemplaţie. În Dialog în Absolut, Ieromonahul Ghelasie spune: „Aici este şi Apofatismul Misticii, nu ca reducerea fiinţărilor la Fiinţa în Sine, ci ca deosebirea Fiinţei lui Dumnezeu Dincolo de Fiinţa şi fiinţările de Creaţie. Dumnezeirea este Fiinţă Unică şi Fiinţări Pure ca Treime şi Har, şi aceste Fiinţări Dumnezeieşti sunt Apofatice faţă de fiinţările de Creaţie. (...) Apofatismul Mistic este apofatismul Gândirii-atributelor, dar este descoperirea Limbajului Dialog (ca Supra-Limbaj Fiinţial).” (§41). Altfel spus, apofatismul nu se raportează între noi şi Fiinţa lui Dumnezeu, ci între Fiinţa lui Dumnezeu şi creaţia Lui sau manifestarea Lui în creaţie: ceea ce este doar creaţie a Lui în noi Îl vede apofatic, dar ceea ce este El Însuşi în noi Îl înţelege şi Îl vede – sau Se înţelege şi Se vede – în regimul unei afirmaţii ultime. Chipul şi asemănarea restaurate sunt posibilitatea acestui catafatism, iar Hristos Însuşi Întrupat şi Înviat e Dumnezeu revelat dincolo de apofatismul discursiv care Îl desparte de noi prin starea de creaţie, într-o afirmaţie plenară a acelui „Eu sunt Cel Ce este!” şi a acelui „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul.”

IV

Într-adevăr, problema apofatismului se reduce la problema vederii (şi a iconicului). În Vechiul Testament, Moise, Ilie, Iacov sau Isaia întrevăd deja Taina, care abia în zilele acestea mai de pe urmă s-a arătat plenar ca judecată ce salvează şi defineşte lucrurile (după o altă expresie a lui Maxim Mărturisitorul). Catafatismul şi apofatismul din discurs, proprii Legii, se depăşesc în Înviere, într-o afirmaţie al cărei sens e acela al chemării creaţiei spre veşnicie. Nu neînsemnată se dovedeşte a fi, în acest context, finalitatea acestui tip de apofatism special al lui Ghelasie – care se identifică cu un catafatism superior, fiindcă presupune arătarea şi afirmaţia –: „Mistica e o activitate ce merge până la acţiunea pe Codul Genetic Informativ. Mistica susţine că putem lucra pe Codul nostru genetic, prin Schimbarea Informaţiilor.” (Memoriile unui isihast, §70). E evidentă invocarea entheosis-ului, a îndumnezeirii, care devine, odată cu afirmaţia conţinută în apofatismul afirmativ, măsura înaltei relevanţe a acestui apofatism practic, contemplativ şi noetic, dar şi viu, trăitor, dialogant, catafatic, în care isihasmul devine isihie, iar În-truparea devine În-viere. În acest sens, originile teo-loghiei ghelasiene trebuie căutate în acest orizont foarte problematic, în care se descoperă că abia reînvăţarea limbii angelice prefaţează cunoaşterea diurnă, din Lumina neapropiată, a Dumnezeirii. În structurile Limbajului primordial afirmativ („Să fie!...”, iar nu „A zis el oare?...”) , mistica înţelege că se odihnesc categoriile Cunoaşterii, ale Existenţei şi ale Fiinţei.

Luigi BAMBULEA
teolog şi filolog,
revista „Verso”, Cluj-Napoca

(text apărut în revista „Sinapsa”, Nr. 8/2011, pp. 107-111)

Prof. univ. dr. Virgil Ciomoş : "Scurte note la apofatismul creştin. De la discurs la imagine"

2011-06-30T10:13:00.000-07:00

Distincţia dintre apofatism şi catafatism este destul de notorie pentru a insista asupra ei. Ea încearcă să răspundă, în esenţă, exigenţelor – paradoxale – ale teologiei creştine. Căci, într-adevăr şi pe de-o parte, nimeni nu l-a văzut pe Tatăl, pe de alta, însă, Iisus Hristos constituie tocmai chipul său. Există, aşadar, un apofatism al paternităţii, după cum există şi un catafatism al filiaţiei. Cum se vede, dificultatea teoretică – proprie oricărui paradox – revine la a asuma faptul, vădit contradictoriu, mărturisit de către tradiţia creştină, care afirmă că invizibilul a devenit, totuşi, vizibil, că, prin întrupare, Logosul însuşi a luat astfel un chip, chipul Tatălui. O problemă teoretică îşi găseşte rezolvarea printr-un act practic, acela – „scandalos” – al întrupării Celui fără de trup.
Procesul de integrare a semnificaţiei acestui unic eveniment în reflexia teologică şi filosofică postcreştină s-a petrecut destul de lent şi a trecut prin numeroase momente critice, adesea conflictuale. Două au fost, credem noi, obstacolele principale ce trebuiau surmontate de majoritatea gânditorilor primelor secole ale erei noastre. Primul pretinde să se facă distincţia dintre simpla manifestare a lui Dumnezeu – cea care poartă, în mod generic, numele de „teofanie” –, şi, respectiv, revelaţia propriu-zisă a lui Dumnezeu. De cele mai multe ori, spiritul antichităţii greco-romane L-a asimilat pe Iisus Hristos cu un nou avatar, adică cu o nouă manifestare a Divinităţii, mai reuşită, poate, decât celelalte, dar situată mereu în registrul creaturii, ca Întâiul Fiu (făcut, iar nu născut). Arianismul primelor secole este, în context, una dintre cele mai elocvente mărturii ale acestei serioase dificultăţi. Cel de-al doilea obstacol rezidă în contaminarea teologiei creştine cu idei specifice neoplatonismului târziu – mai ales, cu cele ale lui Proclus –, din perspectiva cărora, discursul teologic – al cărui „obiect” este Dumnezeu însuşi – nu poate depăşi calea negativă. Fiind „situat” dincolo de fiinţă sau de ceea ce noi ne imaginăm prin aceasta, Dumnezeu nu poate permite decât două tipuri de discurs: cel pur negativ – ale cărui predicate sunt negate printr-un perpetuu a- privativ –, respectiv, cel hiperbolic – ale cărui predicate sunt dincolo de orice predicat – hyper-: Dumnezeu nu este bun, nu este drept etc., El este dincolo – hyper- – de bunătate, de dreptate, de vreme ce, aceste din urmă predicate nu pot fi cuprinse în discursul teologic decât în măsura în care au un sens deja cunoscut, adică pur uman. E tocmai tipul de discurs pe care Meister Eckhart se amuza să-l livreze colegilor lui, teologi.
Ce mai rămâne, atunci, din teologie? Un simplu amuzament? Dacă orice discurs teologic relevă de şi se limitează la natura noastră umană, căci Dumnezeu nu are nevoie de teologie (i.e. de teologia noastră) pentru a se cunoaşte pe sine însuşi, urmează că – în calitatea ei de discurs al creaturii – teologia însăşi ar trebui fie să tacă pur şi simplu, fie să nege, într-un al doilea moment, tot ceea ce afirmă în primul. E ceea ce se cheamă a fi un discurs care „afirmă” în mod secund, adică prin denegaţie: îl negi pe „Dumnezeu” doar în măsura în care îl reduci mereu la predicatele tale umane, tocmai pentru a-I restitui, în acest fel, propria-I demnitate, supra-umană. Cât de diferit este, însă, un astfel de discurs de acela al ateului? Şi care ar putea fi, în cele din urmă, obiectul teologiei, de vreme ce Dumnezeu nu e un obiect şi nici măcar un subiect, de felul acelora pe care suntem noi capabili să le definim?
Una dintre încercările binecunoscute de a depăşi acest impas este cea definită prin via eminentiae: rugăciunea şi lauda sunt discursuri, ce-i drept, dar ele au un cu totul altfel de referent decât cel creat: „partenerul” lor – pentru a spune astfel – îl constituie însuşi Dumnezeu. Dar, din nou, care ar fi, atunci, criteriul necesar şi suficient pentru a despărţi un discurs rogativ autentic de unul pur imaginar, de nu chiar halucinat? Pare evident că simpla noastră dorinţă – fie ea autentică – nu e suficientă pentru a asigura această „destinaţie” de dincolo de orice destinaţie. Pentru ca lauda noastră să poată fi auzită de Cel de „dincolo” de orice dincolo trebuie ca ea însăşi să ne fi fost deja dată de Cel căruia încercăm să I ne adresăm. Altfel spus, întemeierea discursului „nostru” doxo-logic nu poate veni decât de la Acela căruia îi este adresat, adică de la Logos-ul însuşi. Nu este El, oare, Cel care ne-a învăţat Tatăl nostru? Dar mai poate fi, atunci, acest discurs (în ecou) „al nostru”? Cine se roagă, de fapt, atunci când ne rugăm? E oare cu putinţă ca rugăciunea să-şi atingă ţinta fără ca Ţinta însăşi să fi venit deja la noi? Ar însemna asta, la limită, că nu putem spera decât într-o rugăciune care să ne fi fost transmisă de Cel care s-a făcut trup pentru ca noi să-i putem vorbi?
Evenimentul Întrupării constituie, cum se vede, punctul central al oricărei teologii apofatice, mai precis, al oricărei cunoaşteri teologale (care depăşeşte ambiţia umană, prea umană, de a spune ceva „inteligent” despre Dumnezeu). Asupra acestui punct, Părintele Ghelasie a insistat mereu. Atât de mult încât până şi scriitura lui a trebuit adaptată la diferenţele de nivel, la nuanţele pe care textul însuşi le conţinea. Fără întruparea Logos-ului nu e chip să depăşim discursul uman. Iar asta a devenit posibil tocmai pentru că Logos-ul însuşi aduce odată cu Sine problematica proprie chipului. Cu alte cuvinte, dacă e chip să vorbim despre Dumnezeu este tocmai pentru că Logos-ul, cel divin desigur, este El însuşi Chip. Chipul increat al tuturor chipurilor create. Vom încerca, în cele ce urmează, să restituim câteva dintre liniile directoare al mistagogiei icoanei, aşa cum înţelege s-o dezvolte Părintele Ghelasie, pentru a reveni, apoi, la problema noastră din debut: cum e cu putinţă un apofatism creştin, altul decât cel antic, fie el denegativ sau hiperbolic?

Că nu e vorba – aşa cum am văzut deja – de o simplă manifestare, ci de o pură revelaţie, cea a Fiului lui Dumnezeu, Părintele o spune încă de la început, invocând, inspirat, pe Sfântul Ioan Evanghelistul: „Creştinismul este Taina «CUVÂNTULUI care se face Trup», Taina Trupului CUVÂNTULUI nu mai este «umbrirea» Spiritului, ci Descoperirea Sa” [1]. Întruparea perfectă trebuie, prin urmare, înţeleasă ca Întruchipare. Dar şi invers, Întruchiparea perfectă trebuie înţeleasă ca Întrupare. Taina Spiritului ni se arată nouă – şi se arată în ea însăşi – prin Întrupare, pentru că Întruchiparea fără rest a Spiritului revine tocmai la Întruparea Lui. Iar această Întrupare are loc oriunde există un preot şi, deci, o liturghie. În acest fel, taina ritualului hristic – care este liturghia, redefinită astfel ca reactualizare perpetuă a Întrupării – revine la taina icoanei. Ceea ce presupune, evident, o „lărgire” a teologiei clasice a icoanei, aşa cum este ea practicată în mod obişnuit recurent [2]. Căci, în euharistie, Hristos Iisus este prezent nu în- şi printr-un anume „chip”, mai mult sau mai puţin imaginar, ci ca fiind El însuşi, în Persoană. Nu e, deci, vorba de un chip mort ci de unul viu, şi anume, de Cel care a învins moartea. Or, dacă, prin împărtăşirea cu acest Trup înviat, devenim noi înşine mădularele sale, urmează că trupul nostru – în chiar intimitatea lui cea mai „intimă”, pentru a spune astfel – nu ne aparţine. Într-o societate precum a noastră, în care proprietatea asupra propriului trup este, dimpotrivă, unul dintre drepturile fundamentale de la sine înţelese, singură psihanaliza lacaniană, inspirată de tradiţia creştină, mai păstrează această exigenţă. Înscrierea (la propriu a) logos-ului în trupul unora dintre tinerii noştri se reduce, astăzi, la un simplu tatuaj.
Principiul fundamental pe care se sprijină mistagogia icoanei este acela transmis de Dumnezeu însuşi lui Moise: „Eu sunt Cel ce sunt”. Fiinţa este Persoana sau, invers, Persoana este Fiinţa: „Teologic, PERSOANA este Perihoreza FIINŢIALITĂŢII FIINŢEI în Sine” [3]. În plus de această revelaţie veterotestamentară, mai ştim, însă, prin Hristos Iisus, că Fiinţa însăşi este treimică, că ea nu este una abstractă, moartă, ci vie şi că, în consecinţă, există ceva de ordin intra-fiinţial în Fiinţa însăşi. Or, tocmai Trifiinţialul Fiinţei – intra-fiinţial, însă, fiind, adică fără nici o distanţă de Fiinţă – constituie temeiul ultim al iconologiei şi, deci, al teologiei creştine. Termenul de Persoană primeşte, în acest fel, noi valenţe. Căci, fără a renunţa în vreun fel la caracterul personal al Fiinţei, se vădeşte acum că – devreme ce Dumnezeu este „Cel Viu” – există o anume „distanţă fără de distanţă” între Persoana „în sine” a monoteismului – care este, totuşi, creştinismul – şi felul ei de a fi, viu, adică diferenţiat. În termeni aristotelici, Principiu-Unul nu este separat de Multiplu, el este tocmai Unu-Multiplul. Şi ce diferenţiere mai radicală poate fi concepută decât cea care există între nişte persoane, care sunt, fiecare, unice? Putem, astfel, distinge între cele două sensuri ale Persoanei: cel care evocă, mai întâi, caracterul ei de Creator, adică de Tată, de paternitate situată cumva „dincolo” de orice distincţie – TEO-PERSOANA, în formularea Părintelui Ghelasie – şi cel care declină acest caracter ca Paternitate efectivă, prin cele trei ipostasuri diferenţiate ale sale: Tată, Fiu şi Duh Sfânt: „PERSOANA TATĂL, chiar ca începutul TREIMII, este «altceva» decât Esenţa-DUMNEZEIREA cea «Dincolo» şi de TREIME” [4]. A confunda unitatea acestor din urmă trei ipostasuri divine – care revin la tot atâtea Persoane – cu un fel de principiu impersonal „originar” înseamnă să abandonezi tocmai fundamentul personal al misticii creştine.
Această înrădăcinare a Iconicului în chiar taina dumnezeirii are, desigur, multiple consecinţe. Fie-ne aici îngăduit să insistăm doar asupra uneia dintre ele. Dacă Teo-Persoana nu se confundă cu Tatăl, deşi nu are nici o distanţă în raport cu Tatăl Însuşi, Ipostas al Sfintei Treimi, înseamnă că unitatea celor trei ipostasuri relevă de o anume Persoană sau, mai bine, Arhi Persoană, care depăşeşte şi conţine misterul inter-subiectivităţii: „Această TAINĂ dintre DUMNEZEIREA fără CHIP şi Cea cu CHIP este TAINA ICOANEI, care le are pe AMÂNDOUĂ în Egalitate şi fără amestecare” [5]. Ca atare, Icoana însăşi nu este o „imagine” ci, după expresia Părintelui Ghelasie, o Iconare, expresie menită să sublinieze tocmai faptul că Icoana despre care se vorbeşte aici este una vie. Iconarea Paternităţii în cele trei ipostasuri ale sale constituie, astfel, prima perihoreză, cea intra-divină. Fiind creat după chipul şi asemănarea cu propriul ei creator fiinţa umană va avea, la rându-i, propria ei perihoreză, secundă. În sfârşit, cea de-a treia perihoreză va reuni în iconare Divinul şi umanul, creatul şi Increatul. Este, credem licit să observăm în această succesiune, economia specifică celor trei ipostasuri divine: prima perihoreză este – cum am văzut deja – cea a Tatălui, cea de-a doua, care presupune actul liber al creaţiei, este proprie Fiului, iar cea de-a treia, care uneşte creaţia cu Creatorul ei în Persoana lui Hristos Iisus, este opera Duhului Sfânt. Interesul nostru se va opri, date fiind limitele acestei modeste intervenţii, asupra celei din urmă dintre perihoreze, nu numai pentru că este „cea de pe urmă” ci, mai ales, pentru că Părintele Ghelasie ţine să remarce un lucru trecut îndeobşte cu vederea de teologii contemporani, şi anume acela că „Sfinţii Părinţi s-au oprit îndeosebi asupra PERIHOREZEI dintre DIVINUL care coboară în Creaţie şi Creaţia care URCĂ în DIVIN” [6]. Perihoreza Duhului Sfânt pare, astfel să se consume nu numai între Buna Vestire şi Ispas, ci şi între Imaculata Concepţie şi Adormirea Maicii Domnului, care, deloc întâmplător, în tradiţia catolică, poartă numele de Assomption, ceea ce revine la un fel de Ispas al pururea Fecioarei Maria.
Orientarea intra-fiinţială a Teo-Persoanei se regăseşte şi în definiţia fiinţei create după chipul şi asemănarea ei: „CHIPUL de PERSOANĂ fiind ICONICUL, înseamnă că Iconicul Creat este «Conţinut» de Natură Creată şi SUPRAFORMĂ de DIVIN” [7]. Altfel spus, fiinţa umană poartă pecetea Teo-Chipului. Ceea ce este îndeobşte cunoscut şi chiar acceptat. Mai dificil este, însă, asumarea faptul că, aşa cum în Fiinţa divină există o „orientare” – cea care ţine de propriul Paternităţii – tot aşa şi în fiinţa creată regăsim aceeaşi „orientare”, care ţinteşte la Supraforma care îi este „proprie”. Între fiinţa increată şi cea creată nu există, aşadar, „oprire” ci, dimpotrivă, o „URCARE în SUPRAFIREA DIVINĂ” [8]. Şi totuşi, deşi aparent neaşteptată, această perspectivă este atestată încă din Geneză. Într-adevăr, dacă omul a fost creat după chipul şi asemănarea cu Dumnezeu, asemănarea însăşi nu se rezumă, în chiar textul biblic, la o iconare artificială, la o simplă „modelare” a omului din lut, după Chipul divin. Omul însuşi n-a devenit cu adevărat om decât după ce Dumnezeu i-a insuflat Duhul său, Duh Sfânt. Consecinţa e destul de suprinzătoare de nu de-a dreptul vertiginoasă: statutul primordial al omului nu este unul simplu şi, mai ales, izolat. Ipostasul său – fie el creat – presupune nu numai configurarea icoanei creatului după Arhimodelul său – increat – ci însăşi prezenţa Duhului – increat – ca „parte” constitutivă a propriei sale fiinţe, create. În acest sens, încă o dată, iconarea presupune, mereu, actul „concret” – adică efectiv – al omologării icoanei în raport cu Arhetipul ei. Pe scurt, Adam era animat – pentru a spune astfel – nu numai de propriul său duh – creat – ci şi de Duhul Sfânt. Păcatul originar constă, după Părintele Ghelasie, tocmai în „oprirea” coabitării dintre om şi Duhul lui Dumnezeu. De aceea, rostul ultim al economiei hristice este tocmai restituirea acestui Duh, prin sacrificiul (şi transmisiunea) ultim(ă) al Fiului. Prin Duhul coboară Dumnezeirea la om, dar tot prin Duhul urcă şi umanitatea la Dumnezeu.
Mai mult chiar, de vreme ce, aşa cum am văzut, Teo-Persoana divină este esenţa iconică a paternităţii, tot aşa şi eul-persoană relevă de un psihism al paternităţii şi, prin urmare, al filiaţiei sale, al transmisiunii paternităţii, adică. La limită, această nouă transmisiune – termen al cărui corespondent latin este tocmai traditio – devine veritabila „harismă a paternităţii”. Aşa cum Teo-Persoana divină conţine în sine relaţiile Trifiinţiale ale propriilor ei ipostasuri – fie acestea inter-subiective – fără a înceta să rămână o Persoană, tot aşa şi eul-persoana umană conţine în sine relaţiile trifiinţiale – de natură creată, ce-i drept – cu alte euri-persoană. Asta nu înseamnă, evident, că persoana umană s-ar putea „dizolva” cumva în textura relaţiilor sale – fie acestea inter-subiective [9]. Şi totuşi, pecetea indelebilă a Teo-Persoanei increate asupra eului-persoană umană nu poate rămâne fără consecinţe decisive. Atingem aici, credem, punctul cel mai preţios dezvoltat de mistagogia Părintelui Ghelasie, una de inspiraţie maximiană, aşa cum el însuşi mărturiseşte. Într-adevăr, coabitarea dintru începuturi a Duhului lui Dumnezeu cu fiinţa umană (şi duhul ei creat) produce un anume „pliu” în propria sa conştiinţă de sine, un analog al Chipului divin însuşi, căruia îi putem acorda, împreună cu Părintele nostru, statutul de Supraeu. E vorba despre partea de taină a omului, de cea asumată în însăşi Taina lui Dumnezeu-Omul, în care are loc mântuirea sau, dimpotrivă, damnarea persoanei umane, în integralitatea ei.
Singură psihanaliza (cea lacaniană, mai ales) a păstrat această preţioasă intuiţie teologală, aceea a „ne-locului” de unde vine pecetea ce se întipăreşte sau, mai bine, se înscrie în conştiinţa noastră, ca un veritabil simptom ce urmează a fi descifrat. Dacă prima variantă a psihanalizei, cea freudiană, insista mai degrabă asupra părţii „căzute” a acestui „ne-loc” – numit de atunci „inconştient” – în varianta ei lacaniană, aceeaşi psihanaliză îşi pune mai degrabă întrebarea – decisivă pentru orice creştin cât de cât responsabil – dacă subiecţi care n-au cunoscut botezul pot fi analizaţi în acelaşi fel cu cei care au beneficiat de acesta. E un alt fel de a ne atrage atenţia asupra unei tradiţii – cea creştină – ai cărei beneficiari suntem fără s-o mai ştim şi al cărei sens, ascuns încă nouă (pentru că de „taină”), ni se relevă abia prin şi după contactul cu alte civilizaţii – precum cea extrem orientală, de pildă – în care cuvântul „persoană” nici măcar nu există. În acest context, analiza felul anume în care se individuează supraeul în cazul bărbatului şi, respectiv, în acela al femeii, dau relief câtorva dintre cele mai profunde şi, în acelaşi timp, mai actuale pasaje din iconologia Părintelui Ghelasie. Ele amintesc, în mod frapant, de formulele de individuaţie corespondente, devoltate de Lacan în seminariile sale. Într-o lume a tranziţiei inautentice – căci adevărata tranziţie este doar Paştele lui Iisus Hristos în Hristos Iisus – înţeleasă, adesea, ca simplă travestire, aceste profunde rânduri pot părea de-a dreptul „reacţionare”.
Să revenim, aşadar, în final, asupra mai sus pomenitei perihoreze dintre Divin şi uman. Vom încerca să restituim dubla mişcare – de care a fost vorba mai sus – într-un limbaj teologico-filosofic, mai apropiat nouă. În măsura în care filosofia însăşi poate, desigur, beneficia de pe urma cunoaşterii teologale. Prima mişcare – care ghidează, practic, întreaga filozofie (şi cultură) occidentală – presupune manifestarea sau, de-a dreptul, revelarea transcendentului în şi prin imanent. După Heidegger, de pildă, cel din Fiinţă şi Timp, Fiinţa însăşi este şi va rămâne mereu „Fiinţă a fiindului” – Sein des Seienden. Am putea, de aceea, spune că analogul evanghelic al acestei prime orientări în fenomenologie – care presupune „coborârea” Increatului în creat –, revine, pe de-o parte, Bunei Vestiri, eveniment al Întrupării lui Dumnezeu în calitate de om – Fiinţa: das Sein devine efectiv un fiind: ein Dasein – şi, pe de altă parte, Botezului (Epifaniei), care corespunde tocmai momentului survenirii fenomenologiei Spiritului (adică a Duhului) în lume. Ar fi vorba, cu alte cuvinte, de o epifanie „catabatică” a lui Dumnezeu, Cel care se revelează omului, „coborând” (prin „inspiraţie”), în calitate de Fiu al lui Dumnezeu. Or, dacă Fiinţa este cu adevărat şi mereu „Fiinţă a fiindului” aceasta se întâmplă tocmai pentru că Mesia se revelează a fi, în acelaşi timp, om – Iisus – şi Dumnezeu – Hristos –, adică Iisus Hristos. Fenomenologia implicată în şi prin Fiinţă şi Timp – un proiect ce rămâne înscris, încă, în orizontul clasic al ontologiei – ca, de altfel, orice fenomenologie modernă, fondată pe onto(-teo-)logie – presupune, astfel, o „hristologie” subiacentă – i.e. un trup: cel al Bunei Vestiri – şi un Spirit (un Duh): cel al Botezului.
Există, totuşi, în Evanghelii şi un alt fel de mişcare, nu mai puţin fenomenologică, dar de sens contrar. Ar fi vorba, pe de-o parte, de Ispasul (Ascensiunea) spre Tatăl al aceluiaşi Mesia, Înviat de astă dată, iar, pe de altă parte, de Rusaliile (Cincizecimea) Spiritului (Duhului), care relevă de un alt fel de „fenomenologie” a lucrării Spiritului (Duhului) în lume. „Fiinţa fiindului” heideggeriană – Increatul e asumat de către creat – se converteşte astfel în „fiindul Fiinţei” – creatul e asumat de către Increat. Or, dacă Fiinţa se manifestă, acum, ca „fiind al Fiinţei”, aceasta se întâmplă tocmai pentru că Mesia e, în acelaşi timp, Dumnezeu – Hristos – şi om – Iisus –, adică Hristos Iisus. Am putea, deci, spune că această a doua mişcare fenomenologică e o epifanie „anabatică” a Omului, care se revelează „urcând” (prin „aspiraţie”) în Dumnezeu, şi anume, în calitate de Fiu al Omului. Ispasul (Ascensiunea) devine, în acest caz, un fel de Bună Vestire (Anunţare, l’Annonciation) inversată (răsturnată [10]), pentru că nu mai e Dumnezeu Cel ce „se anunţă” omului ci, dimpotrivă, Omul însuşi – cel înviat – care „se anunţă” acum (şi pentru a spune astfel) lui Dumnezeu. Şi nu mai e Dumnezeu Cel care se întrupează în om ci Omul însuşi – din nou: înviat – cel care se întrupează, de astă dată, în Dumnezeu [11]. Istoria devenirii Increatului în creat se inversează, şi ea, prin istoria devenirii creatului în Increat. Dacă până la Înviere Dumnezeu era cel ascuns în om, de acum înainte omul însuşi va fi cel ascuns în Dumnezeu. Ceea ce revine la un fel de inversare (răsturnare) a Tainei tainelor – a încifrării ei ca nouă şi veşnică Evanghelie (care este Apocalipsa) – şi, prin analogie, a hermeneuticii care îi este proprie.
Reamintindu-ne, aşadar, că persoana Fecioarei [12] şi, ca atare, Maternitatea rămân, mereu şi pentru totdeauna, în centrul acestui alt fel de Botez care sunt Rusaliile (i.e. Botezul cel de sus), avem de-a face, aici, cu un cu totul alt fel de filiaţie [13], una care survine, mai precis, în şi prin Spiritul (Duhul) Nou, Acela al Învierii. Graţie acestei noi „naşteri” de sus (nu mai puţin feciorelnică), fiii lui Dumnezeu – precum Ioan (dar, prin anticipaţie, şi Ilie, personaje ale istoriei şi, deci, ale fenomenologiei „de pe urmă”) – sunt „urcaţi” (i.e. „răpiţi”) spre (întru) Tatăl ceresc, în conformitate cu „ascensiunile” (ispasurile) care le sunt „proprii”. Prima care este ţinută să beneficieze de acest Ispas „de pe urmă” (i.e. post-mortem) este Fecioara Maria, proslăvită – cum se ştie – imediat după Adormirea ei. Să mai amintim, în treacăt, că, în psihanaliza lacaniană, urcarea conştiinţei spre propria ei condiţie de posibilitate – inconştientă, adică de taină – poartă numele de assomption, nume pe care catolicii îl folosesc tocmai pentru a desemna ridicarea la cer, cu tot cu trup, a Maicii Domnului. De altfel, Mesia Însuşi îi avertizase pe ucenici că, după împlinirea Ispasului său, va atrage totul la El. Hristos „re-capitulează în El întreaga creaţie”. Trebuie, cu alte cuvinte, ca totul să urce spre acest „Cap” (Pantocrator) al întregului univers [14]. Iată care este adevăratul sens – cel de taină – al capitalizării şi, la limită, al „capitalismului”. Învierea (redempţiunea) creaţiei se vădeşte a fi, în cele din urmă [15], cea mai înaltă formă de „reducţie fenomenologică”, singura eficace. Acesta e, de altfel, şi sensul profund – escatologic – al neîncetatei liturghii proprii creştinismului iconic: îl mâncăm, desigur, pe Iisus Hristos prin cuminecare, dar, în fapt, Hristos Iisus este Cel care ne mănâncă pe noi, pe toţi. Căci, aşa cum grăieşte Sfântul Apostol Pavel, „voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos întru Dumnezeu. Iar când Hristos, Care este viaţa noastră, Se va arăta, atunci şi voi, împreună cu El, vă veţi arăta întru slavă” [16].

Note:

[1] Ieromonah Ghelasie, Mystagogia icoanei, vol. 6, ed. Platytera, 2010, p. 13.
[2] Ibidem, p. 14.
[3] Ibidem, p. 17.
[4] Ibidem, p. 19.
[5] Ibidem, p. 26.
[6] Ibidem, p. 28.
[7] Ibidem, p. 34.
[8] Ibidem, p. 35.
[9] Cf. ibidem, p. 42.
[10] O răsturnare marcată şi prin crucile pe care vor fi răstigniţi ucenicii Hristosului Iisus.
[11] Singurul echivalent filosofico-literar al acestei noi fenomenologii îl reprezintă, se pare, scrierile (considerate adesea ca „stranii” ale) lui Walter Benjamin, mai ales cele referitoare la Îngerul Nou.
[12] După profunda remarcă a prietenului şi fratelui întru filiaţie al Părintelui Andrei – Părintele Daniil (Sandu Tudor) – Fecioara Maria se vădeşte a fi, în acelaşi timp, fiică a Tatălui, mamă a Fiului, dar şi soţie a Spiritului (Duhului); cf. Sandu Tudor, Scrieri. I, Epilog la Imnul Acatist al „Rugului”, ed. Christiana, Bucureşti, 1999, p. 70.
[13] E vorba de cea invocată, „din înaltul” Crucii, de Iisus Hristos Însuşi; cf. A. Scrima, Comentariu la Evanghelia după Ioan, pp. 88-99. Semnificaţia spirituală (duhovnicească) a evenimentului face din exodul de pe Cruce al Hristosului Iisus – şi al Spiritului (Duhului) său – ceea ce s-a numit, uneori, prin „micile Rusalii”.
[14] Avem aici, pe deplin anunţată, semnificaţia originară, escatologică, a capitalizării, al cărei simplu analog istoric este capitalismul.
[15] Urma nu mai are, aici, un sens pur hermeneutic ci unul efectiv escatologic.
[16] Coloseni 3, 3-4.

Prof. Univ. Dr. Virgil Ciomoş
Universitatea „Babeş-Bolyai” Cluj
΄

(text apărut în revista "Sinapsa", Nr. 8/2011, pp. 49-54.)

Iubire, Agape, Eros în mistica isihastă

2011-06-03T10:14:00.000-07:00

Pentru părintele Ghelasie Gheorghe, Iubirea este „Unitatea Absolută” [1] – având ca temei Persoana lui Dumnezeu Tatăl, „Originea Originilor” şi „Icoana Icoanelor”, care Naşte pe Fiul şi Purcede pe Duhul Sfânt –, cu alte cuvinte „Chipul Unicului Dumnezeu ca Unul”, „Taina în Sine” sau „Adâncul Persoanei în Sine”.
„Agape” este Unitatea lui Dumnezeu ca Treime, „ca Modalitatea Unului în Multiplu, ce nu contrazice pe Unul”, este „Chip de Treime, Evidenţiere de Taină”, „Adâncul de Dragoste între Persoane”, „Iubire-Dragoste-Dăruire”.
Erosul este „Unitatea Har-Energii-Raţiuni, ca Prelungire-Ecou-Inerţie de Iubire şi Agape Unite”, „Chipul Harului, chip de Iubire Energetică” sau „Adâncul de Atracţie Energetică”, traducere şi prelungire de Agape ca „Atracţie-Afecţiune-Simpatie”.
Sufletul, Creat după Chipul lui Dumnezeu, este „Chip de Agape, Beatitudine-Transfigurare-Transpunere, Împărtăşanie-Comuniune-Comunicare”.
Aceste Trei Moduri Distincte se întrepătrund, „nu se amestecă şi nu se despart”, nu se pot transforma unul într-altul, nu pot fi reduse unul la altul, nici confundate între ele, fără a cădea în denaturări sau falsificări. Iubire, Agape şi Eros sunt distincte, „chiar dacă sunt în legături şi influenţe reciproce”. Cum „Iubirea este Unitatea Absolută”, „Integratoare”, ce se Deschide „În Triade de Suflet-Persoane şi în Comunicare de Suflet-Persoane” şi se Prelungeşte în Corp-Energii, rostul specific al Tainei Căsătoriei în Creştinism este de a uni toate în Binecuvântarea Divină.
O eroare răspândită – ni se spune – constă în a amesteca Iubirea cu „Trăirile Energetice ale Erosului, până la confundarea lor vulgară”, până la un „Misticism Erotic, în care Energiile erotice se confundă cu înseşi Trăirile de Suflet”.
Însă „Erosul este iubire Energetică ce este valabilă doar în Corp, în Suflet fiind Agape, iar ca Unire Totală fiind Iubirea-Iubire”. Sensul Erosului de Energii este de a se „reîntoarce în Agape de Suflet din care a ieşit”, pentru că Erosul este „Complexul Energetic-Corp”, care „nu este o realitate de sine şi în sine, ci este ieşire din Agape-Suflet, ca Prelungire de Dragoste de Suflet în afară”, şi astfel „nu are Raţiunea să stea în Corp, ci să se întoarcă iarăşi în Agape-Suflet”.
Ce se întâmplă atunci când Erosul devine independent de Agape-Suflet, când energiile nu se mai întorc în Agape-Suflet? În acest caz, Erosul, „oprit în desfătarea doar de Corp”, se rupe de Agape, dezvoltă o mişcare contrară Sufletului şi „devine pervertire-desfrâu”, „înjosirea Dragostei Agape de Suflet într-o Energie Desacralizată”.
Părintele Ghelasie consideră ca pe o prejudecată conţinând o eroare de fond teoria cu privire la „sublimarea Energiilor Eros în ceva presupus Spiritual de Agape-Suflet”. Sublimarea Energiilor-Sex ca Feciorie, spre exemplu, nu este suficientă „dacă nu intri la Nunta Mirelui, la Agape de Suflet”. Suntem, aici, introduşi pe firul Evangheliei, în Pilda despre cele Zece Fecioare, cinci dintre ele Înţelepte şi cinci nebune. Ce relevanţă are, aşadar, lipsa Untdelemnului din Candelele celor nebune? Părintele Ghelasie tâlcuieşte: „Candela este Erosul-Corpul, Uleiul este Dragostea de Suflet-Agape. Fără Uleiul-Agape nu este posibilă Lumina Iubirii ca Nunta-Ospăţul Ceresc”.
Aşadar, „Erosul nu are Sens să devină desfătare permanentă în realitatea Corp, ci să treacă prin corp pe care să-l antreneze în orientarea de Suflet-Agape”.
Din perspectivă creştină, sunt două moduri fundamentale de a întoarce Erosul în Agape. Astfel, pe de o parte, „Monahii şi Asceţii trec peste Eros direct în Agape şi Iubire, nu sublimând Erosul în Agape, ci sărind direct peste Eros, totodată înlesnind ca Erosul să treacă direct înapoi în Sufletul Agape, de unde iese, fără Ocolişul Sex-Corp”. Un al doilea mod este zugrăvit în Taina Căsătoriei, Nunta fiind „Agape care se prelungeşte în Unire Eros”. Eros care, la rândul lui, „dacă nu trece prin Agape Familie în Lumină-Copii, devine un Eros nebun, fără Uleiul Dragostei adevărate”. Erosul are, aici, „sens şi raţiune de a fi purtător de Agape-Familie-Copii, până la Agape cu Dumnezeu”.
Părintele Ghelasie subliniază că Mistica Isihastă „nu este o mistică energetică, nu foloseşte energiile Corp ca trăire”, „nu cochetează cu ele, nici nu le pune la proba Transformării în Dragoste Sufletească”, ci „sare permanent şi intenţionat peste acestea”, lăsându-le în gol ca de la sine să se întoarcă în Suflet, „în grija continuă de a nu se înşela şi amăgi de magia energetică ca trăire falsă de Suflet”.
Practicile erotice zis spirituale sunt, din perspectivă creştină, o „pervertire mistică”, iar „complexul apariţiilor fantomatice” ca Eros, ce se poate manifesta chiar şi în practica mistică creştină, exprimă „rezistenţa Energiilor Eros de a se întoarce în Suflet”.
Problema spinoasă este că, „după Căderea Creaţiei”, „Corpul devine Realitatea de Bază şi aşa Erosul Corp nu mai este Erosul normal de Chip şi Har, ci decade în tipare demonice, intrate în informaţiile-Minte de la mâncarea din Pomul Binelui şi răului”, înţeles ca pomul îngerilor căzuţi cu toată fenomenologia aferentă căderii lor. Antrenate mai mult într-o mişcare contrară Harului, Energiile de Corp intră pe toboganul unui „consum exagerat”, până la „autodistrugere-moarte”, „decăderea Erosului în Desfrânare de Corp” fiind totodată „despărţirea Creaţiei de Raţiunile Divine-Har, până la înstrăinarea Creaţiei de Dumnezeu”.
Erosul restaurat în Hristos presupune tocmai acea „întoarcere a minţii în inimă” experiată şi zugrăvită de sfinţii isihaşti, întoarcerea în Agape-Suflet în „Aureolarea Iubirii Totale”, dată de Unirea Nedespărţită şi Neamestecată a Creaţiei cu Dumnezeu.

Florin Caragiu

[1] Citatele din prezentarea de faţă sunt extrase din volumul: Ierom. Ghelasie Gheorghe, „Memoriile unui isihast”, I, cap. 17, ed. Platytera, 2005, pp. 42-47.

„Liniştea din mijlocul vacarmului”, interviu cu arhimandritul Hristofor Bucur realizat de Cristian Curte

2011-05-27T15:03:00.000-07:00

Foto: Părintele arhimandrit Hristofor Bucur, la lansarea volumelor "Taina Hranei" (Platytera, 2011) şi "Reţetele Medicinii Isihaste" (Platytera, 2011), eveniment desfăşurat la librăria Sophia, 19 mai 2011.

Interviu cu arhimandritul Hristofor Bucur,
stareţul Schitului „Sfântul Ioan Botezătorul” din Poiana Braşov

Poiana Braşov e o staţiune animată pe tot parcursul anului. Muzică, turişti, soare, verdeaţă şi... o mânăstire. De fapt un schit, ale cărui chilii nici nu le poţi zări, pentru că sunt camuflate în subsolul bisericuţei de lemn. Călugării de aici au venit din ascultare şi din dragoste de misiune. În staţiune nu există nici o altă biserică, astfel încât micul schit este singurul loc în care se pot ruga cei care urcă Postăvarul şi ar dori, pe lângă relaxare, şi puţină linişte în suflet. Interviul de mai jos e o pledoarie pentru isihia dobândită în pofida condiţiilor exterioare în pofida condiţiilor exterioare şi, de aceea, nădăjduiesc să fie de folos atât monahilor, cât şi mirenilor.

– Părinte arhimandrit Hristofor Bucur, aş începe cu începutul, care, la orice călugăr, este cel mai interesant. Cum v-aţi gândit să intraţi în mânăstire, să alegeţi drumul acesta în viaţă?

– A fost un proces mai îndelungat. Am făcut o şcoală tehnică, am absolvit Politehnica şi am lucrat zece ani într-o fabrică de piese auto. Dar imediat după revoluţie s-au produs aşa, nişte descătuşări şi, tânăr fiind, doream să cunosc cât mai multe, tot felul de provocări spirituale care veneau după o perioadă de îngheţ. Şi participam la conferinţele care aveau loc pe diverse teme. Şi la aceste conferinţe participau şi preoţi şi călugări.

– Dumneavoastră aţi fost tot timpul credincios?

– Nu. Am descoperit credinţa mai târziu.

– Şi ce v-a apropiat de biserică?

– Întâlnirea cu nişte oameni deosebiţi pe care i-am simţit că sunt altfel. Dacă la început vizitam mânăstirile ca pe nişte obiective turistice, de interes istoric sau cultural, în timp, auzind pe oamenii de acolo cum vorbesc şi văzându-i cum se comportă, am înţeles că în mânăstire e altceva, mult mai mult. Şi, treptat, m-am ataşat de mânăstirea Frăsinei, din judeţul Vâlcea, şi aşa am ajuns să îmi doresc să continui viaţa într-o mânăstire. Am făcut şi Facultatea de Teologie şi, după ce am terminat-o, am renunţat la viaţa de oraş, cu slujbă de inginer, şi am plecat la mânăstire.

– Ce anume oferă mânăstirea şi nu poate oferi niciodată viaţa unui creştin în lume?

– E mai multă rugăciune, mai multă linişte, iar condiţiile exterioare influenţează totuşi viaţa spirituală a omului. Dacă te rogi mai mult – chiar de nevoie, în mânăstire, unde este un program strict de slujbe –, atunci şi şansele de a-ţi adânci trăirea duhovnicească cresc.

– Nu este posibil să te blochezi şi în formalism?

– Ba da, există acest risc, dar noi am ales viaţa monahală nu cu gândul de a ne rata viitorul, ci de a-L cunoaşte pe Dumnezeu tot mai mult.

– Şi care-i calea prin care poţi să nu fii doar tipicar şi atât?

– Să combini prezenţa la slujbe cu rugăciunea personală, cu postul şi cu studiul cărţilor de teologie; cu întrebarea altor călugări cu experienţă, atunci când se ivesc probleme, ca să vezi ce anume este de făcut. Şi Dumnezeu, Care vrea ca toţi să ne găsim locul, va găsi şi mijloacele pentru a o face. Noi să fim sinceri în căutarea noastră.

– De multe ori se întâmplă să te rogi şi vrei să participi, adică ai vrea să se mişte ceva la inimă, şi totuşi spui cuvintele respective ca pe o poezie.

– Da, e ceva inevitabil. Dar trebuie să perseverăm şi, din când în când, Dumnezeu ne va picura ceva har ca să simţim şi cu inima că El este prezent şi să ne ajute să sporim, să ne întărim în puţina noastră credinţă.

– Uscăciunea aceasta are legătură şi cu patimile din noi?

– Da, trebuie, bineînţeles, să luptăm şi contra lor. Aici de mare folos ne este postul, cât mai sever, cât mai strict, căci spun Sfinţii Părinţi că din pântece vine, de multe ori, răul; o spovedanie regulată la duhovnici iscusiţi este de neînlocuit. Am avut fericirea să cunosc, la mânăstirea Frăsinei, astfel de ieromonahi: părintele Lavrentie, părintele Paisie, părintele Ghelasie, cărora le sunt recunoscător pentru faptul că m-au ghidat până la punctul în care să ştiu că locul meu este în mânăstire şi chiar după ce ei au dispărut să merg mai departe pe calea aceasta.

– Puteţi să-mi spuneţi câteva cuvinte despre fiecare în parte?

– Da. Părintele Lavrentie era un om care se jertfea pentru oameni. Era tot timpul în slujbe. Veneau la el sute de oameni ca să le facă maslu şi dezlegări. Îl chemau nu numai la biserica de jos, unde se opreau femeile, dar şi în alte oraşe, şi el răspundea întotdeauna la solicitările tuturor. Şi era un om la care se vedea bucuria pe faţă.

– Ăsta e mare lucru!

– Da. Semăna, din punctul acesta de vedere, cu părintele Teofil de la mânăstirea Brâncoveanu. Era foarte bolnav, se mişca greu, dar conta mai mult pentru el să răspundă la solicitările oamenilor.

– Un apostol.

– Exact! Nu atât cu cuvântul, ci cu rugăciunea. Şi i-a ajutat pe mulţi.

– Aţi cunoscut întâmplări deosebite, întâmplări minunate mijlocite de rugăciunea dânsului?

– Nu pot să dau exemple de acest fel, dar mă gândesc că chiar fabrica la care am lucrat, una dintre cele mai mari din Sibiu – se numea Întreprinderea de Piese Auto – a supravieţuit acestei tranziţii nefericite şi prin rugăciunile părintelui Lavrentie. Căci actualul director era credincios, venea la Frăsinei, îl chema şi pe părintele acasă. Şi, în condiţiile în care nu numai în Sibiu, dar în toată ţara, s-a distrus aproape toată industria, iată că această fabrică a supravieţuit şi are şi acum peste 1500 de angajaţi, ceea ce în zilele noastre este cu totul şi cu totul remarcabil, mai ales că nu a fost preluată de un concern străin; a rămas tot a celor care au fost atunci.

– Şi părintele Paisie? L-aţi numit.

– Părintele Paisie avea o strategie specială, în sensul că aproape la toţi credincioşii care veneau la dânsul pentru a se spovedi prima dată le dădea un canon foarte greu: zece ani interdicţie de a se împărtăşi, vrând să-i conştientizeze de greutatea păcatelor lor. Dar asta era doar pentru început. Şi dacă omul încerca să facă din ce-i spunea părintele, atunci canonul acesta se tot micşora în timp, şi, după câteva luni, părintele considera că ai făcut câte ceva şi atunci te puteai şi împărtăşi. Dar trebuia să depui acest efort, să treci peste şocul iniţial, şi nu aveai de regretat dacă o făceai...

– Un om al acriviei.

– Da, pentru început. Dar după aceea se dovedea un om înţelept, care acţiona în funcţie de pocăinţa şi efortul penitentului...

– Ce lucrare aveau oamenii aceştia? Ce lucrare monahicească? Desigur, în general, ea e ascunsă, dar probabil că trăind împreună cu ei, aţi putut să le furaţi ceva din secretul trezviei şi bucuriei duhovniceşti.

– N-am trăit împreună cu ei, că eu nu m-am dus la mânăstirea Frăsinei, eu doar mă spovedeam acolo încă de pe când eram în lume, şi după aceea, când am ajuns la mânăstire. Prima mea mânăstire a fost Piatra Scrisă, din Episcopia Caransebeşului. Vedeam însă că erau oameni împliniţi şi nevoinţele lor tainice eu nu le cunosc, dar se vedea pe ei că sunt pe cale. Şi cel mai drag părinte, la care am rămas până ce s-a sfârşit din viaţă, părintele Ghelasie Gheorghe, a fost omul care m-a marcat cel mai tare, fiindcă avea şi o mare cunoaştere. Eu doream şi să mi se răspundă la zecile sau sutele sau miile de întrebări care mă frământau şi dânsul întotdeauna găsea un răspuns.

– Era şi un teolog, un teologhisitor.

– Exact! Nu s-a ferit să şi scrie, fiindcă era un mistic. Şi din trăirile lui au ieşit mai multe cărţi, şi acestea, cercetate cu atenţie, pot fi de real folos pentru teologie.

– Totuşi, greu de înţeles, greu accesibile cărţile părintelui Ghelasie.

– Aşa e. Cred că tot un mistic este chemat să le decripteze pe cât este cu putinţă. Dar dânsul îţi insufla acea siguranţă că nu este un rătăcit, că scrierile dânsului nu sunt nişte elucubraţii, nişte fantezii ale unei minţi sărite, fiindcă vedeai iarăşi pe el acea bucurie a trăirii cu Hristos. Dânsul era şi un mare postitor, cu un regim foarte sever, pe care punea mare accent, şi lucrul acesta e mai uşor de aplicat de către oameni. Chiar dacă teoria din cărţile lui este, într-adevăr, foarte greu de înţeles, regimul lui alimentar merită să fie urmat de cât mai mulţi oameni, că duce sigur la detoxifierea organismului şi la însănătoşirea lui.

– Părinte, cum era ca duhovnic? Oamenii, într-adevăr, au luat contact cu scrierile părintelui, mai greu le-au înţeles, probabil, însă nu foarte mulţi au trăit o spovedanie la părintele Ghelasie. Cum era ca părinte duhovnicesc?

– Dorea ca noi să participăm la cât mai multe slujbe, în funcţie şi de situaţia noastră din lume sau din mânăstire. Nici nu ne spovedea dacă atunci când veneam era slujbă în biserică. Întâi trebuia să mergem la biserică şi, după ce se termina slujba, atunci se ocupa de noi, de fiecare în parte. Răspundea, cum am spus, la orice fel de nelămuriri şi ne insufla o putere de a merge mai departe, de a ne adânci într-o viaţă de rugăciune.

– A avut mulţi ucenici intelectuali.

– Da, a avut. Au rămas, chiar dacă s-au împlinit opt ani de la moartea lui, şi acesta este un mare lucru. În fiecare an s-a organizat un simpozion dedicat memoriei părintelui şi fiecare, indiferent de formarea lui intelectuală, a găsit ceva folositor pentru el, chiar în domeniul lui de activitate. Ştiu oameni care au fost medici sau ingineri sau filologi sau profesori de diverse specialităţi, care au găsit în scrierile părintelui, dar mai ales în dialogurile cu el, lucrui minunate pentru ei. Fiindcă acesta este un paradox: pe cât era de greu de înţeles în cărţi, pe atât era de accesibil în convorbirea directă. Atunci înţelegeai şi nu mai era nevoie să te forţezi să înţelegi ceea ce voia să spună.

– În cărţi cripta parte din ceea ce transmitea.

– Da. A încercat să creeze, într-un fel, un nou limbaj, prin care să dea importanţă cuvintelor, deci cuvintele să nu mai fie doar un mijloc de exprimare a unor idei, ci fiecare cuvânt să aibă forţa, deci să nu fie o cărămidă care construieşte un sens, ci fiecare cuvânt să aibă o valoare a lui. Acuma, viitorul va arăta cât de bine a reuşit să transmită şi altora aceasta. Sunt oameni care încearcă să expliciteze aceste scrieri, cum este Florin Caragiu, sau părintele Neofit Linte, şi, împreună cu alţii, noi nădăjduim că se va limpezi, în final, ceea ce este acuma încă tulbure şi neînţeles.

– Părintele Ghelasie şi, de fapt, Frăsineiul, ca un pui duhovnicesc al Sfântului Calinic, sunt foarte apropiaţi de practica isihastă. Isihasmul înseamnă liniştea inimii, dar până să ajungi acolo trebuie să lupţi cu gândurile. Cum lupţi, părinte, cu mintea? Cum ţi-o disciplinezi?

– Nu cred că e bine să spui că ne luptăm cu gândurile. Mai degrabă le lăsăm să treacă. Sunt inevitabile, în perioada noastră. Suntem asaltaţi de informaţii. Creierul nostru este suprasolicitat de tot felul de lucruri care vin, şi astfel, mai mult decât în alte epoci, ajungem nişte receptori, nişte enciclopedii şi este, într-adevăr, mai greu să elimini toate aceste influenţe şi să te concentrezi doar asupra rugăciunii. Şi atunci, părintele Ghelasie a încercat să pună în valoare o anumită tradiţie autohtonă a isihasmului, în care nu se mai pune atâta accent pe liniştirea minţii, ci pe un anume tip de închinare în faţa lui Dumnezeu. Şi această închinare înseamnă să-L vezi pe Dumnezeu pretutindeni şi, însoţind starea ta cu anumite gesturi iconice, adică aplecarea capului, împreunarea mâinilor, să participe şi trupul la rugăciunea adusă lui Dumnezeu. Deci să nu ne rugăm doar cu mintea, cu cu persoana noastră integrală. Şi trupul poate să ne fie de ajutor în sensul acesta sau poate să ne fie un obstacol. Aici se leagă importanţa pe care o dădea părintele felului în care mâncăm, ce anume mâncăm, căci dacă nu mâncăm ceea ce trebuie, şi corpul nostru devine un duşman al minţii şi al sufletului, în loc să fie un aliat al lor.

– Şi treptat, dacă lăsăm gândurile şi ne vedem de rugăciune şi de închinare, se spală mintea?

– Da. E un proces greu, care durează ani de zile, dar Dumnezeu ne va da semne că suntem pe calea cea bună.

– Adică, ce semne?

– Asta o pot spune isihaştii... o stare de bine, care vine atunci când tu te rogi şi... mai multe nu ştiu ce să zic.

– Părinte, în tot acest itinerar spiritual pe care l-aţi parcurs, aţi ajuns de la o mânăstire care este foarte izolată, singura din România care nu primeşte femei, într-o mânăstire din mijlocul unei staţiuni turistice. Cum e să faci saltul de la iniţierea sau apropierea de monahism printr-o mânăstire a eremiţilor, într-una care e, de fapt, a mirenilor şi a misiunii?

– Cum am spus, prima mea mânăstire a fost Piatra Scrisă din judeţul Caraş Severin.

– Dar dragostea şi chemarea aţi primit-o la Frăsinei.

– Da, aşa e. Dar la Piatra Scrisă era o situaţie mai grea decât la Poiana Braşov, fiindcă mânăstirea e foarte aproape de un drum european şi de o cale ferată...

– E o mânăstire pe şosea, de fapt...

– Da, pe şosea, la doi metri de şosea e biserica şi corpul de chilii. Este şi un pod metalic, care zdrăngăne îngrozitor, şi a fost greu! Era mai greu acolo decât la oraş, din punctul de vedere al zgomotului. Aveam, aşa cum se întâmplă în multe cazuri, şi nişte crâşme prin apropiere, ca să mai provoace şi acelea ispite pentru muncitorii pe care-i aveam la lucru. Şi am stat acolo zece ani.

– Dar cum, părinte? De ce aţi intrat într-o astfel de mânăstire? Un om, un suflet care caută liniştea, care caută bucuria rugăciunii...

– Am făcut ascultare de P. S. Laurenţiu, pe atunci Episcop al Caransebeşului, fiindcă şi mânăstirea aceasta a fost aleasă de Dumnezeu. Era acolo o icoană a Sfintei Treimi, pictată pe stâncă, pe care oamenii locului o socoteau sfântă. Şi în jurul acestei icoane, care are o vechime apreciabilă – în jur de trei secole –, s-a zidit biserica, şi oamenii vin cu credinţă şi se roagă acolo, şi de aceea s-a construit. A fost întâi doar o capelă şi după aceea s-a făcut şi corpul de chilii, ca să fie permanent o mică obşte monahală.

– Deci în ambele situaţii aveaţi încercări. Aveaţi şi aveţi, că şi aici, în Poiana Braşov, câteodată e mult vacarm, mai ales în sezon.

– Da...

– Cum îl biruiţi?

– Bine aţi zis că numai câteodată...

– Acum, de pildă, când facem acest interviu, e linişte. Chiar pare că suntem în vârf de munte.

– Da, aici depindem de sezonul turistic. Suntem avantajaţi faţă de cei care stau în mânăstiri chiar în mijlocul oraşelor – şi în Bucureşti există astfel de locuri. Noi suntem nişte privilegiaţi. Şi când e lume multă, ne acomodăm situaţiei. Când e lume puţină, suntem bucuroşi şi încercăm să profităm de aceste momente.

– Şi duhovniceşte cum te poţi izola? Adică ce metode ai să stai netulburat în faţa vacarmului? Mă gândesc că şi mulţi mireni au problema asta, nu numai călugării.

– Foarte important este să participi la slujbele bisericii, la cât de multe poţi, în condiţiile în care trăieşti, şi să ţii o legătură strânsă cu duhovnicul. Sunt de-a dreptul fericit când văd atâţia oameni, orăşeani, sau de la sate, că vin să se spovedească cu toată sinceritatea şi nu ascund nimic, şi-i vezi că au o stare de pocăinţă, şi vor să se îndrepteze – nu ştiu cum, dar ei apelează la sprijinul Bisericii şi o fac cu nădejdea că vor reuşi în viitor ceea ce nu pot să facă pe moment. Şi vor reuşi. Să se ţină de treabă, de ceea ce învaţă pe toţi oamenii Biserica.

– Părinte, spre final, pentru că aţi avut şi aveţi contact cu oameni foarte îmbunătăţiţi – aşa, care sunt la limita, la graniţa îndumnezeirii, mai au puţin şi intră în lumină definitiv –, dar, în acelaşi timp, sunteţi foarte conectat şi la lume, că aşa v-a purtat viaţa: credeţi că mai e nădejde pentru civilizaţia aceasta europeană şi pentru România să se îndrepte, să-şi găsească o identitate, să intre într-un făgaş creştin?

– Nădejdea noastră este în Dumnezeu, nu în oamenii care ne dezamăgesc, indiferent de poziţia lor socială, dar nădejdea în ajutorul lui Dumnezeu nu trebuie să ne părăsească. Să fim convinşi că, indiferent de planurile – mai mult sau mai puţin oculte – ale duşmanilor credinţei, Dumnezeu va hotărî când va fi sfârşitul. Îl aşteptau şi apostolii. De multe ori, în istoria Bisericii, au fost perioade de criză, în care oamenii credeau că se vor prăbuşi puterile cerului, dar nu s-a întâmplat aşa, fiindcă s-au găsit întotdeauna măcar câţiva drepţi care să salveze toată cetatea – în cazul nostru, toată lumea.

– Vă mulţumesc!

(text publicat în revista „Lumea Monahilor”, nr. 47/2011, pp. 35-46)

„Vine el Paştele şi o să fie şi mai frumos!“: Părintele Arsenie Praja, pustnicul din Apuseni (articol de Dumitru Manolache)

2011-05-25T08:12:00.000-07:00

fotografie din chilia Părintelui Ghelasie Gheorghe de la Frăsinei

Puţini sunt pustnicii din Carpaţi despre vieţile cărora mai există cineva care să poată depune mărturie. Unul dintre ei este părintele Arsenie Praja, cunoscut mai degrabă sub numele de "pustnicul din Apuseni". Părintele Nicodim Dimulescu, de la Mănăstirea Crasna, judeţul Prahova, care i-a fost ucenic, ne-a povestit câteva amintiri şi ne-a oferit câteva fotografii. Uneori retras departe de lume, alteori coborât printre oameni, părintele Arsenie Praja este dovada vie că măsura sfinţeniei poate fi atinsă chiar şi-n rătăcitele noastre timpuri.

Apusenii au rămas, cu certitudine şi-n zilele noastre, o tainică vatră de pustnicie. Din necunoscute trecuturi, aici au existat şi încă există, chiar dacă despre ei, noi, trecătorii zgomotoşi prin vremuri, nu ştim nimic sau nu vrem să mai aflăm, părinţi care, retraşi prin văgăunile munţilor, răspund într-un mod desăvârşit chemării lui Dumnezeu la sfinţenie. Ei duc mai departe peste veacuri o tradiţie unică, inconfundabilă, o trăire în vederea lui Dumnezeu. De la aceşti pustnici răzbat până în vieţile noastre, conectate la modernitatea care-L înghesuie sau Îl vrea alungat pe Creator din propria-I Creaţie, frânturi de viaţă, modele de moralitate şi, cine ştie, dacă nu cumva datorăm rugăciunilor lor răbdarea lui Dumnezeu.

Fie şi numai conştientizarea existenţei acestor din ce în ce mai puţini părinţi, astăzi, ar fi de-ajuns pentru a ne bucura, simplu, de Înviere. De straiele de lumină în care ne-a îmbrăcat Învierea lui Hristos, pe care ei o văd şi o trăiesc atât de direct, de intim şi profund.

Spre marele nostru câştig, totuşi, de la părintele Arsenie Praja, pustnicul din Apuseni, ne-au rămas câteva fotografii aproape şterse, o carte, amintiri şi foarte puţini martori care l-au cunoscut. În rândurile care urmează, cu ajutorul lor, îi vom creiona, pe măsura modestelor noastre puteri, chipul şi dimensiunea trăirii şi lucrării lui. Căci avva Arsenie purta cu el "moştenirea dumnezeiescului dar al isihiei, ca Binecuvântare transmisă de la avva Neofit Pustnicul", cel despre care avem cunoştinţă că, la rându-i, purta din pustnic în pustnic, în veşnicie, tradiţia creştinării ultimului preot dac de către Sfântul Andrei, după cum aveam să aflăm cu ceva ani în urmă din scrierile părintelui Ghelasie de la Frăsinei, ucenic şi el al pustnicului Arsenie Praja.

Rugăciunea, somnul şi pâinea pustnicească

Ziua de 1 decembrie 1948 a fost clipa în care Dumnezeu a făcut ca părintele Nicodim Dimulescu, de la Mănăstirea Crasna, judeţul Prahova, novice pe atunci în cele ale vieţii monahale, să-l întâlnească pe "fratele Aurel Praja" la Mănăstirea Râmeţ din Munţii Apuseni. Din momentul acela, viaţa i s-a schimbat şi tot ceea ce a urmat l-a avut ca făclie pe acest minunat părinte.

"Îl priveam pentru prima oară cu admiraţia şi dragostea sinceră de copil, dar, datorită căldurii sufleteşti cu care mă primise, mă uitam la dânsul nu ca la un om pe care abia l-am cunoscut, ci ca la cineva foarte apropiat", mărturiseşte acesta în cartea pe care i-a dedicat-o, intitulată "Părintele Arsenie Praja pustnicul".

Şi iată cum arăta viaţa ascetică a acestui pustnic, ce-şi canonea trupul şi-şi curăţa simţurile, pregătindu-şi înlăuntrul pentru ca Domnul să-şi facă acolo sălaş: purta un palton rupt la poale, fără nasturi, încins cu o sfoară de cânepă, ce avea mai multe noduri, iar la gât ceva ce fusese cândva un fular. Avea pantaloni gri, din lână, zdrenţuiţi la glezne, iar pe deasupra, un fel de şorţ, dintr-o bucată de preş, legat în jurul mijlocului cu o sfoară. Umbla mereu cu capul descoperit şi-ntotdeauna, indiferent de vreme, desculţ. Sărăcăcioasa-i îmbrăcăminte purta peste tot urmele ascultărilor sale: var, mortar, vopsele.

Mânca totdeauna numai zarzavaturi şi fructe, iar în posturi, fără ulei. În lungile lui retrageri din lume prin Cheile Râmeţului se hrănea, mai mult ca sigur, după "bucătăria în pustie", pe care o cunoştea transmisă pe cale orală printre asceţii din Apuseni, de pustnicul Neofit Carpatinul, care a trăit pe la anul 1.000 şi care o ştia şi el din moşi-strămoşi: verdeţuri şi fructe de pădure, pâine din cereale zdrobite, făcute ca o cocă ce se usca la aer şi soare, zisă pâine pustnicească. Spunea părintele Ghelasie că, în mod tradiţional, pâinea pustnicească devenise o "lege a pustnicilor". Cine nu mânca această pâine nu putea sta în pustnicie, ori slăbea înainte de vreme şi se îmbolnăvea, ori "strica" viaţa sfântă a pustniciei.

Când se afla în mănăstire, "fratele Aurel", cum îi spunea la început părintele Nicodim Dimulescu, dormea îmbrăcat, având drept pat un scaun obişnuit, cu rezemătoare, iar când dispărea prin bordeiele din munţi, se odihnea direct pe pământ sau pe piatră. În biserică, stătea şi se ruga "lângă uşă, în picioare, cu capul puţin aplecat în faţă şi cu amândouă mâinile împreunate la piept".

Traista cu cărţi, agheasmă, cruce şi fir de busuioc

Părintele Arsenie nu vorbea prea mult. S-a aflat totuşi despre dânsul că se născuse în 1911, în satul Cheia Râmeţului, într-o familie cu stare mijlocie, având trei fraţi şi o soră. La 18 sau 19 ani, a plecat din sat, a vizitat mai multe mănăstiri şi duhovnici, întâlniţi "atunci când aveam mare nevoie de sfatul lor", după cum mărturisea uneori. În 1940, s-a întâlnit cu părintele Evloghie Oţa, sosit de la Sfântul Munte Athos, alături de care s-a stabilit la Mănăstirea Râmeţ, aflată în paragină, pustiită de catolici cu vreo 200 de ani în urmă.

În cartea sa, părintele Nicodim Dimulescu vorbeşte despre avva Arsenie ca despre un "doctor fără de arginţi", "un văzător cu duhul", care nu judeca pe nimeni, se ferea de lauda oamenilor, de la care nu primea niciodată nimic, care se ruga plângând, care respecta rânduielile, bun şi generos, în preajma căruia ţi se năştea în suflet "o fericire nemaiîntâlnită". Un părinte care, deşi nu făcuse şcoală, citea din Psaltire, Ceaslov şi Molitfelnic, de care nu se despărţea niciodată, cunoştea slujbele pe de rost şi avea o mare evlavie la Sfântul Ghelasie de la Râmeţ, despre care povestea lucruri necunoscute, "păstrate de către popor, din tată-n fiu", dar şi despre "alte descoperiri". Iubea natura, apa anumitor izvoare, pe care le considera sfinte, şi se ocupa de bolnavii psihic care ajungeau în mănăstire, de epileptici şi îndrăciţi. Era calm şi blând, dar şi dur, mai ales cu cei care mistificau "adevărul de credinţă", vorbea cu zel, mai ales despre trei păcate: avortul, fumatul şi beţia, având un respect aparte pentru sfinţi, cruce, biserică, icoană, anafură, moaşte, apostoli etc.

După câţiva ani petrecuţi în mănăstire, a primit binecuvântarea stareţului să se retragă "la linişte" în peşterile şi colibele din stâncile din preajma mănăstirii. Mai mult ca sigur practica rugăciunea minţii, dar nu-i plăcea să recunoască. Vorbea însă cu ardoare despre ea, spunând că "şi dracii ar deveni iarăşi îngeri dacă ar rosti această rugăciune".

În traista în care îşi purta cele trei cărţi mai avea o cruce de lemn, un fir de busuioc, o sticluţă cu agheasmă şi un fir de cimbru. Nu rupea niciodată vreo floare, pentru că ele ne vorbesc "despre bunătatea nemărginită şi despre măreţia lui Dumnezeu". Se ruga foarte mult, plângând, mai ales noaptea, când se afla în chilie, în genunchi în faţa icoanelor, în şoaptă, la lumina candelei.

Părintele acorda o importanţă deosebită rugăciunii spontane, pe care o recomanda spunând: "O mulţime de oameni au ajuns sfinţi fără să fi pus mâna pe vreo carte, din cauză că nu aveau cărţi, iar alţii pentru că nu ştiau carte, dar neîncetat vorbeau cu Dumnezeu prin rugăciuni alcătuite de ei pe loc".

"În 1945 sau 1946, părintele a săpat o peşteră în pământ, undeva pe deal, între tufele de brădişor, în partea de nord, nu departe de mănăstire, şi aici mergea deseori noaptea pentru a se linişti şi a se ruga. Această peşteră s-a păstrat mulţi ani sub denumirea de Peştera Pustnicului", îşi aminteşte părintele Nicodim în cartea sa. Acolo se mai duceau şi alţi călugări, mai puţin pregătiţi pentru ispite, dar nu rezistau noaptea şi se întorceau speriaţi în mănăstire, deoarece "dracii au căutat să vă sperie, să vă înfricoşeze, ca să nu vă mai rugaţi", cum le spunea avva Arsenie, căci "pustnicia înseamnă luptă corp la corp cu diavolul".

La Mănăstirea Poşaga, Securitatea şi Sfântul Ghelasie

Pe la începutul anilor '50, împreună cu părintele Ghedeon, a ridicat Mănăstirea Poşaga care, în scurt timp, a atras lume din toată zona Munţilor Apuseni. Din 1953, Securitatea a început să supravegheze activitatea misionară a părintelui Arsenie Praja, iar în iunie 1954 a fost arestat la Turda, fiind anchetat cu duritate. A fost mutat apoi la Cluj şi, după un timp, în urma rugăciunilor la Sfântul Ghelasie, a fost eliberat în mod miraculos, împreună cu ceilalţi arestaţi din lotul Poşaga.

Din această dură perioadă a vieţii lui rămâne memorabil episodul petrecut în celulă cu nişte iehovişti, pe care părintele a reuşit să-i facă mai toleranţi faţă de ortodocşi, dându-i unuia dintre ei porţia sa zilnică de ceai, pentru a se putea vindeca de o boală gravă de rinichi.

La începutul Postului Sfintelor Paşti din 1955, întors la Mănăstirea Râmeţ, a fost călugărit, devenind părintele Arsenie, apoi hirotonit diacon, apoi preot, primind imediat duhovnicia.

O tulburare născută în obştea Râmeţului a făcut ca să fie alungaţi călugării din ea, unii ajungând în puşcării, alţii prin alte mănăstiri, iar părintele să se retragă în casa părintească. Maicile care fuseseră aduse în locul lor au fost şi ele izgonite mai târziu, în urma decretului 410 din 1959.

În sat, iarăşi pribeagul pustnic din Apuseni a început să umble îmbrăcat modest, cu cizme de cauciuc în picioarele-i goale, cu un palton vechi pe timp de iarnă, iar vara, cu un pardesiu decolorat, purtând pe cap o pălărie ponosită, indiferent de anotimp. Din această perioadă datează o fotografie pe care o reproducem şi noi.

Niciodată însă nu a rupt legătura cu Mănăstirea Râmeţ, care devenise cabană cu restaurant, iar chiliile, camere de cazare pentru turişti. Venea adesea şi se ruga în vechea biserică, lua apă de la izvorul de sub Sfânta Masă şi pleca pe drumurile lui, printre stâncile Râmeţului. Se întâlnea cu părintele Dometie Manolache, care slujea în biserica parohială de mai jos de mănăstire, cu care discuta despre vremurile trecute.

Cea mai mare parte a timpului şi-o petrecea într-o colibă de lângă casa părintească, făcută de el aproape de pădure. Aici veneau credincioşii să-i asculte sfatul. Şi tot aici venea şi părintele Nicodim să-l întâlnească, sosirile lui fiind cunoscute în mod tainic, din vreme, de către avva Arsenie.

S-a retras la Crasna pentru pustnicia veşniciei

În 1967, părintele Nicodim Dimulescu s-a stabilit la Mănăstirea Crasna, din judeţul Prahova, împreună cu părintele Ghedeon Bunescu, unde avea să se aşeze, definitiv, în ultima parte a vieţii sale şi părintele Arsenie Praja, în 1973, în luna ianuarie, după ce s-a întors din Moldova, de la părintele Pahonie.

Bolnav şi slăbit, refuzând zile la rând medicul ("Nu avem noi aici pe Doctorul cel Mare?", le răspundea el părinţilor care îl implorau să accepte consultul unui specialist), părintele Arsenie şi-a trăit ultimele zile aici pe pământ spovedindu-se şi împărtăşindu-se de două-trei ori pe săptămână.

Dăruit de Dumnezeu cu harul vedeniei, pustnicul şi-a aflat din timp momentul plecării la ceruri, spunându-le zâmbitor părinţilor care îl îngrijeau că îi vor face pomană cu "fripturi şi cozonac", căci "vine el Paştele şi o să fie şi mai frumos".

Şi, într-adevăr, în Vinerea Mare, din 1973, după-amiază, înduplecat de fraţi, se lăsă consultat de medicul Ioan Maciu, de la Slănic Prahova şi acceptă să fie internat în spital. În Sâmbăta Sfintelor Paşti, a plecat într-un car cu fân, tras de doi boi, întins pe un covor şi învelit cu o plapumă, spre centrul satului Schiuleşti, de unde l-a preluat o salvare spre spitalul din Slănic. Părea liniştit şi împăcat cu tot, chiar vesel, de toată lumea credea că se va ridica şi întoarce la chilia sa.

Minunata Înviere, acolo unde moartea se crede stăpână

E noaptea Paştelui. Clopotele bisericilor din Slănic anunţă Învierea. Sora Sofia, care îl însoţeşte pe pustnicul din Apuseni la spital, se apleacă spre pustnic şi-i spune tare, în ureche: "Părinte, auziţi clopotele de Înviere? Hristos a Înviat!" "Părintele, cu ochii închişi şi cu glas stins, îi zice: "Da. Adevărat a Înviat Domnul!" Acesta a fost ultimul cuvânt al părintelui, peste câteva minute dându-şi obştescul sfârşit, ţinând în mână lumânarea aprinsă, întocmai ca în noaptea de Înviere."

"Acesta a fost deci Paştele cel mult aşteptat şi mult proorocit de părintele, despre care tot spunea, fără ca noi să ne dăm seama de ce, "Vine el Paştele". Şi a venit!..", povesteşte ucenicul său, Nicodim Dimulescu, în cartea sa, simţindu-se în vorbele cuvioşiei sale cristalul de sare al lacrimilor ţintuit în colţul ochilor.

Pustnicul din Apuseni a fost înmormântat în cimitirul Mănăstirii Crasna, după rânduiala călugărească, îmbrăcat în haine de călugăr. Neavând cămaşa de călugărie, căci nu şi-o luase când a venit la Crasna, a fost îmbrăcat în cămaşa ucenicului său Nicodim, care, în clipele acelea, i-a spus: "Părinte Arsenie, îţi dau cămaşa mea de călugărie, dar te rog să mijloceşti la Dumnezeu ca să-mi ajute să merg la Sfintele Locuri, ca să primesc şi eu botezul Iordanului scăldându-mă în el, iar cu cămaşa aceea să mă înmormânteze şi pe mine".

Părintele Arsenie i-a împlinit această rugăciune fiului său duhovnicesc.

Astăzi, pustnicul din Apuseni doarme somnul de veci alături de părintele Ghedeon Bunescu, fratele său de nevoinţă. Somnul lui este străjuit de o sfântă cruce din piatră pe care scrie: "Ieromonah Arsenie Praja, decedat la 30 aprilie 1973. Etate 63 de ani", iar mai jos, următoarele cuvinte: "Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în cel ce M-a trimis, are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viaţă" (Ioan, 5, 24).

Într-adevăr, pustnicul Arsenie Praja s-a mutat din moarte la viaţă, şi aşa cum i-a lăsat testament unui alt ucenic al său, părintele Gheorghe Ghelasie de la Frăsinei, aflăm şi noi ceea ce el, cu siguranţă, vedea: "Va coborî din munte şi din peşteri lucrarea cea de taină a isihiei, până în inima oraşelor, şi mulţi tineri, aparent neştiutori, se vor trezi cu tărie la o viaţă de duh asemănătoare celui din vechime. Minunată va fi această Înviere tocmai acolo unde moartea se crede stăpână! Duhul Cel Prea Sfânt îţi va arăta Puterea mai presus de toate... Îţi las binecuvântarea isihiei, pe care s-o ţii aprinsă în propria candelă, ca o scânteie din care să se aprindă multe altele. Nu te întreba să desluşeşti cum va fi această minune. Lucrarea cea de taină a isihiei va fi taina viitorului lumii noastre. Istoria ce vine va fi cea mai teribilă confruntare dintre Lumină şi întuneric, dintre Duhul Vieţii şi al morţii. Dar puterea Luminii va fi atât de mare, încât va depăşi toate legile fireşti. Fă-te părtaş la această mare aprindere duhovnicească a Lucrării de taină..."

Şi pustnicul Arsenie din Apuseni s-a făcut părtaş, părtăşindu-ne şi nouă din puterea Luminii, făcându-ne să spunem, cu mare speranţă şi seninătate, asemenea lui: "Vine el Paştele şi o să fie şi mai frumos!"...

Dumitru Manolache

Sursa: Cotidianul Lumina, Marti, 24 Mai 2011.

Apariţie editorială: "Sinaxarul sfinţilor de pretutindeni" (II), alcătuit de părintele Valerian şi maica Iustina (Platytera & Cartea Ortodoxă, 2011)

2011-05-16T00:22:00.000-07:00

Vezi situl librăriei Sophia.

O prezentare la primul volum se poate accesa aici.

Taina Hranei şi Reţetele Medicinii Isihaste - Lansări de carte la librăria Sophia

2011-05-13T09:54:00.000-07:00

Editura Platytera şi Librăria Sophia

vă invită la lansarea volumelor:

Taina Hranei (Platytera, 2011) şi Reţetele Medicinii Isihaste (Platytera, 2011), de ieromonah Ghelasie Gheorghe.

Invitaţi: arhim. Hristofor Bucur, pr. Emanuel Ganciu, pr. Ilie Cornel, dr. Bogdan Tofan, Gheorghe Ciocârlan, Liviu Bogdan Vlad, Lidia Trăuşan, Cătălin Rusu, Alexandru Valentin Crăciun, Florin Caragiu.

Joi 19 Mai 2011, ora 17.00.

Librăria Sophia, Str. Bibescu Vodă nr. 19, Bucureşti, lângă Facultatea de Teologie.

Vă aşteptăm!

Izvorul tămăduitor de la Sfânta Mânăstire Poşaga (fotografie realizată de Eugen Ţîrlea)

2011-05-05T10:37:00.000-07:00

În dreapta imaginii, precum şi în bazin, se pot întrezări profiluri/contururi ce trimit cu gândul la icoana Maicii Domnului cu Pruncul. La mânăstirea Poşaga a vieţuit o vreme părintele Arsenie Praja Pustnicul, al cărui ucenic a fost părintele Ghelasie Gheorghe.

Silviu Marin: „Buna Vestire şi actualizarea ei în Proscomidie"

2011-05-04T15:03:00.000-07:00

Tradiţia imnografică şi liturgică dezvoltă în mod constant o analogie între Chipul Bisericii şi Chipul Maicii Domnului, după cum reiese şi din Axionul Liturghiei Sfântului Vasile cel Mare: „De tine se bucură toată făptura ceea ce eşti Biserică sfinţită şi Rai cuvântător”. De aceea programul iconografic al Bisericii şi Erminia zugravilor o întruchipează pe Maica Domnului chiar pe uşile Împărăteşti ale Sfântului Altar, încât putem spune că Sfânta Liturghie începe cu actualizarea momentului liturgic al Bunei Vestiri.
În acest sens, Proscomidia actualizează permanent evenimentul Bunei Vestiri, după cum ne relatează şi Sfântul Gherman al Constantinopolului (v. „Explicarea Sfintei Liturghii”). Lucrarea Sfântului Arhanghel Gavriil este închipuită aici, printr-o gândire liturgică asociativ-iconică, de către diaconul slujitor, care, până în sec. al XIV-lea, avea dreptul de a săvârşi proscomidia. Iar, pe de altă parte, Maica Domnului este închipuită de Prescura pe care o aducem la altar, fiind binecuvântată de preotul slujitor prin Rugăciunea adresată lui Dumnezeu-Tatăl: „Dumnezeule, Dumnezeul nostru, Cel ce Pâinea cea cerească, hrana a toată lumea, pe Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos...”. Cu momentul Liturgic al Bunei Vestiri se deschide şi Cartea Noului Testament ce are în ea scrise filele Creaţiei şi se sfârşeşte cu naşterea în veşnicie a Bisericii, chipul Maicii Domnului, „Noul Ierusalim”, „cetatea cea sfântă împodobită ca o Mireasă pentru Mirele ei” (Apoc. 21, 2). De asemenea, făgăduinţa făcută Evei, că unul din fiii ei va zdrobi capul şarpelui (protoevanghelia), reprezintă prima profeţie vechitestamentară, precum vesteşte troparul praznicului: „Astăzi este începutul mântuirii noastre şi arătarea tainei celei din veac...”. Imnograful Ioan Monahul, autorul Canonului Bunei Vestiri, referindu-se şi el la proorociile mesianice din Vechiul Testament, zice: „Făgăduit-a Dumnezeu strămoşului Avraam să se binecuvinteze întru seminţia lui toate neamurile, Curată; iar prin tine făgăduinţa ia astăzi sfârşit” (cântarea a 6-a). Pe de altă parte, prin heretisirea îngerului Gavriil cerul s-a pogorât pe pământ, iar prin glasul arhanghelului, când va suna trâmbiţa cea de apoi, Însuşi Domnul Se va pogorî din cele de sus” (I Tes. 4, 16), ca să înnoiască toată zidirea. Astfel, imnograful Bunei Vestiri foloseşte un limbaj biblic, menţionând „semnele” şi „chipurile” vechitestamentare, zicând: „În chip tainic se vorbeşte despre tine în Sfintele Scripturi, Maica Celui Preaînalt. Căci Iacob, văzând scara de demult, care de mai înainte te închipuia pe tine, a zis: Cale de mergere a lui Dumnezeu este aceasta...”. Însă tipul vechitestamentar al Evenimentului Bunei Vestiri este reliefat, în mod special, de căderea strămoaşei Eva prin amăgirea şarpelui-diavol. Pentru aceasta, Maica Domnului îl întreabă pe arhanghel cum va fi chipul zămislirii, zicând: „Strămoaşa mea, primind povaţa şarpelui, a fost îndepărtată de la desfătarea dumnezeiască. Pentru aceasta şi eu mă tem de închinarea ta cea neobişnuită, fiindu-mi frică de alunecare” (Cântarea a 3-a). Imnogarafii care au alcătuit slujba Bunei Vestiri menţionează foarte multe imagini sau icoane din Vechiul Testament cu privire la Maica Domnului. Astfel ea este preînchipuită de Rugul ce ardea şi nu se mistuia, de Chivotul Legii vechi, de ploaia cea de pe lână sau toiagul lui Aaron ce a odrăslit, precum cântă Biserica într-unul din imnele sale: „Daniel te-a numit munte înţelegător şi Isaia, Născătoare de Dumnezeu, Ghedeon te-a văzut ca pe o lână, iar David sfinţenie îţi zice, iar în alt loc, uşă. Şi Gavriil îţi strigă: Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine!”. Şi în Acatistul Maicii Domnului care se citeşte la Buna Vestire, Fecioara Maria este văzută ca o „ţarină dulce” (Condacul al 2-lea) care „a odrăslit Spicul cel nearat şi de mântuire lumii”. Revenind acum la proscomidie, putem spune că prescurile pe care le aducem la Altarul Bisericii se unesc, însă, în chip tainic, în Prescura unică a Maicii Domnului din care se scoate Sfântul Agneţ, precum citim în Canonul Sfintei Împărtăşiri: „Cu adevărat, Maica lui Dumnezeu, în pântecele tău s-a copt Pâinea cea dumnezeiască a Vieţii, păzind nevătămat pântecele tău cel nevinovat. Pentru aceasta te lăudăm toţi ca pe hrănitoarea noastră întru toţi vecii” (Cântarea a 8-a).
În Proscomidie, „Fecioara Maria poartă Copilul tăcut în care erau ascunse toate graiurile. Era tăcut ca un Prunc mic şi în acelaşi timp dădea tuturor făpturilor toate Poruncile Sale”, explică Sfântul Efrem Sirul în unul din imnele sale (Lobgesang der Wuste, p. 10). De asemenea, Ioan Monahul pune în gura Îngerului heretisirea: „Ca pe o făclie mult luminată şi ca pe o cămară de Dumnezeu lucrată te văd pe tine. Primeşte acum, ca un chivot de aur, pe Dătătorul Legii, Preacurată, care a binevoit a izbăvi, prin tine, firea oamenilor cea stricată!” (Cântarea a 7-a). Sfântul Nicolae Cabasila e de părere că Proscomidia este „chip” (τύπος) şi „icoană” (εικόνα) a Trupului Bisericii, unde Hristos este prezent cu lucrarea Lui întreagă, precum afirmă Părintele Stăniloae. Aşadar, şi în Icoana Domnului nostru Iisus Hristos şi în Euharistia Sa El este Acelaşi, împărtăşindu-ne nouă toate ale Sale.
Prin această viziune asupra Proscomidiei, se evidenţiază conştiinţa liturgică a credincioşilor în pregătirea darurilor de Jertfă, subliniindu-se totodată lucrarea preoţească universală a trupului Bisericii (femei şi bărbaţi) în Liturghia Ortodoxă. Astfel, femeia-chipul Maicii Domnului şi credincioşii ce aduc darul la altar sunt tot aşa de activi ca şi preoţia însăşi. Aici se poate vorbi de o liturghisire specifică a Creaţiei, care nu îşi ia cinstea preoţiei de la sine ca Datan şi Abiron, ci dă naştere preoţiei, precum spune Părintele Ghelasie de la Frăsinei (Trăirea Mistică a Liturghiei, p. 175).

Silviu Marin este absolvent al Facultăţii de Teologie Ortodoxă "Patriarhul Justinian", Bucureşti, şi al unui master în Teologie Biblică la aceeaşi Facultate. Este protopsalt al bisericii "Sfinţii Voievozi" din Bucureşti şi imnograf. A alcătuit slujba sfântului Irodion de la Lainici, diortosită de Î.P.S. Acad. Dr. Irineu Popa şi aprobată de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

Luca Zoli despre întâlnirea cu părintele Ghelasie şi scrierile sale (într-un interviu apărut în revista "Presa Ortodoxă", nr. 7 şi 8, 2009)

2011-05-04T03:59:00.000-07:00

Interviul, apărut în două părţi, în numerele 7 şi 8 (2009), ale revistei "Presa Ortodoxă", din care am extras un fragment introductiv, în care Luca Zoli aminteşte despre rolul avut de persoana şi scrierile părintelui Ghelasie în îmbrăţişarea creştinismului ortodox, poate fi accesat la linkurile:

„Mulţumesc Bisericii Ortodoxe pentru că a păstrat Harul și Adevărul”

şi

“Nu papa e piatra, ci Hristos”

În continuare reproducem un fragment din prima parte:

Presa Ortodoxă: Luca, te-am ruga pentru început să ne spui puţin despre întoarcerea ta la origini. Ce anume te-a determinat să faci acest pas şi de unde au început aceste căutări?

Luca: Aceste căutări au început de când mi-aduc aminte, de mic. Prima amintire a fost bucuria în sufletul meu că vin la viaţă, că Dumnezeu îmi dă viaţă. Şi nu este o amintire mai veche decât asta! Şi a fost o bucurie imensă.
Apoi mi-aduc aminte de bunica mea. Ea îmi tot povestea – şi eu îi ceream mereu să-mi povestească – de Sfinţii Părinţi italieni şi care au fost ortodocşi. Şi îmi spunea de Sfântul Benedict din Nursia, de Sfinţii Silvestru, Leon cel Mare şi Grigorie Dialogul, Papii Romei. Odată s-a întâmplat că am avut un vis. Am visat că un om ce era tot roşu intra în casă şi venea înspre mine. Şi m-am speriat, m-am ridicat din pat plângând şi imediat lângă mine n-au fost nici mama, nici tata, ci doar în câteva clipe a ajuns bunica mea. Întrebându-mă ce s-a întâmplat, i-am povestit tot visul în detalii. Atunci ea m-a dus în cea mai veche biserică din Benevento, ce a fost construită înainte de Marea Schismă. Acolo m-am simţit ocrotit. Pe atunci aveam vreo şapte ani. Şi ce m-a impresionat au fost stâlpii, erau 12 şi Iisus răstignit. Din faţa Lui ieşea pentru mine o forţă, o energie care-mi zicea că eu nu trebuie să am frică de nimeni, de nimic, că puterea Lui e mult mai mare decât orice mă poate speria. Şi mi s-a mai întâmplat de câteva ori că mă sculam speriat din somn. Mă speria frica de moarte. Şi eu căutam tot mai mult pe Iisus Hristos.
Au trecut mulţi ani. Eu tot timpul căutam şi mă rugam la Dumnezeu. Prin 1996 am ascultat o conferinţă despre medicina isihastă. Şi era o carte explicată de un român, Cornel, ce făcea filosofie la Napoli. Cartea era despre un călugăr ortodox român de la Mănăstirea Frăsinei, Vâlcea. Şi în acel moment… nu a explicat toată cartea, doar lucrurile cele mai importante; nu mi-a trebuit mult ca să realizez – până atunci n-am ştiut nimic de ortodoxie – că acolo e adevărul! Asta a fost într-o fracţiune de secundă. Acolo a fost primul meu contact cu Ortodoxia, şi aveam 25 de ani. Atunci, ascultând acea prelegere, mi-a venit în minte tot ce îmi spunea bunica mea, tot ce am căutat până atunci. Şi l-am întrebat pe acel băiat cum să-l cunosc pe părintele Ghelasie – căci aşa se numea călugărul de la Frăsinei – iar el mi-a dat o scrisoare de recomandare, pentru că îl cunoştea bine. Întrucât eu nu cunoşteam România, mi-a spus apoi că pot să vin cu el atunci când se va întoarce. N-am putut, pentru că am plecat în armată. După un timp, la noi în casă a venit o fată româncă ce căuta de muncă. Era viitoarea mea soţie. Întrebarea pe care i-am pus-o când am văzut-o prima oară – şi ea îşi aduce foarte bine aminte de asta! – a fost despre Dreapta-slăvire: dacă era ortodoxă. Iar a doua, dacă ştie de mănăstirea Frăsinei! Nu ştia, dar fratele ei ştia. După un an, eram deja logodit cu ea şi am mers împreună pentru prima dată în România. Nu pot să spun ce impresie extraordinară mi-a făcut România. Îmi trebuie prea mult timp…

P.O.: Să înţeleg că scopul declarat pentru care ai mers în România a fost numai şi numai ca să cunoşti Ortodoxia?

Luca: Da, Ortodoxia şi pe părintele Ghelasie, iar logodnica mea ştia foarte bine că pentru asta merg. Prima oară când am intrat într-o biserică ortodoxă şi am stat la o slujbă a fost la o cununie, în Timişoara. Văzând obiceiurile din România, cu coroanele de la cununie, îmi venea să plâng şi de bucurie pentru ce vedeam şi pentru ce simţeam în sufletul meu, în inima mea… ceva se mişca, simţeam ca şi cum inima mea s-ar sparge şi îmi ziceam: „De ce eu sunt despărţit de la asta?”

P.O.: Ce ai simţit când ai intrat prima oară într-o biserică ortodoxă şi ai asistat la o slujbă?

Luca: Două lucruri ce s-au întipărit în inimă. Prima a fost frumuseţea mai presus de fire, o frumuseţe din tot ce vedeam.

P.O.: Ce nu poate fi exprimată în cuvinte…

Luca: Nu, nu poate fi exprimată. Ştii că-i frumos, că te prinde cu totul! Merge direct la inimă, iar gândurile se liniştesc. Nu ştiu cum să explic.

P.O.: Ai simţit vreodată această frumuseţe în Biserica în care te-ai născut, în Biserica Catolică?

Luca: Nu! Nu! Nu! Atunci mi-am adus aminte de trăirile mele din Catolicism, dar asta le depăşea pe toate şi dădea un sens – vedeam că această frumuseţe din Ortodoxie te împlineşte, că e ceva ce n-are sfârşit. Acolo începea senzaţia asta şi după aceea se oprea. Era ca şi cum mi-aş fi adus aminte de ceva, dar nu-l puteam vizualiza. Însă la acea slujbă ortodoxă îl vedeam. După aceea, m-au impresionat cântările şi simbolurile de la cununie. Şi apoi mă uitam la lume şi mă gândeam: „Lumea asta toată! De-ar şti ce comoară e aici, ce are!” Întrebam cum se face când e nuntă, înmormântare, şi mulţi nu ştiau să-mi răspundă, dar unii îmi dădeau răspunsul, de rămâneam gură-cască şi ziceam: „Vezi, tot ce-ai căutat este aici!” Dar este într-un fel desăvârşit.

P.O.: Atunci ştiai româna, înţelegeai ceva din slujbă?

Luca: Nu, absolut nimic, dar am avut sentimentul că am găsit ce căuta sufletul meu, inima mea. Deci, am plecat după o săptămână la Frăsinei. Era prima mea vizită la o mănăstire ortodoxă.

P.O.: Când ai spus Rodicăi, soţiei tale, că mergi în România numai ca să ajungi la Frăsinei, nu s-a mirat? Nu s-a întrebat: „Măi, ce vrea omul ăsta, ce caută?”

Luca: Nu, ci mi-a zis un lucru care m-a făcut s-o iubesc şi mai mult. Mi-a zis: „Mulţi tineri de vârsta noastră cred că Dumnezeu nu există. Ştiu că nu merg prea mult la biserică, dar nu pot să nu cred în Dumnezeu! Eu, când merg la biserică, am momente în care trebuie să mă feresc de lume, căci îmi vine să plâng. Dar nu numai pentru păcate, ci şi de bucurie. E ceva ce-ţi intră în inimă!” Eu am înţeles-o foarte bine. Apoi, ajungând la Frăsinei, printre lucrurile ce m-au impresionat a fost şi rânduiala de la masă. Faptul că se citea un cuvânt de folos. Era o continuare a slujbei din biserică. Acolo se hrănea şi sufletul, şi trupul. M-a impresionat şi ospitalitatea călugărilor, faptul că m-au chemat la masă pe mine, un străin pentru ei. În mănăstirile catolice, mirenii nu sunt invitaţi la masă, darămite să mai stea şi cu călugării împreună – de aceea, şi în această privinţă, Catolicismul îţi dă faţă de Ortodoxie o senzaţie de răceală. Apoi, ce m-a mai mirat în Ortodoxie era faptul că monahii lucrau, făceau agricultură, aveau livadă. Bunica mea îmi povestea despre Sfântul Benedict din Nursia. El avea regula ora et labora, adică roagă-te şi lucrează. Şi Fericitul Augustin spunea că monahii trebuie să lucreze. Asta ajută împotriva patimilor, şi e valabil şi pentru o persoană căsătorită.
Căutându-l pe părintele Ghelasie, am întâlnit un călugăr, care, auzind pe cine căutam, ne-a zis: „Da’ de ce-l căutaţi, că ăla-i cam ţicnit la cap? Dacă vreţi, mergeţi acolo sus, că stă la nişte căsuţe”. Cumnatul meu mi-a zis să plecăm, că ceva nu-i în regulă, dar eu am stăruit, căci vroiam foarte mult să-l cunosc pe părintele Ghelasie. El se speriase de ce-i spusese călugărul. Chiar crezuse. Urcând, ne-a ieşit din nou în cale acel călugăr şi ne-a spus: „Eu sunt părintele Ghelasie, veniţi aici”. Cumnatul meu a făcut ochii mari: „Cum, cel care ne-a spus că Ghelasie îi ţicnit e chiar părintele Ghelasie?!”Atunci i-am dat părintelui scrisoarea de recomandare, după care, printre altele, l-am întrebat şi ce diferenţă există între suflet şi duh, iar pentru mine era important, căci în Catolicism se spune doar de suflet şi trup. El mi-a răspuns, dar cumnatului meu i-a fost greu să traducă. Era prea profund! La urmă, mi-a dat patru cărţi în română, scrise de el, şi mi-a spus ca altă dată când mai venim să stau vreo câteva zile la mănăstire, ca să avem timp să vorbim mai mult. N-am mai apucat să-l mai văd a doua oară, căci curând după aceea el a murit.
După experienţa de la Frăsinei, întorcându-mă la soţia mea, i-am spus că mă gândesc tot mai serios să trec la Ortodoxie. (...)

Acatistul RUGĂCIUNII neîncetate (alcătuit de Ierom. Ghelasie Gheorghe)

2011-04-21T06:31:00.000-07:00

Motto:
Iată-mă, DOAMNE, înaintea Ta
STAU cu ÎNCHINARE!

Obişnuitul început...

Tropar, glas 1

Fericiţi cei ce STAU în ÎNCHINARE, şi RUGĂCIUNEA de TAINĂ o Caută ziua şi noaptea, ce străbate până la Cer şi aşa Pământul se face Raiul Cel Binecuvântat unde Omul a fost Creat să se Mântuiască.

Condac 1

O, TAINĂ Preafericită este a STA înaintea IUBIRII DUMNEZEIEŞTI, care se face ALTARUL, pe care se ADUCE ÎNCHINAREA ca DAR de Neîncetată RUGĂCIUNE: Iată-mă, DOAMNE, înaintea Ta, STAU cu ÎNCHINARE!

Icos 1

Însuşi FIUL DUMNEZEIESC se ÎNCHINĂ TATĂLUI, şi DUHUL Cel PREASFÂNT Se PLEACĂ şi în UNIREA Cea de TAINĂ deodată SUNT, acest CHIP şi noi PURTÂND, asemenea să facem:

Iată-mă, DOAMNE, DAR de ÎNCHINARE Îţi ADUC;
Iată-mă, DOAMNE, CHIPUL Tău din mine îl Dezvălui;
Iată-mă, DOAMNE, PECETEA CHIPULUI Tău o fac ALTAR;
Iată-mă, DOAMNE, la ALTARUL Tău DUMNEZEIESC Îngenunchi;
Iată-mă, DOAMNE, STAU Înaintea Ta;
Iată-mă, DOAMNE, eu Făptura, STAU în FAŢA ZIDITORULUI;
Iată-mă, DOAMNE, eu Te MĂRTURISESC, DUMNEZEUL meu;
Iată-mă, DOAMNE, îţi aduc MULŢUMIREA mea;
Iată-mă, DOAMNE, îţi NUMESC cu Bucurie NUMELE Tău;
Iată-mă, DOAMNE, VIN să mă ÎNTÂLNESC cu Tine;
Iată-mă, DOAMNE, doar UNIT cu Tine am VIAŢĂ;
Iată-mă, DOAMNE, Înaintea Ta STAU cu ÎNCHINARE !

Condac 2

Ce este RUGĂCIUNEA şi de ce se DOREŞTE să fie NEÎNCETATĂ? RUGĂCIUNEA este IUBIREA-ALTAR, este DAR-ÎNCHINARE, este DUHUL-STAREA Continuă în Cântarea de: ALILUIA!

Icos 2

Acest CHIP al TREIMII de TAINĂ este şi în Fiinţa noastră a Făpturilor şi nu putem Vieţui fără IUBIRE-ALTAR, fără DAR-ÎNCHINARE, fără DUH-STAREA în FAŢA DUMNEZEIRII:

Iată-mă, DOAMNE, toată Fiinţa mea este CHIP de RUGĂCIUNE;
Iată-mă, DOAMNE, Firea mea este însăşi RUGĂCIUNEA;
Iată-mă, DOAMNE, RUGĂCIUNEA-ÎNCHINAREA Făpturii către FĂCĂTORUL;
Iată-mă, DOAMNE, Darul Făpturii ce se cuvine CREATORULUI;
Iată-mă, DOAMNE, Lauda Ta este în adâncul meu;
Iată-mă, DOAMNE, NUMELE Tău ÎL ştiu de la Naştere;
Iată-mă, DOAMNE, NUMELE Tău L-am Recunoscut de la prima auzire;
Iată-mă, DOAMNE, eşti în Mintea mea PRIMA Gândire;
Iată-mă, DOAMNE, eşti în Inima mea PRIMA Simţire;
Iată-mă, DOAMNE, de ce neîncetat mă ROG;
Iată-mă, DOAMNE, de ce îţi ADUC DARUL RUGĂCIUNII neîncetate;
Iată-mă, DOAMNE, Înaintea Ta STAU cu ÎNCHINARE !

Condac 3

Cine întreabă ce este FIINŢA, răspunde că este IUBIREA; Cine întreabă ce este IUBIREA răspunde că este DĂRUIREA-ÎNCHINAREA; Cine întreabă ce este ÎNCHINAREA, răspunde că este RUGĂCIUNEA; Cine întreabă ce este RUGĂCIUNEA, răspunde că este CÂNTAREA IUBIRII în DUHUL Neîncetat de: ALILUIA!

Icos 3

Cine întreabă ce este STAREA în RUGĂCIUNE, este DUHUL care pe toate le ADUNĂ şi le PREFACE în LOCAŞ de ÎNTÂLNIRE, unde IUBIREA şi ÎNCHINAREA Stau FAŢĂ în FAŢĂ fără amestecare:

Iată-mă, DOAMNE, cum RUGĂCIUNEA îmi este Firea;
Iată-mă, DOAMNE, cum RUGĂCIUNEA îmi este Mintea;
Iată-mă, DOAMNE, cum RUGĂCIUNEA îmi este Inima;
Iată-mă, DOAMNE, cum RUGĂCIUNEA îmi este Respiraţia;
Iată-mă, DOAMNE, cum RUGĂCIUNEA îmi este Vederea;
Iată-mă, DOAMNE, cum RUGĂCIUNEA îmi este Auzirea;
Iată-mă, DOAMNE, cum RUGĂCIUNEA îmi este toată mişcarea;
Iată-mă, DOAMNE, cum RUGĂCIUNEA îmi este Şedere;
Iată-mă, DOAMNE, cum RUGĂCIUNEA îmi este HRANĂ de TAINĂ;
Iată-mă, DOAMNE, cum RUGĂCIUNEA îmi este BĂUTURA VIE;
Iată-mă, DOAMNE, cum RUGĂCIUNEA este SCARA dintre Cer şi Pământ;
Iată-mă, DOAMNE, Înaintea Ta STAU cu ÎNCHINARE!

Condac 4

Mereu te întrebi ce este RUGĂCIUNEA şi mereu Mintea şi Inima se OPRESC la HOTARUL de TAINĂ; unde Făptura şi ZIDITORUL DUMNEZEU Trec DINCOLO de Sine în CRUCEA VIE, MAREA ÎNTÂLNIRE, în Cântarea de: ALILUIA!

Icos 4

Dacă Făptura se OPREŞTE la HOTARUL DUMNEZEIESC, şi se Deschide la COBORÂREA Lui DUMNEZEU, făcând CRUCEA ÎNCHINĂRII de TAINĂ, face tocmai RUGĂCIUNEA:

Iată-mă, DOAMNE, mă OPRESC la HOTARUL dintre Tine şi mine;
Iată-mă, DOAMNE, mă Deschid la VENIREA Ta în Lume;
Iată-mă, DOAMNE, fac CRUCEA VIE a ÎNTÂLNIRII;
Iată-mă, DOAMNE, doar în această CRUCE eu spre Tine merg;
Iată-mă, DOAMNE, doar în această CRUCE Tu spre mine VII;
Iată-mă, DOAMNE, OPRIT în ÎNCHINAREA acestei CRUCI;
Iată-mă, DOAMNE, în RUGĂCIUNEA Făpturii;
Iată-mă, DOAMNE, în RUGĂCIUNEA însăşi a Lumii;
Iată-mă, DOAMNE, şi eu cu DORUL Cel de TAINĂ;
Iată-mă, DOAMNE, şi eu învăpăiatul LUMINII;
Iată-mă, DOAMNE, şi eu Făptura ce doar cu tine îşi găseşte VIAŢA;
Iată-mă, DOAMNE, Înaintea Ta STAU cu ÎNCHINARE!

Condac 5

De ce RUGĂCIUNEA trebuie să fie Neîncetată? Pentru că RUGĂCIUNEA este CRUCEA VIE, Temelia Lumii, pe care se mişcă Viaţa Făpturilor, VIAŢA fiind însăşi NEÎNCETATA ÎNCHINARE, în Cântarea de: ALILUIA!

Icos 5

LUMINA în Sine este Însăşi DUMNEZEIRE, şi Lumea trebuie să se MIŞTE Neîncetat faţă de aceasta, altfel se cade în întunericul morţii:

Iată-mă, DOAMNE, VIAŢA din mine este Însăşi RUGĂCIUNEA;
Iată-mă, DOAMNE, VIAŢA îmi este Însăşi ÎNCHINAREA;
Iată-mă, DOAMNE, Mintea mea are Gândirea CRUCII VII;
Iată-mă, DOAMNE, Inima mea are de asemenea Simţirea CRUCII;
Iată-mă, DOAMNE, în TAINA CRUCII mă ROG;
Iată-mă, DOAMNE, prin CRUCE este VEDEREA Celor Nevăzute;
Iată-mă, DOAMNE, prin CRUCE ŞI EU cu Tine VORBESC;
Iată-mă, DOAMNE, de ce CRUCEA este RUGĂCIUNEA;
Iată-mă, DOAMNE, de ce RUGĂCIUNEA este ÎNCHINAREA CRUCII;
Iată-mă, DOAMNE, OPRIT în RUGĂCIUNEA Neîncetată;
Iată-mă, DOAMNE, de ce RUGĂCIUNEA este OPRIREA în CRUCE;
Iată-mă, DOAMNE, Înaintea Ta STAU cu ÎNCHINARE!

Condac 6

La ÎNCEPUT a fost CUVÂNTUL şi CUVÂNTUL este TAINA CHIPULUI FIULUI DUMNEZEIESC, şi FIUL este NAŞTEREA din IUBIREA TATĂLUI DUMNEZEU şi FIUL Răspunde cu DĂRUIREA Sa-ÎNCHINAREA, VORBIREA Cea de TAINĂ: ALIULIA!

Icos 6

Prin FIUL-CUVÂNTUL DUMNEZEIESC şi Lumea s-a făcut şi toate sunt VORBIREA-DĂRUIREA-ÎNCHINAREA FIULUI faţă de TATĂL:

Iată-mă, DOAMNE, şi eu sunt CHIPUL FIULUI DUMNEZEIESC;
Iată-mă, DOAMNE, şi eu sunt o ÎNCHINARE de TAINĂ a FIULUI;
Iată-mă, DOAMNE, CRUCEA VIE a FIULUI;
Iată-mă, DOAMNE, şi eu Omul, CHIPUL CRUCII Lumii;
Iată-mă, DOAMNE, şi eu Omul, CHIPUL RUGĂCIUNII FIULUI;
Iată-mă, DOAMNE, DARUL FIULUI către TATĂL;
Iată-mă, DOAMNE, şi eu Răspund cu Dăruirea mea;
Iată-mă, DOAMNE, şi eu Răspund cu RUGĂCIUNEA mea;
Iată-mă, Primeşte şi Darul Închinării mele;
Iată-mă, DOAMNE, şi eu, cel mic, ce mă Ridic spre Tine;
Iată-mă, DOAMNE, şi eu, cel muritor, ce STAU la HOTARUL VEŞNICIEI;
Iată-mă, DOAMNE, Înaintea Ta STAU cu ÎNCHINARE!

Condac 7

ÎNTRUPAREA Ta, FIUL Lui DUMNEZEU, aduce DESCOPERIREA TAINEI CRUCII VII, HOTARUL dintre CREATOR şi Făptură, care se face BISERICA Cerească şi Pământească, cu ALTARUL IUBIRII, cu DARUL ÎNCHINĂRII, cu ADUNAREA în STAREA RUGĂCIUNII de: ALILUIA!

Icos 7

Tu, DOAMNE IISUSE, FIUL Lui DUMNEZEU Cel ÎNTRUPAT, eşti CHIPUL RUGĂCIUNII VII şi Neîncetate şi Tu eşti MARELE ARHIEREU ce LITURGHISEŞTI ÎMPĂRTĂŞIREA-TRUPUL Lumii şi al Veşniciei:

Iată-mă, DOAMNE, şi eu un PĂRTAŞ al TAINEI DUMNEZEIEŞTI;
Iată-mă, DOAMNE, şi eu un Chemat la ALTARUL Tău;
Iată-mă, DOAMNE, şi eu un Chemat să Aduc DARUL meu;
Iată-mă, DOAMNE, şi eu un Slujitor al LITURGHISIRII Tale;
Iată-mă, DOAMNE, IISUSE ARHIEREUL Cel DUMNEZEIESC;
Iată-mă, DOAMNE, şi eu Cânt RUGĂCIUNEA Ta;
Iată-mă, DOAMNE, şi eu mă ÎNCHIN ÎNCHINĂRII Tale;
Iată-mă, DOAMNE, şi eu cel doritor de ÎMPĂRTĂŞIREA Ta;
Iată-mă, DOAMNE, şi eu cel însetat de APA Cea VIE;
Iată-mă, DOAMNE, şi eu cel flămând de PÂINEA Nemuririi;
Iată-mă, DOAMNE, cum în RUGĂCIUNEA Ta toate se ÎMPLINESC;
Iată-mă, DOAMNE, Înaintea Ta STAU cu ÎNCHINARE!

Condac 8

Păcatul cel amarnic al Făpturii a întunecat ALTARUL-IUBIREA şi ÎNCHINAREA a făcut-o ucidere şi moarte şi CRUCEA VIE a făcut-o Suferinţă şi aşa RUGĂCIUNEA s-a pierdut în patimile murdare, fără Cântarea de: ALILUIA!

Icos 8

Făptura CHIPUL de FIU şi-a desfrânat şi LOCAŞUL PĂRINTESC l-a părăsit şi din VORBIREA cu DUMNEZEU a căzut în „Vorbirea morţii”, şi aşa TAINA RUGĂCIUNII s-a ascuns:

Iată-mă, DOAMNE, TAINA RUGĂCIUNII doresc să o CAUT;
Iată-mă, DOAMNE, ALTARUL IUBIRII vreau să-l Clădesc;
Iată-mă, DOAMNE, Primeşte şi DARUL sărac al meu;
Iată-mă, DOAMNE, Sfinţilor Tăi încerc să le Urmez;
Iată-mă, DOAMNE, MAICII NĂSCĂTOARE şi eu Fiu să mă fac;
Iată-mă, DOAMNE, cum şi eu trebuie să Cresc CHIPUL Tău în mine;
Iată-mă, DOAMNE, cum şi eu ca şi Sfinţii trebuie să trăiesc;
Iată-mă, DOAMNE, cum şi eu, trebuie în mine să te ÎNTRUPEZ;
Iată-mă, DOAMNE, cum şi eu cu TRUPUL Tău trebuie să mă UNESC;
Iată-mă, DOAMNE, doar MAICA TA TE NAŞTE, eu doar Te ÎNTRUPEZ;
Iată-mă, DOAMNE, Omul nu este NĂSCĂTOR, ci o ÎNTRUPARE de DUMNEZEU, TEOFOR;
Iată-mă, DOAMNE, Înaintea Ta STAU cu ÎNCHINARE!

Condac 9

RUGĂCIUNE, RUGĂCIUNE, atât de mult te DOREŞTE toată Fiinţa mea, şi ziua şi noaptea mă lupt cu păcatul şi patimile din mine şi cu ÎNCHINARE pe Tine, FIUL Lui DUMNEZEU, TE CHEM şi Te ROG ca iarăşi să pot Cânta Neîncetat: ALILUIA!

Icos 9

Cum să mă ROG, cum să câştig TAINA RUGĂCIUNII? RUGĂCIUNEA, CHIPUL BISERICII Lui HRISTOS, este ALTAR DUMNEZEIESC, este ÎNCHINARE-DAR, este ADUNARE-STAREA în RUGĂCIUNE:

Iată-mă, DOAMNE, Primeşte-mă şi pe mine în BISERICA Ta;
Iată-mă, DOAMNE, fără CHIPUL BISERICII nu este RUGĂCIUNE;
Iată-mă, DOAMNE, cei fără BISERICĂ nu au ALTAR;
Iată-mă, DOAMNE, cei fără BISERICĂ nu au ÎNCHINAREA-CRUCE;
Iată-mă, DOAMNE, cei fără BISERICĂ nu au DAR, au jertfe omorâte;
Iată-mă, DOAMNE, cei fără BISERICĂ Gândesc fără VEDERE;
Iată-mă, DOAMNE, cei fără BISERICĂ Te Cred „ascuns”;
Iată-mă, DOAMNE, cei fără BISERICĂ nu mai au CUVÂNTUL de TAINĂ;
Iată-mă, DOAMNE, cei fără BISERICĂ au doar o Vorbire lumească;
Iată-mă, DOAMNE, cei fără BISERICĂ Te Caută şi nu te găsesc;
Iată-mă, DOAMNE, doar în CHIPUL BISERICII Te ARĂŢI cu Adevărat;
Iată-mă, DOAMNE, Înaintea Ta STAU cu ÎNCHINARE!

Condac 10

Nu poate fi RUGĂCIUNE decât în CHIPUL TREIMII de TAINĂ, de ALTAR-IUBIREA DUMNEZEIASCĂ, de DAR-ÎNCHINARE şi de STAREA Înainte, în Cântarea de: ALILUIA!

Icos 10

Doar prin CHIPUL Lui HRISTOS, FIUL DUMNEZEIESC, se poate face RUGĂCIUNEA TREIMICĂ, şi doar BISERICA Sa este LOCAŞUL Coborârii Lui DUMNEZEU în Lume şi al ÎNTÂLNIRII Făpturii cu El:

Iată-mă, DOAMNE, şi eu Făptura CHIPULUI Tău;
Iată-mă, DOAMNE, şi eu Făptura cu CHIPUL de TAINĂ;
Iată-mă, DOAMNE, şi eu Făptura MENITĂ să-Ţi Poarte CHIPUL;
Iată-mă, DOAMNE, şi eu un FIU al BISERICII DUMNEZEIEŞTI;
Iată-mă, DOAMNE, şi eu un LOCAŞ al ÎNTÂLNIRII Celei MARI;
Iată-mă, DOAMNE, şi eu, cel cu PECETEA PREASFÂNTĂ;
Iată-mă, DOAMNE, şi eu un MOŞTENITOR al DARULUI;
Iată-mă, DOAMNE, şi eu, cel cu MĂRGĂRITARUL IUBIRII;
Iată-mă, DOAMNE, şi eu o ŢARINĂ în care CHIPUL Tău este COMOARA;
Iată-mă, DOAMNE, şi eu, care trebuie să dezgrop COMOARA;
Iată-mă, DOAMNE, şi eu, care trebuie să APRIND CANDELA RUGĂCIUNII;
Iată-mă, DOAMNE, Înaintea Ta STAU cu ÎNCHINARE!

Condac 11

RUGĂCIUNE, RUGĂCIUNE, cum să te pot avea şi eu? Trebuie să Învăţ VORBIREA IUBIRII, să Lucrez DĂRUIREA-ÎNCHINĂRII, să STAU în DUHUL Neîncetatei Cântări de: ALILUIA!

Icos 11

IUBIREA este Însăşi RUGĂCIUNEA către TATĂL DUMNEZEU; ÎNCHINAREA este Însăşi RUGĂCIUNEA către FIUL-DOMNUL HRISTOS; a STA Neîncetat în RUGĂCIUNE este RUGĂCIUNEA către PREASFÂNTUL DUH; şi doar în această TREIME este RUGĂCIUNEA întreagă:

Iată-mă, DOAMNE, prin ÎNCHINARE încerc să Câştig IUBIREA;
Iată-mă, DOAMNE, prin ÎNCHINARE încerc să STAU în DUH;
Iată-mă, DOAMNE, prin ÎNCHINARE îmi Dezvălui CHIPUL de FIU;
Iată-mă, DOAMNE, prin ÎNCHINARE învăţ Vorbirea DUMNEZEIASCĂ;
Iată-mă, DOAMNE, prin ÎNCHINARE desfac Firea Pământească;
Iată-mă, DOAMNE, prin ÎNCHINARE mă înalţ şi la Cele Cereşti;
Iată-mă, DOAMNE, prin ÎNCHINARE ÎNVIEZ pe CRUCEA de TAINĂ;
Iată-mă, DOAMNE, prin ÎNCHINARE primesc dezlegarea de păcat;
Iată-mă, DOAMNE, prin ÎNCHINARE Mintea mi se Luminează;
Iată-mă, DOAMNE, prin ÎNCHINARE Inima mi se Curăţeşte;
Iată-mă, DOAMNE, prin CHIPUL DOMNULUI HRISTOS mă ROG;
Iată-mă, DOAMNE, Înaintea Ta STAU cu ÎNCHINARE!

Condac 12

Strig PRESFÂNT NUMELE Tău, DOAMNE IISUSE HRISTOASE, FIUL DUMNEZEIESC Cel ÎNTRUPAT, Îl Chem Neîncetat, cu gura, cu Mintea, în Inimă, cu priveghere, cu post, cu metanii şi aşa caut RUGĂCIUNEA În Cântarea de: ALILUIA!

Icos 12

Mă feresc de înşelările închipuirilor, vederilor şi auzirilor nălucitoare şi viclene, şi cu ÎNCHINAREA ce OPREŞTE şi pune HOTAR la toate, aşa şi eu fac Smerita mea RUGĂCIUNE:

Iată-mă, DOAMNE, Numesc NUMELE Tău, Cel mai MARE NUME;
Iată-mă, DOAMNE, NUMELE Tău IISUSE este în Mintea mea;
Iată-mă, DOAMNE, NUMELE Tău IISUSE mi se odihneşte în Inimă;
Iată-mă, DOAMNE, NUMELE Tău Îl fac ICOANA de ÎNCHINARE;
Iată-mă, DOAMNE, NUMELE Tău Îl fac HOTARUL de TAINĂ;
Iată-mă, DOAMNE, iau cu Bucurie CRUCEA INVIERII Tale;
Iată-mă, DOAMNE, IISUSE, BISERICA TREIMII DUMNEZEIEŞTI;
Iată-mă, DOAMNE, cu ÎNCHINARE STAU în FAŢA Ta;
Iată-mă, DOAMNE, prin ÎNCHINARE Te MĂRTURISESC;
Iată-mă, DOAMNE, Primeşte-mă şi pe mine în CHIPUL RUGĂCIUNII;
Iată-mă, DOAMNE, pe NĂSCĂTOAREA de DUMNEZEU o fac ICOANA ÎNCHINĂRII;
Iată-mă, DOAMNE, Înaintea Ta STAU cu ÎNCHINARE!

Condac 13

O, DOAMNE HRISTOASE, Tu eşti CHIPUL RUGĂCIUNII din Cer şi de pe Pământ şi ÎNCHINAREA-DĂRUIREA este însăşi TAINA Ta, CRUCEA şi BISERICA însăşi ICOANA Ta, prin care toată Făptura se Naşte şi Creşte spre VEŞNICIA RUGĂCIUNII Neîncetate, în Cântarea de: ALILUIA!

(de 3 ori)

Se repetă Icosul 1 şi Condacul 1.

Aşa L-am întâlnit pe Dumnezeu

2011-04-17T11:23:00.000-07:00

Vorbisem cu Mircea să scrie o Mărturie despre Părintele Ghelasie pe care s-o trimită spre publicare în noul volum de Mărturii. Peste câteva zile mi-a telefonat rugându-mă să scriu eu acest material, pentru că el nu poate afla nici un răgaz, având un program zilnic fără odihnă... Să-l scriu pentru că ştiu toate cum au fost… Atunci m-am gândit că această Mărturie a noastră este Răspunsul pe care îl dăm prin Părintele Ghelasie, Avva-Duhovnicul nostru, lui Dumnezeu Însuşi: Cine mă va mărturisi în faţa lumii, şi Eu îl voi mărturisi în faţa Tatălui Meu.
Nu fără emoţii şi nu fără teamă, încerc să povestesc cum l-a Întâlnit Mircea pe Dumnezeu în Chipul de Părinte Duhovnicesc, de Avva, al Părintelui Ghelasie Gheorghe de la Sfânta Mănăstire Frăsinei.
Să fi fost în urmă cu vreo nouă-zece ani. Ţineam orele de filosofie la clasa a XII-a E, o clasă de băieţi toţi „unul şi unul”, o „furtună” de clasă... trosnete, urlete, ţipete, şi abia după 10-15 minute tăcere. Le vorbeam despre etimologia cuvântului filosofie: philia-iubire şi sophia-înţelepciune. Mai ales când le vorbeam despre philia, care este Însuşi Dumnezeu, când le spuneam că şi ei au în adâncul lor Chipul de philia, adică Chipul de Dumnezeu, Dumnezeu care i-a creat-născut cu Iubire, ca Fii ai Iubirii, din Iubirea Sa… mă priveau cu reproş, cu făţişă neîncredere, mai că nu mă făceau mincinoasă în faţă. Le simţeam ţipătul nerostit: „şi Iubirea asta unde este, că noi ne uscăm, pierim, dispărem de atâta ne-Iubire, urlăm de ne-Iubire, ne zdrobim zdrobind totul într-o mlaştină murdară, în familiile şi în viaţa noastră de dezorientaţi, de depravaţi”… Şi totuşi, ceva în ei tresărea, nădăjduia că le-am spus adevărul, mai ales unul dintre băieţii despre care aflasem că e „zmeul” cel mare, „boss-ul” răutăţilor celor mari. La ora de filosofie era cuminte ca un miel, cel mai cuminte, mereu tăcea şi asculta. Într-o pauză a venit să-mi spună cu multă fermitate că el crede că Dumnezeu este Iubirea, crede că El ne iubeşte, că nu de la Dumnezeu este suferinţa şi mizeria. Mi-a zis: „dacă eu aş fi sculptor, aş modela fiecare sculptură cu multă iubire şi n-aş distruge-o niciodată; aşa şi Dumnezeu. Nu ne-a făcut ca să ne distrugă, ca să ne urască. Cred că ne iubeşte”. Băiatul acesta este Mircea.
Au trecut câteva luni de zile. Cu examen de Bacalaureat, frământări, nereuşite multe. Din clasa „furtună”, puţini au reuşit la Facultate. Câţiva aflaseră calea spre Mănăstirea Frăsinei la Părintele Ghelasie. Unul dintre aceştia, Ionuţ, a venit într-o zi spunându-mi că vrea să-l ducă la Avva pe Mircea, căruia i se întâmplase un grav accident. Se întorcea noaptea cu un coleg într-o maşină Dacia, dintr-o comună vecină, beţi de-a binelea. Cu viteză mare, maşina a intrat într-un copac, dar Dumnezeu a întors-o aşa încât doar spatele maşinii a suferit impactul, făcându-se zob, faţa rămânând intactă. Cei doi băieţi, treziţi de şoc din beţie, au coborât fără nici o zgârietură, şi, cutremuraţi de ce-au văzut, au îngenuncheat şi au mulţumit lui Dumnezeu că i-a scăpat de la prăpăd. De atunci, Mircea a vrut neapărat să meargă la o mănăstire. Ionuţ l-a dus la Avva iar întâlnirea cu Avva l-a marcat pentru totdeauna. Prin Avva, Mircea a intrat într-o altă lume. Când s-au întors de la Frăsinei, Lumina şi Bucuria curgeau din Mircea, care nu putea crede că există un asemenea om… Rostea cu o bucurie de copil, fericit, cât putea de des, cu respect şi uimire: Avva, Avva…
A urmat aproape un an de duceri şi veniri de la Mănăstirea Frăsinei, şi nu mergeau singuri. Mulţi dintre băieţii care înspăimântau cartierul, băieţii dureroasei neiubiri părinteşti, au primit lacrima şi mângâierea Părintelui Ghelasie. I-a ajutat pe toţi, croindu-le un drum în viaţă, un rost tăcut, modest, dar demn. Fiecare din ei ştie că nu mai este singur, abandonat, alungat, că are un ajutor de nădejde.
Mircea şi Ionuţ au început să înveţe pentru Facultate. Schimbarea lui Mircea era totală. Toată forţa interioară pe care o punea mai înainte în cele golăneşti (bar, discotecă, mafie, droguri, săbii, escapade peste graniţă cu arestări ca-n filme, bătăi), Avva a întors-o spre Mântuitorul, spre Maica Domnului, spre Biserica lui Hristos, unde erau nelipsiţi. Fiecare cută a sufletului, a minţii, Avva a curăţat-o şi a vindecat-o. Viaţa lor a intrat într-o rânduială sfântă, cu rugăciuni, metanii, acatiste în faţa sfintelor icoane. Prezenţa lor la slujbele de la Sfânta Mănăstire Frăsinei devenise o obişnuinţă. Şi acum îşi aminteşte cum îl ardea focul Duhului Sfânt când Părintele Ghelasie le punea pe cap epitrahilul sau Sfintele Daruri.
La examenul de admitere la Facultate, Mircea a mers foarte sigur, fiindcă Avva i-a spus să fie fără frică. La matematică, proba cheie, i-au căzut chiar problemele pe care le rezolvase singur la meditaţie cu câteva zile înainte. Mare bucurie, dar, deodată, mintea i s-a golit de orice informaţie, era doar gol, gol, gol şi o negură rea care aducea o senzaţie de disperare tot mai acută. Aşa a fost tot examenul, iar disperarea l-a măcinat tot drumul către casă, şi apoi către Mănăstirea Frăsinei, la Avva. În faţa Avvei s-a prăbuşit într-o durere fără capăt. Avva s-a tulburat mult, a mers apoi în Sfântul Altar, unde s-a rugat. Când a revenit în chilie, i-a spus că totul vine de la blestemul din neam pe care îl poartă şi care s-a activat în el. Acest blestem l-a lovit pe Mircea, căutând să-l frângă, să-l doboare, vreo trei ani. În acest timp, rugăciunile şi suferinţa de martir a Avvei au topit încetul cu încetul acest blestem şi Mircea a fost eliberat. A putut să-şi termine Facultatea în timp ce lucra 10-11 ore pe zi, s-a putut bucura de vindecarea părinţilor săi, pe care Avva i-a ajutat atât de mult, a învăţat şi a trăit cu ajutorul Avvei Comuniunea Sfinţilor, Mila Sfântă a Maicii Domnului.
Prin pedagogia duhovnicească a Părintelui Ghelasie şi-a asumat Rostul-Datoria pe care i le-a dat Dumnezeu spre împlinirea vieţii lui. Orice mişcare a sufletului, a gândului, şi a inimii sale, Avva o cunoştea, o vindeca, spălând-o şi hrănind-o cu Lumina sa de Avva. „N-am întâlnit nici un om care să mă impresioneze şi să-mi impună atâta respect şi iubire ca Avva. Îi datorez totul. Este cea mai mare personalitate pe care am întâlnit-o în viaţa mea, e persoana cu cea mai mare nobleţe”, îmi spunea adesea, cu multă emoţie, Mircea. Şi cu toată credinţa lui, atâta câtă este, îl roagă pe Bunul Dumnezeu să fie în veci împreună cu Părintele Ghelasie, oriunde ar fi dânsul. Este cel mai de preţ dor al lui Mircea, pentru că prin Avva L-a întâlnit pe Dumnezeu.
Le-am adunat, cât am putut, doar în câteva rânduri, deşi cele ştiute de Mircea încap doar în viaţa unui om… Am să mai adaug totuşi o întâmplare recentă din toamna trecută. Unul din băieţii care mergeau la Avva îşi repara casa veche pe care şi-o cumpărase. Îi consolida temelia, lucrând împreună cu doi lucrători. O casă veche, săsească, cu ziduri de un metru grosime, cu bolţi de susţine la nivelul beciului, groase de mai bine de un metru. Sub o astfel de boltă lucra acest băiat aplecat în genunchi, când unul dintre lucrători îi strigă că se dărâmă casa. În secundele următoare s-a şi întâmplat. Bolta cu pricina a căzut şi la fel o parte din ziduri. Băiatul s-a trezit într-un timp, la zece metri depărtare de casă, culcat cu faţa în sus, fără nici o zgârietură. Cu groază, şi-a reamintit cele întâmplate şi a alergat să vadă ce este cu lucrătorii. Amândoi erau sub dărâmături. Unul s-a sculat teafăr, celălalt însă fusese lovit foarte rău. Nu se putea mişca. L-au dus la spital. Coloana vertebrală era deplasată, iar nervul care controlează urinarea fusese strangulat de coloana deplasată. I s-a pus o sondă. Era paralizat. Pentru vindecare era necesară o operaţie complicată la Bucureşti. Transportul până acolo era foarte delicat, pacientul neavând voie să se mişte, şi erau necesare sume foarte mari de bani. Când doctorul i-a dezvăluit tânărului diagnosticul final, acesta s-a cutremurat de neputinţă. Atunci şi-a amintit că Părintele îl mai ajutase într-o problemă, chiar mai gravă decât aceasta, pe care o rezolvase de parcă nici n-ar fi existat. În acea noapte a plecat la Frăsinei, la cinci dimineaţa fiind la poarta Mănăstirii. Câinii de pază l-au întâmpinat, dar nici măcar n-au lătrat. A mers la mormântul Părintelui, unde cu durere mare i-a cerut ajutorul. Apoi s-a întors, oprindu-se la spital. Aici totul părea neschimbat. Dar peste vreo două ore, bunica pacientului, care îl supraveghea, a venit cu multă emoţie să-i spună că pacientul poate urina în mod normal, că şi-a revenit. Într-un timp foarte scurt, s-a făcut recuperarea totală a pacientului, care într-o lună era pe picioarele sale, de parcă n-ar fi fost niciodată paralizat şi n-ar fi avut niciodată coloana deplasată...

Natalia Diaconescu

foto: Mircea Popovici

Î.P.S. Irineu Slătineanul - Mitropolitul Olteniei: Arhitectura şi pictura ctitoriei Sfântului Calinic

2011-04-11T01:37:00.000-07:00

Biserica este construită în formă de cruce, cu o singură turlă centrală, sprijinită pe patru arcade ogivale. Păstrează împărţirea clasică cu pridvor, pronaos, naos şi altar.

Pridvorul este deschis, sprijinit pe patru stâlpi din piatră şi lipit de biserică, în stil brâncovenesc. Nu posedă bazoreliefuri şi nici nu adăposteşte picturi, ca la alte biserici, ci are o formă simplă, pustnicească. Pe peretele bisericii, în pridvor, se află pictura cu "Adormirea Maicii Domnului", hramul bisericii, dedesubtul căreia se află pisania bisericii. Intrarea în biserică se face prin două uşi masive de stejar pe care sunt încrustate numele ctitorului şi anii construcţiei (1860-1863).

Pronaosul este unit cu naosul, delimitarea fiind făcută numai de arcul absidei, care începe şi formează în continuare naosul. În pronaos sunt două ferestre mari, fără decoraţiuni interioare sau exterioare.

Naosul este larg, încăpător, prevăzut cu două ferestre, iar deasupra se află turla, sprijinită de cei patru pandantivi.

Altarul este situat în absida centrală, având un proscomidiar şi un diaconicon.

Ca plan şi construcţie, biserica mănăstirii Frăsinei se aseamănă cu catedrala episcopală din Râmnicu Vâlcea. Arhitectul acestei construcţii este meşterul Costache.

Pictura a fost realizată de Mişu Pop din Braşov. Este o pictură realistă, într-un stil academic. Scenele sunt aşezate întocmai ca în catedrala din Râmnicu Vâlcea. Predomină culoarea albastru, care dă locaşului o profundă ambianţă de linişte, seninătate şi elan duhovnicesc. Scenele inspiră religiozitate şi un adânc duh de rugăciune.

În pronaos sunt zugrăvite chipurile marilor pustnici, care poartă fiecare în mână câte un răvaş, pe care este scrisă o idee din învăţătura sau practica de rugăciune şi asceza lui. Pe pereţii dinspre Apus se află portretele Sfântului Calinic, în partea stângă, ctitorul acestei biserici, cu titlul dedesubt: "Calinic Cernicanu Românu Pământeanu". În partea dreaptă este pictat mitropolitul Nifon, mitropolitul primat de atunci, având la gât o eşarfă roşie, simbol al primatului României.

În naos, în registrul inferior, se află scenele cu Înălţarea Sfintei Cruci, în partea opusă scena Deisis, martirii Calinic şi Trifon, Gheorghe şi Dimitrie în latura opusă. Ambele perechi de martiri şi scene flanchează cele două ferestre ale naosului. În registrul superior pe calotă se află, într-o parte Naşterea Domnului, iar în cealaltă parte Învierea, într-un colorit foarte viu.

Pe calota absidei centrale în altar se află Maica Domnului, înconjurată de îngeri. În registrul inferior sunt pictaţi Sfinţii Ierarhi autori de Liturghii, precum şi Sfântul Nicolae, patronul şi ocrotitorul Sfântului Calinic. Diaconiconul şi proscomidiarul nu sunt pictate. Catapeteasma este din lemn pictată.

Sursa: http://www.lavrentie-sovre.eu/Arhitectura%20si%20pictura.htm

Medicina Isihastă (Interviu publicat în „Informaţia de Severin”)

2011-04-09T05:36:00.000-07:00

Pentru că suntem în Postul Paştelui, cel mai important de peste an, m-am gândit să evocăm amintirea unui om care a vieţuit şi s-a anevoit într-o mare lavră: Sfânta Mânăstire Frăsinei.
Importanţa acestei aşezări mânăstireşti vine din caracterul ei atonit. Ceea ce înseamnă că fraţii care trăiesc acolo ţin regula Sfântului Munte Athos: nici o femeie nu ajunge acolo. Istoria respectivei aşezări este şi ea deosebită şi va fi evocată în chiar interviul pe care l-am făcut cu o persoană care a avut şansa de a ajunge la Frăsinei şi, cel mai important lucru, l-a cunoscut în mod direct pe părintele Ghelasie. Căci, despre cuvioşia sa este vorba. Cel care mi-a acordat interviul m-a rugat să nu-i fac numele cunoscut. Îi respect rugămintea.

Reporter: Când aţi ajuns la Mânăstirea Frăsinei?

– Trebuie să vă spun că am ajuns la Sfânta Mânăstire după ce l-am cunoscut pe părintele Ghelasie. A, vă miraţi, este normal, dar şansa vieţii mele este că l-am cunoscut în lume, cum se spune în limbaj călugăresc. În casa unui om, foarte cunoscut azi în întreaga ţară, un mare actor român, Florin Zamfirescu, vărul bun al părintelui. Acolo l-am cunoscut, pe vremea când în ţara noastră credinţa în Dumnezeu era blocată de un materialism dialectic şi istoric iraţional în extremista sa raţionalitate. Fiind rudă cu maestrul Zamfirescu, părintele, trecând prin Bucureşti, a adăstat pentru două zile la ruda sa, prieten din copilărie. Florin, îmi pot permite să-i spun aşa întrucât mi-a fost şi mie maestru într-ale scenei, a invitat câţiva prieteni şi a făcut rost de filmul „Jesus of Nazareth” de Franco Zeffirelli. Prezenţa acelui om îmbrăcat în rasa călugărească, care vorbea foarte firesc, de parcă te ştia de mult timp, care te privea drept în ochi când vorbea cu tine, dădea întâlnirii din casa Zamfireştilor, cum le ziceam în glumă, un aer uşor conspirativ. Pe vremea aceea erau suficienţi oameni, români vreau să zic, fricoşi nevoie mare, care nici nu-şi botezeau copiii la biserică de frica tovarăşilor. Să participi la aşa o întâlnire nu era o chestie ce se întâmpla în fiecare zi. Florin ştia că sunt în căutare de experienţe spirituale, tot la el în casă îi cunoscusem pe Nichita, Petru Creţia, Sorin Dumitrescu, mă rog, cunoscusem foarte mulţi oameni care în vremea aceea erau, într-un mod posibil, în dezacord cu regimul politic aflat la conducerea României. În casa actorului aveau loc întâlniri cvasi carbonariceşti, era o casă de artist, deschisă întâlnirilor cu prietenii, unde aveau loc discuţii care, dacă ajungeau la urechile „băieţilor cu ochi albaştri”, am fi făcut drumuri multe la ei la sediu, pentru a da cu subsemnatul. În sfârşit, am vrut să evoc un pic din atmosfera acelor ani în care l-am cunoscut pe Părintele Ghelasie de la Frăsinei. Ei, am văzut filmul în care era viaţa lui Iisus, apoi au început discuţiile. Am spus, atunci când am avut posibilitatea, că filmul prezintă o viziune catolică a vieţii sale. Afirmaţia mea a suscitat alte discuţii. Nimeni nu era în consens cu mine. Toţi mă contraziceau. Numai că şi ei erau la fel de creştini ca şi mine, nepracticanţi. Adică, nici ei nu mergeau decât arareori la biserică, nu duceau o viaţă de creştin autentic. Cunoştinţele noastre despre creştinism erau la nivelul intelectual al unor oameni care citiseră Biblia ca pe un roman interesant plin de diferite contradicţii. Părintele mi-a dat dreptate. Lucrul acesta m-a blocat. Ţin minte că nu mai ştiam ce să spun. Simţeam că ar fi trebui să mai spun ceva, să-mi argumentez afirmaţia, nu mai ştiam ce să spun, discuţia se prăbuşise, era un moment incert al întâlnirii, când a apărut soţia gazdei, Valeria, întrebându-ne dacă suntem de acord să servim... nu mai ţin minte ce anume, dar era ceva cu carne. Era tot în Postul Sfintelor Paşti. Nu ţineam postul, nimeni din cei prezenţi nu ţineau postul, aşa că toată lumea a fost de acord cu doamna care ne invitase la a ne bucura şi simţurile trupeşti după ce le bucuraserăm pe cele spirituale, văzusem doar un film religios, nu? M-am uitat cu stupoare la Părintele Ghelasie care nu a spus că ţine post. Doamna Valeria chiar l-a întrebat în mod special dacă mănâncă la fel ca noi. Şi, am să ţin minte toată viaţa această întâmplare, Părintele a spus doar: „Valeria, de mult doresc să mănânc nuci cu miere, dacă ai”. Evident că doamna avea nuci şi miere, mierea provenea chiar de la mama dânsei. Părintele nu a spus că ţine post! Am trăit atunci un fel de şoc mental, precum şi discipolii zen trăiesc în mânăstirile japoneze în clipa în care maeştrii lor le răspund cu un koan. Nu vă mai explic ce este un koan. Căutaţi şi aflaţi. A găsit un fel foarte rafinat de a spune că mănâncă altceva. Răspunsul său m-a năucit.

Rep.: Povesteaţi despre felul în care Părintele Ghelasie de la Frăsinei a reuşit să îşi ţină postul fără să spună că ţine post.

– Da. Prima dată m-am gândit că a fost un gest de frică. Poate i-a fost frică să spună că ţine post. Mai târziu, ajunsesem deja la dânsul, la mânăstire, l-am întrebat şi mi-a spus: „Neamule, nu trebuie să te lauzi. Acolo, la Florin, dacă aş fi spus că ţin post vă făceam la toţi rău. Vă sminteam, unii dintre cei prezenţi atunci acolo s-ar fi simţit nefericiţi din pricina asta, ar fi suferit. Aş fi făcut mai mult rău decât bine. Şi nici să vă explic de ce trebuie să ţinem postul nu aş fi putut, pentru că nu era locul şi momentul.” Aşa îmi spunea Părintele, neamule. Să fiu iertat de afirmaţia asta vanitoasă.

Rep.: Eraţi rudă cu dânsul?

– Nici vorbă. Şi acest lucru l-am întrebat. Mi-a răspuns: „Toţi suntem neamuri de la Adam, tăticule.” Dar vreau să vă spun ceva şi mai important. În perioada aceea, când hălăduiam prin Bucureştii anilor ’80, găsisem un grupuscul de băieţi foarte diferiţi de cei de vârsta lor, tineri care se ocupau cu tot felul de activităţi mai mult sau mai puţin oculte. Nu am să pomenesc decât experienţele de meditaţie cu ghid interior, meditaţii pe imagini mandalice, chestii de care azi este plin Net-ul, dar nu am să dezvolt chestiile astea pentru că nu am avea spaţiul necesar. În zona aceea am auzit şi de Filocalia. Era pentru prima oară când auzeam acest cuvânt şi auzeam despre aceste cărţi. Pe unde ajungeam, la întâlnirile cu cei care erau şi ei în căutarea browniană de spiritualitate, a epocii, asemănătoare cu aceasta de azi... dar altfel, întrebam dacă cineva poseda aceste volume, Filocaliile, pentru că ceva îmi spunea că trebuie să le citesc. Nimeni. La întâlnirea cu Părintele, de la Florin Zamfirescu, am îndrăznit să-i spun că aş vrea să citesc şi eu Filocalia. Părintele a fost de acord cu mine. După o perioadă de circa o lună, am fost căutat la familia Zamfirescu de cineva, un bărbat pe care nimeni nu l-a cunoscut, care mi-a adus din partea Părintelui Ghelasie ceea ce căutam: Filocalia. Întâmplarea aceasta m-a pus pe gânduri. Am început să mă pregătesc pentru a ajunge la Sfânta Mânăstire Frăsinei. În fiecare final de săptămână doream să pot pleca din Bucureşti, un oraş care-mi părea că miroase continuu a izmă, şi să ajung la mânăstirea respectivă. Nu reuşeam. Săptămâna viitoare eram invitat în weekend undeva la mare. Refuzam, pe motiv că plec la Mânăstire. Şi, nu plecam. Mult timp am ţinut-o aşa. Toată vara. Chestia asta mă umplea de furie. Simţeam că Părintele mă aşteaptă, simţeam că şi eu am mare nevoie de dânsul. Şi, nu puteam să plec. Ajungeam aproape de locul unde intenţionam să ajung, la Rm. Vâlcea, de unde puteam să iau rata să ajung la Muereasca, da... aşa se numeşte comuna de unde începi să urci spre Mânăstire, şi nu ajungeam... era îngrozitor de frustrant. O întâlnire cu un preot de mir, un om tânăr şi foarte comunicativ, m-a lămurit. La întrebarea mea, legată de acest amănunt ciudat, preotul mi-a spus: „Nu mai spune cu gura intenţiile pe care le ai. Marile planuri nu se şoptesc. Taci şi mergi acolo unde ai de mers.” Şi aşa am făcut. Am tăcut, nu am mai spus nimănui nimic, iar săptămâna viitoare eram la Frăsinei.

Rep.: Cred că a fost o experienţă covârşitoare.

– Prima parte a călătoriei a fost un coşmar. Am vrut de vreo trei ori să cobor din autobuz. În primul rând am urcat cu mare greutate. Era într-o vineri. Toată lumea satului se întorcea la ea acasă. Rata, ca să folosesc un cuvânt al epocii, era mai mult decât plină. Era extrem de plină. O cumplită buluceală de oameni şi bagaje, de copii şi orătănii, de parfumuri ieftine şi mirosuri alcoolice. Până la Muereasca am mers în braţe cu un moş de vreo 80 de ani care cânta şi chiuia, iar din când în când, mă întreba: cine sunt, unde merg şi de ce am barbă. Din locul unde am coborât, la cap de linie, la Muereasca, am luat-o spre drumul ce duce la Mânăstire cam vreo 4-5 oameni. Drumul era greu şi lung pentru un orăşean învăţat cu tramvaiul şi troleul. Am ajuns spre seară. Poate o să credeţi că fabulez, poate o să credeţi că timpul a adăugat amintirilor o fărâmă de fantastic. Credeţi ce vreţi. Ceea ce vă spun este adevărat: Părintele mă aştepta. Am simţit din primul moment acest lucru. În plus, se comporta de parcă eram acolo dintotdeauna.

Rep.: Cum a decurs întâlnirea?

– Până să-l întâlnesc pe Părintele a trecut ceva timp. Într-o mânăstire, loc de po¬menire, cum spune vechiul text al ritualului de construcţie din ţara noastră, sunt foarte multe lucruri de făcut. Fiecare călugăr are o ascultare de îndeplinit. Probabil că şi Părintele trebuia să facă ceva. În vremea aceea era chelarul mânăstirii Frăsinei. Cum am ajuns în locul acela cuprins de linişte, o linişte care venea din altă parte nu neapărat din faptul că nu era zgomot, o linişte ce venea din... venea de undeva de sus, am lăsat rucsacul jos, eram într-o tindă a mânăstirii, şi priveam în jurul meu încercând să inspir liniştea aceea. N-a durat mult pentru că a apărut un călugăr din biserică, m-a văzut şi s-a apropiat de mine, atât cât să-mi vorbească fără să ţipe. M-a întrebat de ce nu sunt la slujbă. I-am explicat, de fapt, am încercat să-i explic cauza pentru care mă aflam acolo, eu îl căutam pe Părintele Ghelasie... şi nu ştiu unde să-mi las rucsacul. Călugărul acela nici nu a catadicsit să mă asculte până la capăt. Mi-a spus să nu-mi fac griji de rucsac, să-l las acolo unde este, am să-l găsesc mai târziu, şi să fac bine să intru în biserică la slujbă nu să casc gura la peisaj. Ce să fac, m-am supus, am lăsat rucsacul pe locul unde-l pusesem la venire, am intrat în biserică şi m-am aşezat în genunchi. După slujbă aveam să ies, se mergea la masa de seară, la masa de seară veneau mai puţini călugări decât la cea de prânz, aveam să aflu mult mai târziu, aveam să-mi găsesc rucsacul, aveam să-l întâlnesc şi pe Părintele, aşa neamule ai venit... hai să-ţi dau o chilie... ai fost la slujbă? Acestea au fost primele cuvinte ale Părintelui. Chilia era mică şi mirosea în ea a casă de ţară. Casele de ţară au un miros anume. Mă feresc de a fi patetic, dar au ceva special care miroase a trecut, sau aşa asociez eu în mintea mea. Mi-a spus să mă aranjez în chilie şi să cobor la trapeză. Apoi cuvioşia sa a plecat. Rămas singur priveam pe fereastră cum în curtea mânăstirii călugării se agitau fiecare cu treburile sale. După mai multe urcări în acel loc aveam să observ că aproape toţi călugării aveau un mers anume. Toţi erau încălţaţi cu ghete mari negre. Mergeau repede, dar nu se grăbeau, uneori îşi târâiau picioarele dar nu călcau de două ori într-un loc. La trapeză erau şi închinători, laicii care veniseră la mânăstire. Nimeni nu mânca până nu venea stareţul să binecuvânteze masa. După o scurtă rugăciune, cei prezenţi au luat loc şi au început să mănânce. Un călugăr într-un colţ al trapezei citea din vieţile sfinţilor. Toţi cei care erau acolo mâncau cu grijă pentru a nu face zgomot. Primul lucru pe care l-am observat la unii dintre călugării prezenţi atunci acolo a fost faptul că, înainte de a-şi pune ghiveciul în farfurie, şi-au pus câte un pahar cu apă. După masă am mers cu Părintele în chilie. Nu m-am putut abţine şi l-am întrebat despre gestul observat. Eram şocat. Nu înţelegeam. Părintele mi-a explicat absolut firesc – avea calitatea aceasta de a-ţi explica lucruri pe care nu le pricepeai cu o naturaleţe de ţi se păreau apoi perfect normale – că mâncarea de la mânăstire este bună, „este bună”, am spus şi eu, „ei bine, neamule... ei fac asta ca să nu le placă; cel mai mare pericol pentru călugăr, ca şi pentru ceilalţi oameni, este nesimţirea pântecului...” Aveam să pricep acest lucru mai târziu, mult mai târziu. Când am priceput mi-am amintit de discuţia purtată atunci. Seara s-a încheiat cu discuţii despre ce fac oamenii pe care-i cunoşteam amândoi, Florin şi Valeria. I-am povestit despre viaţa noastră în ce era Bucureştiul de atunci. Credeam că mă va apostrofa, că mă va certa pentru ce-i povesteam. Niciodată nu mi-a zis nimic pentru care să am cea mai mică supărare. Eram obosit, aşa că Părintele s-a retras şi am adormit. Aveam să am cele mai cumplite vise pe care le ţin minte şi acum. Coşmaruri îngrozitoare. În plus, pe la miezul nopţii o izbitură şi uşa s-a deschis. Un călugăr hirsut a aprins lumina. „Ce faci?”, a strigat el la mine. „Dorm”, am zis eu. „Păi, de asta ai venit aici, ca să dormi?” „A?” „Imediat te îmbraci şi mergi la biserică la slujba de noapte. Ai înţeles?” Ce era să mai zic. Dacă mai ziceam ceva cred că le şi luam. A doua zi povestindu-i părintelui mi-a spus: „Credeai că totul este simplu, nu? Vii la mânăstire şi gata... ai scăpat... neamule, de acum începe greul...”

Rep.: Ce aţi discutat cu Părintele a doua zi?

– Despre albine. Părintele avea o mică stupină. Îngrijea cu mare bucurie de ele. Tot acolo avea şi o căsuţă, poate este prea mult căsuţă, un fel de mică... o construcţie în care abia puteai intra. Abia intrau doi oameni. Acolo avea numai cărţi. Interesant este că acea construcţie era cu acoperişul în formă de piramidă. Vrusese dânsul să facă o experienţă pentru prietenele sale albinele, auzind de la cei care veneau pe la mânăstire că forma de piramidă ajută la dezvoltarea lor.

Rep.: Şi a ajutat?

– Nu ştiu. Nu am discutat despre asta. Văzându-mă acolo între sumedenia aceea de cărţi, de la cele clasice la tot felul de manuscrise samizdat (scrieri care circulă neoficial), copiate pe hârtie ozalid (hârtie fotosensibilă folosită la reproducerea heliografică), cum se putea atunci, sau la copiator, cărţi în limbi străine... mă rog, era o comoară pentru cineva care vroia să se desfete cu cercetarea scrierilor legate de spiritualitate. De la Steiner la Krishnamurti, de la „Rugăciunea pelerinului rus” la filosofia zen, de la numerologie la kabală... ce să vă spun, era ceva ce nu aş fi crezut că poate să citească un călugăr. Mi-a spus că pot lua ce-mi doreşte inima. L-am întrebat dacă a citit cărţile acelea. „Nu pe toate, neamule! Unele. Sunt jucărele de amăgit lumea. Numai că trebuie să le ştim pentru că aici la noi vin tot felul de oameni şi nu trebuie să creadă că noi, călugării, suntem aşa... nişte fraieri. Îţi pun tot felul de întrebări. Dacă le spui câteva chestii citite în multele file scrise de oamenii disperaţi ai veacului, rămân muţi. Abia atunci ai posibilitatea de a le spune încotro să se-ndrepte. A venit unul şi m-a luat aşa... de sus. «Părinţele, ai auzit de Sai Baba?» «Da, i-am spus eu, s-a născut la Sathyanarayana Raju, la 23 noiembrie 1926, este un guru indian…» Ăla a rămas cu gura căscată şi şi-a făcut cruce. «Doamne părinte, a spus el, la aşa ceva nu mă aşteptam». «Bine, i-am zis eu, acum hai în biserică şi pune genunchele jos la rugăciune». Neamule, stranii sunt căile Domnului!”

Rep.: Cât timp aţi stat prima dată la Frăsinei?

Răspuns: Trei zile. Numai că acele trei zile mi s-au părut o lună. Adaptarea la viaţa de mânăstire nu era uşoară. Pentru un om ca mine, învăţat cu libertatea totală. Pe vremea aceea fumam. Vă daţi seama că nu puteam fuma la mânăstire. Cât de mult m-aş fi îndepărtat de mânăstire, tot pe terenul mânăstirii eram. Ca să ies din perimetrul ecleziastic, ar fi trebuit să fac ceva kilometri. Nu merita pentru o ţigară. Aşa că în zilele acelea nu am fumat, nu am băut nici votcuţele şi nici berile pe care le beam, de obicei, cu băieţii la întâlnirile noastre. Ziua, când nu eram la slujbă, citeam în piramida de lemn a Părintelui, apoi la masă, apoi iar la rugăciune, apoi la citit… aproape că uitasem de cât timp venisem. La plecare, pe măsură ce coboram spre locul de unde trebuia să iau autobuzul spre Rm-Vâlcea, ceva se desprindea de mine. Când am ajuns în oraş, toate vechile obsesii, gândurile şi agitaţiile psihice reveniseră. Atunci am înţeles ce rol au mânăstirile, care nu sunt construcţii arhitectonice frumoase şi atât: să-l scape pe omul modern de asaltul propriului său inconştient.

Rep.: Ce aţi învăţat la prima dvs. călătorie la Mănăstirea Frăsinei?

– Cum să-mi fac sfânta cruce corect. După slujbă toţi cei prezenţi se miruiau. Când mi-a venit rândul, m-am apropiat de călugărul care miruia, mi-am făcut o scurtă cruce, ceva aşa schiţat şi am aşteptat să fiu miruit. „Ce a fost asta?”, m-a întrebat călugărul, pe un ton aspru. „Asta a fost semnul Sfintei Cruci?” Mi-a luat mâna şi mi-a făcut cruce cu ea. „Aşa se face crucea. Ai înţeles?” Am dat din cap, n-am mai spus nimic şi am plecat. De atunci când îmi fac semnul crucii îl fac aşa cum m-a-nvăţat acel călugăr, Dumnezeu să-l aibă în paza Sa. S-ar putea să vi se pară puţin. Nu este puţin, având în vedere însemnătatea acestui gest al creştinului. Prima dată am învăţat ceva determinant.

Rep.: Aţi povestit de patru episoade cum aţi ajuns la Părintele. Dacă se poate, aş dori să ne vorbiţi despre medicina isihastă.

– Mda. Ştiţi dvs de ce am făcut acest ocol până să ajung la fondul problemei noastre: medicina isihastă? Simplu. Medicina isihastă, teoria ei, este foarte scurtă. Medicina isihastă spune aşa: roagă-te la Dumnezeu cu mare credinţă şi iubire! Atât. Restul sunt comentariile celor care l-au cunoscut pe Părintele. Lucrul pe care mi l-a spus cel mai des a fost: „Neamule! Roagă-te la Dumnezeu, neîncetat. Asta scrie Filocalia. Rugăciunea lui Iisus este medicamentul perfect pentru toate bolile timpului în care trăim. Bolile noastre sunt de factură sufletească, în primul rând. Vine preotul sau călugărul, dacă există posibilitatea să ai legătură directă cu un slujitor sârguincios al lui Dumnezeu, te spovedeşti, este primul pas spre însănătoşire!, apoi faci canonul pe care îl primeşti. Se numeşte medicina isihastă. Isihasmul este cea mai directă metodă de liniştire a sufletului. Asta şi înseamnă în greceşte. Liniştire. Cum să se facă omul bine de cauza profundă a bolilor sale... nimeni nu este bolnav doar de o singură boală, dar ele ies, pe rând, la suprafaţă, dacă sufletul său este tulburat. Ca să fie înţelese anumite profunzimi ale isihasmului, trebuie să fie citite Filocaliile, Rugăciunea pelerinului rus şi multe alte lucrări. Nu este rostul şi nici locul discuţiei noastre. Cine simte că se trezeşte ceva în sufletul său citind aceste rânduri să meargă degrabă la duhovnicul său, iar dacă nu are să-şi caute unul, să vorbească deschis despre durerile sale, care marea majoritate vin dintr-un suflet bolnav şi să caute. Să caute şi să afle el, în mod direct, despre ce înseamnă toate acestea. Eu am încercat numai să trezesc interesul celor care ne citesc. Pentru că totul se reduce, în esenţă, la rugăciunea lui Iisus. De acolo începe urcuşul”.

Rep.: Există şi reţete speciale?

– Toate reţetele pe care le poate face un om, începând de la ceea ce mănâncă. Sunt oameni care afirmă că postul are virtuţi terapeutice exclusive. Ceaiurile, cataplasmele, băile de plante, şi multe alte reţete bio şi neinvazive, toate astea nu au niciun fel de importanţă dacă nu există credinţă şi rugăciune până la lacrimă, până ce sufletul se moaie până la plâns. Părintele spunea aşa: „Neamule, dacă ţii post fără rugăciune şi fapte bune nu faci altceva decât să albeşti osul. Dar sufletul tot trist şi înnegurat rămâne”. Cam aşa este, en bref, medicina isihastă. Am văzut că părintele nu mânca decât seminţe, nuci, pâine făcută din făină necoaptă, ci numai uscată în spatele sobei. Acolo nu se consumă carne niciodată! Acolo, la Frăsinei – cel mai important lucru – toată obştea se roagă neîncetat! Nu numai nevoinţele sunt importante. Nu ele sunt cele care transformă omul. Rugăciunea. Cei care fac mâncarea se roagă, cei care sunt oieri – am cunoscut acolo un cioban, profesor de matematici în viaţa de mirean, cu care discutam despre romanul sud-american prin curtea mânăstirii, mulţi or să se amuze, dar fac asta pe ignoranţa lor – se roagă, cei care muncesc la diversele nevoi ale obştei se roagă neîncetat şi ei. Acolo se practică medicina isihastă. Cine vrea să se facă bine de multele neputinţe ale sale să se roage neîncetat.

Rep.: Ce se întâmplă, dacă reuşim să ne rugăm neîncetat?

– Cine poate aşa ceva nu mai are nevoie de explicaţii, de argumente. Să fim bine-nţeleşi: nu vreau să conving pe nimeni să se roage, să meargă la biserică. Acum, în starea aceasta de furtună interioară, mintea noastră este prinsă într-un vârtej cumplit. În clipa în care reuşim s-o liniştim, puteam să facem pasul următor. Acela de a coborî mintea în inimă. Toate acestea, repet, trebuie să fie făcute sub îndrumarea unui duhovnic într-o stare de ascultare perfectă. Nu vreau să intru în amănunte pe care să nu le lămuresc, lucru ce ar face mai mult rău decât bine. Cert este că prin rugăciunea lui Iisus se pierd gândurile profane şi păcătoase ale omului. Mintea noastră este un fel de maimuţă care nu are stare. Se mişcă neîncetat fără să ştie de ce şi fără să aibă un scop anume.

Rep.: Sunt lucrări despre acest subiect atât de important?

– Multe. Chiar şi pe internet. Numai că sfatul meu este să existe o relaţie cu un duhovnic. Ortodoxia înseamnă şi ajutarea slăbănogului, nu numai întărirea orgoliosului luptător. Părintele a scris şi cuvioşia sa cărţi inspirate, cei care l-au cunoscut au scris lucrări importante despre ceea ce înseamnă medicina isihastă. Cine are nevoie de hrană să o caute. Nimic nu se face fără efort, decât dacă vrea Dumnezeu în mod special pentru cineva anume. Acelea sunt revelaţii, sunt gesturi pe care nu le putem pricepe decât dacă Îl iubim mai presus decât orice pe lume. Pe Net se găseşte şi o pagină dedicată chiar Părintelui de către cei care l-au cunoscut şi iubit: http://parintele-ghelasie.net/
Trebuie să acţionăm. Poate cineva care citeşte aceste rânduri îşi propune să afle mai multe despre ceea ce noi doar am amintit. Dumnezeu să-l ajute şi să-i îndrume paşii. Numai credinţa şi liniştea poate să repare boala. Boala pentru care am fost pedepsiţi prin alungarea din Eden, este neatenţia. Este suficient să fiţi atenţi la voi o zi întreagă, dacă veţi putea, este un exerciţiu colosal, ca să pricepeţi cât de puţin suntem atenţi la noi şi cât de mult stăm cu minţile plecate ori în trecut, judecăm şi tot judecăm, sau în viitor, speranţe deşarte, dorinţe absolut neimportante pentru viaţa noastră. Noi, oamenii păcătoşi, facem cu multă greutate ceea ce avem de făcut atunci când păcatul se materializează în vreo boală. Dar, cu Dumnezeu suntem foarte principiali şi foarte pretenţioşi. Vrem de la El răspunsuri imediate şi perfect inteligibile de parcă am discuta cu un medic oarecare dintr-un spital oarecare. De la omul medic cerem un sfat, de multe ori primim sfaturi puţine şi multe medicamente sub formă de buline colorate, pentru că oamenii nu mai au timp unii de alţii, dar acest lucru îl respectăm la marele fix. Ceea ce ne spune Dumnezeu ni se pare... relativ. Acesta este paradoxul pe care omul îl trăieşte. Povestea spune că un călugăr tinerel, care era în ascultare faţă de duhovnicul său, l-a întrebat pe acesta într-o zi: „Ava, ce mă sfătuieşti să fac, pentru că de când sunt în mânăstire tot spun rugăciunea lui Iisus dar nu simt nimic”. Ava, adică părintele, l-a ascultat apoi i-a răspuns: „Mergi şi ia un butoi mare cât să încapi tu în el. Îl aşezi la o distanţă de 10 metri de râul ce curge-n vale. Iei sita aia veche din magazie, şi cari apă cu ea până umpli butoiul în întregime. Vii la mine peste o lună”. Călugăraşul pleacă şi face exact cum îi spusese Ava. Era în ascultare, nu putea face decât aşa. Evident că peste o lună a venit la duhovnicul său. „Ava, am venit”. „S-a umplut butoiul”, l-a întrebat duhovnicul? „Nu”. „Dar sita? Cum era sita veche la început?” „Ruginită, Ava”. „Şi acum cum este?” „Curată”, a răspuns călugăraşul. „Vezi, a spus bătrânul: NU UMPLEREA BUTOIULUI ESTE CEEA CE URMĂRIM NOI, CI CURĂŢIREA SITEI!” Această poveste o ştiu de la Părintele. Am povestit-o aşa cum mi-o aduc aminte. Dacă nu am redat-o aşa cum trebuie, să mă ierte Părintele. Vârtejul vieţii, cotropite aproape în totalitate de greutatea actelor materiale, ne zăpăceşte în aşa hal încât nu mai avem posibilitatea de a ne da seama de noi înşine în întregime. Mergem pe avarie. Şi, când apare boala, ridicăm privirea spre cer doar la stări dificile de abandonat prin indiferenţă la profunzimile sufleteşti. Iar, deasupra noastră, în oraşele noastre aglomerate cu oameni şi maşini, găsim colacii de cablu şi firele electrice. Atunci ne apucă toate angoasele existenţiale, toate disperările în faţa neantului, observând că dincolo de multele noastre scuturi tehnologice nu există mare lucru. Decât vidul. Cine îşi abandonează coaja de siguranţă, gândurile întărite şi devenite greutăţi de plumb şi dă drumul lacrimilor are mari şanse de a găsi centrul spre care trebuie să-şi îndrepte paşii. Dumnezeu! Creatorul Universului este „un mare boier” cum spunea, un alt gladiator al credinţei creştin-ortodoxe, Nicolae Steinhardt. Dar, despre părintele Nicolae de la Rohia în viitor, cu ajutorul lui Dumnezeu.

(Interviu realizat de Manuela VASILESCU)

Articolele-sursă:
http://www.informatiadeseverin.ro/ids2/index.php/sanatate/4121-medicina-isihast-i.html
http://www.informatiadeseverin.ro/ids2/index.php/sanatate/4136-medicina-isihast-ii.html
http://www.informatiadeseverin.ro/ids2/index.php/sanatate/4158-medicina-isihast-iii.html
http://www.informatiadeseverin.ro/ids2/index.php/sanatate/4175-medicin-isihast-iv.html
http://www.informatiadeseverin.ro/ids2/index.php/sanatate/4189-medicin-isihast-v.html
http://www.informatiadeseverin.ro/ids2/index.php/sanatate/4214-medicin-isihast-vi.html

Sfinţii Atoatăortodoxia

2011-04-04T12:08:00.000-07:00

Un prieten din pustia munţilor mi-a făcut într-o zi o mare bucurie: am primit de la el în plic Sinaxarul sfinţilor de pretutindeni, vol. I, septembrie-februarie, carte pe format academic, scoasă la Editura Platytera - Editura Cartea Ortodoxă, Bucureşti, 2010. Autorii semnează smerit pe spatele paginii de titlu: ediţie îngrijită de Părintele Valerian, Maica Iustina. În descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale găsim informaţii ceva mai complete privindu-i pe autori: Monahul Valerian Dragoş şi rasofora Iustina. Nu din duh de contrazicere vom spune că ediţia, cu adevăr este îngrijită de aceştia doi, dar ei sunt autori, nu doar îngrijitori, pentru că au creat în minte un concept, un proiect care nu exista, voind să adune într-o lucrare pe toţi sfinţii Ortodoxiei, apoi au cercetat documente timp de 15 ani, au rânduit materialul şi l-au redactat sub forma sinaxarului, folosind criteriul cronologic de ordonare, oferind creştinilor din România cel mai cuprinzător dicţionar de sfinţi de până acum. Acest volum acoperă prima jumătate a anului bisericesc, fiind anunţat deja şi cel de-al doilea volum care se află în procesul de editare. Cartea este binecuvântată de PS Galaction, episcopul Alexandriei şi Teleormanului, autor şi al unui cald cuvânt de întâmpinare, sub un generic definitoriu pentru această lucrare de duh: „Pe toţi Sfinţii pomenindu-i, iară şi iară cu pace Domnului să ne rugăm". Citind aceste cuvinte, gândul ne duce la ideea că Sinaxarul sfinţilor de pretutindeni constituie un uriaş pomelnic, adică o foarte cuprinzătoare rugăciune. Ne-a confirmat întru totul acest gând „declaraţia" pe proprie răspundere a autorilor, inserată în postfaţa cu titlul „Cuvânt pentru lucrarea de faţă", din care reţinem că scopul lor a fost de la început înmulţirea pomenirii, cinstirii şi dragostei faţă de aceşti sfinţi: „Ne-am încredinţat, când am purces la elaborarea acestui Sinaxar, Dreptei noastre Credinţe, atâta câtă o avem, nădejdii în ajutorul Domnului şi al Sfinţilor pe care îi doream pomeniţi şi cinstiţi după cuviinţă şi, mai ales, pe dragostea ce le-o purtăm, prea puţină şi prea săracă".
Adevărat, se vede că lucrarea este rodul dragostei faţă de sfinţii ortodocşi de pe toate laturile pământului, dragostea faţă de Biserica Biruitoare, aflată în comuniune cu noi, inclusiv prin acest pomelnic desfăşurat pe cuprinsul a peste 300 de pagini de sinaxar. Dacă nu ar fi fost adăpată continuu cu dragoste, munca de ocnaş, grea şi de lungă durată, nu ar fi rodit un lucru atât de preţios. Despre iubirea faţă de Dumnezeu „vorbeşte" şi poemul ieromonahului Ghelasie Gheorghe, aşezat la deschiderea cărţii şi pe care îl reproducem şi noi: „Părinte, Eu/ Fiul Tău absolut,/ Eu, Chipul Tău/ De Cuvânt,/ Iată îţi aduc un Dar:/ O Carte/ În care cânt/în limba de Creaţie/ Iubirea Mea/ Ce se cuvine/ Ţie Închinată./ O Carte/ Cât o lume/ De Cer şi de pământ/ Ce se Deschide/ Din peceţi de taină/ Doar pe altarul/Pământesc./ Taină de Icoană,/ Chipul lui Dumnezeu/ Întrupat în/ Chipul Creat". E o bucurie să constaţi că primele 24 de pagini ale Sinaxarului sfinţilor de pretutindeni reproduc policrom icoane de sfinţi, câte unul sau doi pentru fiecare zi din calendarul celor şase luni acoperite de această lucrare. Apoi să te minunezi parcurgând mii şi mii de nume de sfinţi acoperind locuri din Irlanda până în Siria, din Italia până în Alaska, pentru fiecare zi, aşezaţi întâi cei din Minei (şi aceştia mai mulţi decât avem în calendarul nostru de perete), urmaţi de sfinţi găsiţi în alte surse. De altfel, autorii îşi ascund într-un fel efortul spunând: „S-a pornit căutarea de la calendarul pe scurt al fiecărei zile, alcătuit de BOR, s-au adăugat Sfinţii zilei din Mineele editate de IBMOBOR. La acestea s-a adăugat Sinaxarul alcătuit de vrednicul de pomenire Arhim. Ioanichie Bălan". În realitate, ei au cercetat zeci de surse greceşti, siriene, franţuzeşti, ruseşti, englezeşti, georgiene, româneşti, vechi şi noi, realizând o sinteză, o lucrare integratoare, i-am zice pan-ortodoxă, de prezentare a sfinţeniei ca model pentru lumea de azi. O lucrare de mare valoare documentară şi duhovnicească.

Lector

(Text apărut în Revista „Credinţa ortodoxă”, nr.11 (165), Noiembrie 2010, p. 6)

Repere în contemporaneitate pentru o filosofie creştină a naturii

2011-03-29T05:57:00.000-07:00

Mistica iconică hristică regândeşte întreaga teologie a naturii, plecând de la semnificaţia teologică a chipului omului. Este un mod de a vedea lucrurile, oricum, diferit de calea pe care a înaintat formalismul scolastic, parcurgând scara unor analogii simbolice între natură şi divinitate.
Se afirmă că prin chipul de om divinul a coborât în natura pe care şi-a asumat-o perihoretic şi tot prin chipul de om lumea s-a deschis către orizontul inefabil al transcendenţei. Astfel, chipul omului, în calitate de iconic hristic, dobândeşte semnificaţia de numitor comun universal. În acest punct crucial, lumea şi divinul, acele două extreme care păreau a fi la o distanţă infinită una de alta, ajung să se „privească în ochi” şi să comunice.
Nu mai poate fi nici măcar vorba de un joc al reflectărilor analogice, pe care mintea a convenit să le înregistreze ca atare, cu precizarea că din analogie se poate face oricum orice, cu ajutorul unui raţionament sofistic, mişcat după bunul plac subiectiv. Faptul că fabula naturii trimite constant către om adevereşte intuitiv ideea că răul din natură se raportează la desfigurarea omului, după cum, în alt sens, virtutea naturală oglindeşte, şi aceasta, tot o anumită stare a condiţiei umane. Omul este o placă turnantă între lumină şi întuneric. Tot el este factorul care determină transparenţa sau opacitatea unei figuri naturale în raport cu raţiunea ei logosică.
Faptul că omul se interpune între divinitate şi natură, şi că el poate deturna lumina, strâmbându-i raza, explică, bunăoară, de ce o doctrină pură a analogiilor e, practic, neviabilă, tocmai fiindcă ignoră rolul de mediator cosmic jucat de om. Nu putem „sări” peste om pentru a privi direct în lucruri, ca şi când de fapt ele nu ar fi lumea omului, înscrise în crucea destinului cosmic comun, cu memorialul unei solidarităţi de destin.
Căutarea şi regăsirea „chipului de taină al omului” rezumă toată istoria misticii umane şi se află la capătul unui urcuş comun, pe care îl străbat uniţi omul şi natura, în orizont dumnezeiesc, condiţie în care e permis să se facă referire şi la o mistică a naturii, al cărei destin îl constituie umanizarea. „Omul încearcă astfel să-şi adune toate potenţele sale, rupte şi fărâmiţate de păcat, ca să-şi refacă chipul şi, prin aceasta, să refacă chipul naturii”. [1]
Astfel, natura este reorientată către menirea ei originară, de aluat care creşte din şi întru cele bune. Când părintele Ghelasie spune (mistic) că „prin mâncare omul cade în păcat”, departe să lase loc unei interpretări vulgarizatoare, această afirmaţie e rodul unui adevăr cât se poate de subtil. Uciderea viului pentru consumul carnivor e o aberaţie în ordinea comunităţii paradisiace de viaţă şi de destin. În acest punct, se adânceşte criza duhovnicească a omului, inseparabilă de consecinţa dezumanizării naturii. Din dar al comuniunii, ea devine obiect de consum. Logica darului, ce guverna existenţa, a fost profund afectată.
Trăind în orizontul unei vieţi din ce în ce mai tehnicizate şi îngust utilitariste, abandonând îngrijirea sufletului şi virtutea firească, omul riscă să-şi piardă fiinţa sa minimală, însăşi umanitatea sa dezumanizându-se. El pierde iubirea, pierde starea de bunăvoinţă sufletească şi chiar dorinţa de comuniune de dragul comuniunii. După ce şi-a întors faţa de la Dumnezeu, omul însuşi a iniţiat războiul împotriva omului, împotriva a ceea ce Vattimo însuşi numea „rezistenţa ultimă şi indestructibilă a iubirii din suflet”. Această iubire, fragilă ca un fir de iarbă, care e mai degrabă o nevoie fundamentală de afecţiune, reprezintă, de fapt, o disponibilitate generală a naturii vii, însuşi temeiul comuniunii universale, aparent un produs al naturii (natură pe care, însă, logosul o animă din interior). Confruntat fiind cu sincopa propriei dezumanizări, ce ameninţă ca o moarte prin sufocare şi, în ultimă instanţă, cu autodistrugerea, din acest unghi-limită omul se redescoperă pe sine, paradoxal, privind „în jos”, către făpturile naturii, spre animalul care pare a fi, el însuşi, mai uman, mai viu decât maşina fără sentimente care a devenit omul. În această situaţie-limită, animalul joacă rolul de oglindă a umanităţii pierdute a omului. Psihologia contemporană recomandă, de altfel, ca pe un remediu al nevrozelor şi al maladiei înstrăinării, relaţia cu un necuvântător. Prin supunere şi prin ataşamentul necondiţionat, prin răbdare şi prin ascultare, prin sinceritate, simplitate şi nefăţărnicie, prin firescul, graţia lui şi condiţia de a fi pururi „copil”, prietenul necuvântător reprezintă, fără doar şi poate, un bun mediu de cultivare a sufletului.
De altfel, nu întâmplător, regăsim dragostea faţă de animale, îndrăgite şi ca personaje de poveşti nemuritoare, la copii. În acest sens, necuvântătorul oferă răspunsul său participativ, ca un pol al relaţiei afective, prielnice dezvoltării sufleteşti a odraslei umane. Să observăm faptul că orice copil, cu spiritul încă apărat de o armătură de predispoziţii paradisiace, e înclinat să vadă în animal un tovarăş, un prieten nedespărţit şi nu încă, ba chiar deloc, o sursă de hrană obţinută prin sacrificiu. [2] Chiar şi sub presiunea unor observaţii elementare, precum cele notate mai sus, se ridică firesc întrebarea, în cadru creştin: ce reprezintă animalul, sau oricare altă fiinţă vie, în contextul creaţiei dumnezeieşti şi în raport cu fiinţa umană, care e considerată unica purtătoare a chipului dumnezeiesc, în deplinătatea lui? Această problemă de filosofie, şi totodată de teologie a naturii, este una din provocările timpului nostru, ce reclamă un răspuns serios, de fineţe şi de anvergură, din direcţia gânditorilor creştini.
Studiind psihologia şi comportamentul animalelor, etologia contemporană a ajuns la concluzii impresionante, deşi pe deplin previzibile. Nu doar că animalul posedă, la nivel incipient inteligenţă, un anumit tip de limbaj şi o capacitate afectivă reală, mai ales în ceea ce priveşte relaţionarea cu omul, dar s-a constatat experimental că atunci când este crescut în mediu uman, sub un acoperământ al dragostei, el răspunde, de cele mai multe ori iubirii, ca şi cum s-ar umaniza, îşi modifică sensibil deprinderile agresive şi tinde să dezvolte o componentă flexibil individualizată a comportamentului. Finul analist etolog Mihail Cociu, în cartea sa „Pornind de la Cărţile Junglei”, descriind experienţele sale cu animalele de la Zoo, se arată convins că există variaţii individuale, chiar bine conturate, ale personalităţii animale. Aceasta e activată şi cunoscută numai în condiţii de comunicare om-animal. Fiecare exemplar reprezintă, în sine, o individualitate, nu un tip standard ce oferă răspunsuri automate la stimuli. Mai mult decât atât, respectiva făptură e mai mult sau mai puţin dispusă să înveţe, să asculte de sugestia educatorului ei, în felul care şi copiii mici învaţă: fiind atenţi, înţelegând vag şi reproducând, la început pur şi simplu prin imitaţie. Păsările cântătoare nu numai că reiau în cântecul lor ceea ce aud, dar prelucrează şi combină cu măiestrie. Specializat pe dimensiunea trăirii ludice, necuvântătorul se lasă uşor „dresat”, pentru că asimilează rapid semnalul formal. Când se joacă, de asemeni, comunică cu gestul, face giumbuşlucuri, experimentează variaţia de forme şi de presiune pe centrii nervoşi, cei în care rezonează, în unele cazuri, facultatea audiţiei tonale. Şi nu s-ar spune că facultatea percepţiei muzicale e cu totul străină de o activitate spirituală. Legătura subtilă dintre ton şi morală, unite prin arcul de boltă al sentimentului necondiţionat de armonie, a fost de mult teoretizată în filosofie. S-a constatat şi că, de multe ori, animalul se apără de nevroză prin joc, acest inefabil exerciţiu de libertate strâns îndatorat graţiosului şi propulsat de simţul posibilului, prin înfrângerea instantanee în imaginaţie a constrângerilor deterministe. Activitatea de substituire ludică transformă realitatea după dorinţă, astfel încât înstrăinarea dintre subiect şi obiect, dintre fiinţă şi lume, se aboleşte subit la nivel de trăire imaginară. Această refugiere în visul sincronicităţii existenţiale ideale demonstrează că, asemenea omului, deşi într-o modalitate specifică, mult mai puţin complexă, făpturile naturii au un simţ al transcenderii condiţiei lor actuale. Animalele cele mai sensibile la neurastenie au nevoie de „jucării”, pentru a nu se îmbolnăvi, mai ales în condiţiile de claustrofobie de care se resimt în grădinile zoologice. S-a spus despre corpul necuvântătorului că poate fi „citit” ca un fel de limbaj transparent, ca o concretizare elocventă a vieţii lui interioare. Cercetătorii constată, de asemeni, că animalele cunosc compasiunea. „Fenomenul se observă la animalele cele mai inteligente. În această privinţă, ele oferă exemple cu adevărat tulburătoare, de domeniul legendei”. [3]
O dată cu evoluţia ştiinţei moderne, întemeiată în observaţie şi experienţă, s-a impus paradigma conceptuală a unităţii lumii vii. În cadrul acesteia, fiinţa umană, deşi recunoscută ca fiind superioară, în felul ei, animalului, nu poate fi disociată de restul naturii şi valorizată în mod izolat, ca şi când ar trăi într-o cu totul altă lume. Una dintre cele mai adânci aspiraţii omeneşti este nu atât adaptarea la existenţa dată, cât transformarea şi umanizarea acesteia, astfel încât sistemul om-lume se mişcă simultan cu ambele sale componente. Fenomenologia, cu spiritul ei de fineţe, prezintă lumea cuiva ca pe însuşi mediul vieţii sale. În acest sens, nu poate exista un rai al omului separat de dramele naturii şi cu greu se justifică o aşa-zisă preferinţă exclusivistă a Creatorului pentru om, privilegiatul căruia i-a fost acordată nemurirea, restul făpturilor fiind sortite destrămării ireversibile. Nu trebuie uitat, totuşi, că acestea au fost cunoscute pe nume, au cunoscut şi au împărtăşit dragostea omului. Practic, chiar şi plantele pot manifesta o astfel de reactivitate afectivă, iar cercetări recente prezintă faptul că elemente intime ale structurii spaţiale interacţionează ca un factor viu cu albinele, dirijând inteligent orientarea lor în activitatea de construire a fagurilor.
Practic, se cunoaşte sufletul după dragostea lui, ne este indicat prin conduita creştină ca o concluzie majoră. Studiul filosofiei nu este altceva decât studiul fenomenului morţii, arăta Platon în Phaidon. Asta înseamnă că după destinul ei în veşnicie se cunoaşte esenţa unei fiinţe. O teologie a naturii în sfera creştină nu s-a pronunţat până în prezent într-un mod foarte răspicat asupra problemei referitoare la destinul individului animal în raport cu veşnicia.
În Noul Testament, sfântul apostol Pavel vede omul alcătuit din soma, psyche şi pneuma, ceea ce se traduce în mediile culturale occidentale ca trup, suflet şi spirit. În acest sens, spiritul trimite la conştiinţa umană, înzestrată cu cunoaştere extinsă, raţiune şi liber arbitru. Cu pneuma, omul comunică cu Dumnezeu. Considerat prin chipul vieţii fizice, psyche este prezent atât la om, cât şi la animale. Sfântul apostol Pavel se referă la omul „psychicos”, incapabil de a primi darurile pneumei, ca la un om cufundat în viaţa carnală. Comune omului şi animalelor, se arată de obicei, sunt, în condiţia căderii, standarde precum autoconservarea (lupta pentru existenţă), egocentrismul şi spiritul de acaparare. Această afirmaţie, însă, este mult prea puţin elaborată din punctul de vedere al unei judecăţi creştine mature şi oneste. Autoconservarea, egocentrismul şi spiritul de acaparare, atribuite de regulă naturii animale, sunt mai degrabă consecinţa unor mutaţii generale ale existenţei, care au deformat orientarea originară a acestei naturi. Făptura paradisiacă nu cunoştea moartea, aşa cum se afirmă biblic, trăia în afara luptei pentru existenţă şi nu căzuse sub dominaţia instinctului acerb de autoconservare, rădăcina egocentrismului şi a dorinţei iraţionale de posesiune. Dacă prin natura sa animalul s-ar reduce doar la aceste trăsături, ne întrebăm ce sens ar mai fi avut existenţa lui în absenţa lor, când moartea nu intrase în creaţie?
O dată cu trauma căderii, se petrec mutaţii fizice şi psihice impresionante. Iraţionalul începe să domine întreaga fire, fie ea animală sau umană, În căutarea unor surse de „energie alternativă”, făpturile naturii se sălbăticesc, devin carnivore ca şi omul. Conştiinţa se întunecă, corpul şi nevoile sale, dar mai ales maniile lui, acaparează fundalul trăirii. Totodată, nu trebuie uitat că tabloul de mai sus reprezintă o reacţie tragică a vieţii lezate. Făptura se apără. Ea luptă cu moartea şi cu suferinţa prin mijloace disproporţionate. Tragedia vieţii aruncate-întru-moarte, cum a spus Heidegger, constă mai ales în vina nevinovată a naturii, care a căzut prin om. Aceasta l-a determinat pe un personaj zbuciumat, ca Ivan Karamazov, să-şi piardă în final minţile, după ce s-a luptat inutil cu Dumnezeu.
Totodată, problema instinctului nu este, nici ea, lesne de rezolvat. O denumire comodă, credea Ţuţea, care cuprinde un complex de reacţii subtile. La animale, „egoismul speciei ne arată natura sub forma nerăbdării” (Remy de Gourmont). Nerăbdarea instinctului, îmbrăcând forma automatismului, trădează nevoia fundamentală de autoapărare, lupta cu foamea, cu durerea şi cu spectrul morţii. Nevoia de reacţie rapidă, comandamentul pândei şi cel al fugii agile simplifică existenţa în câteva scheme inflexibile de acţiune. În acest context, vidul de raţiune nu-i întâmplător. S-ar putea spune chiar că iraţionalul este o manifestare generală a firii căzute, şi nu o caracteristică proprie animalului. Într-o existenţă aflată sub incidenţa implacabilei legi „a mânca sau a fi mâncat”, în condiţia în care conservarea organismului poate depinde de rapiditatea şi eficacitatea execuţiei unui gest, operaţionalitatea ia locul raţionalităţii. Orbirea în anumite privinţe care defineşte instinctul îi garantează acestuia însăşi ascuţimea.
Realitatea, aşa cum s-a făcut cunoscută după cădere, se constituie, fenomenologic şi psihologic, printr-o lege a asociaţiilor psihice necunoscută până atunci. Determinismul cerebral, sub incidenţa căruia intră viaţa psihică, acţionează ca un acar, prin legile excitaţiei şi ale inhibiţiei, prin care informaţia apare triată şi distorsionată pe nesimţite. Limbajul însuşi îşi pierde „memoria”, livrat fiind ca un produs finit ce ocultează „munca” şi „înstrăinarea” ce-l preced. Cuvântul „carne”, de pildă, poate semnifica pur şi simplu mâncare, cu o conotaţie dezirabilă, fenomen din care s-a şters memoria uciderii unei vieţi. „Mirosul sângelui este un stimul – semnal foarte important pentru un animal carnivor – şi el poate comuta imediat impulsurile nervoase de pe circuitul comportamentului de joc pe cel al comportamentului de pradă. (…) Şi, dintr-o dată, omul îşi pierde, în mintea animalului, semnificaţia de partener de joacă, devenind o posibilă pradă. Şi animalul va acţiona în consecinţă, fără a fi moralmente vinovat de asta”. [4] Ciudat este faptul că atunci când se linişteşte, animalul îşi aminteşte şi se simte neliniştit. „Când instinctul foamei este nesatisfăcut mult timp, el capătă o asemenea forţă încât reduce la tăcere celelalte instincte majore, chiar şi pe cel al fricii, şi se face ascultat în aula «parlamentului motivaţiilor»”. [5] După satisfacerea instinctelor, însă, animalul devine, parcă, cu totul altul.
Contrar unei opinii care identifică fără rest instinctualitatea joasă cu animalitatea, credem că firea animalului, în adevărul ei, se dezvăluie, mai degrabă, în condiţiile în care acesta scapă, fie şi pentru câteva momente, de sub presiunea nevoilor elementare biciuitoare. Şi vedem atunci această făptură înzestrată cu răbdare, spirit de supunere şi o disponibilitate îndreptată spre om, care nu este viciată de plictiseală, cu o atenţie proaspătă, ca şi matinală în fiecare clipă, manifestând o receptivitate imprevizibilă, uneori ciulind urechea, parcă să audă neauzitul, căreia îi place să se joace, să comunice, să toropească sub audierea ca de frunziş a unei muzici blânde. În literatura română Sadoveanu este părintele iubitor ce a născut imaginea fidelă a acestei făpturi.
În romanul „Fraţii Karamazov”, o istorisire a stareţului Zosima mărturiseşte bineplăcut despre făpturile naturii, în preajma cărora omul se poate regăsi pe sine mai uman şi mai apropiat de Dumnezeu: „Uită-te, îi spune, la cal, la acest animal mare, care se află în apropierea omului, sau la boul pe care îl hrăneşti, dar îl şi munceşti, cum stă cu capul plecat şi gânditor, trist. Uită-te la feţele lor: câtă blândeţe, cât ataşament pentru omul care adeseori îl bate, fără nici o milă, câtă nerăutate şi câtă frumuseţe se află întipărită pe faţa lui. Rămâi chiar adânc mişcat când îţi dai seama că el n-are nici un păcat, căci totul, în jur, este desăvârşit, că totul este fără păcat afară de om, şi că Hristos este cu ei mai înainte de a fi cu noi. (…) «Dar, oare, întreabă tânărul, şi dobitoacele Îl au pe Hristos?» Dar cum poate fi altfel? îi spun, căci Cuvântul este pentru toţi. Toată zidirea şi toată făptura, fiecare frunzuliţă năzuieşte spre Cuvântul Întrupat, cântă slava lui Dumnezeu, plânge în faţa lui Hristos. Într-un chip necunoscut sieşi, săvârşind toate acestea, prin taina vieţii lor fără de prihană. Iată, îi spun, în pădure rătăceşte ursul cel cumplit, înfricoşat şi sălbatic, şi totuşi e nevinovat întru nimic de toate acestea. Şi a povestit cum venea odată ursul la un mare Sfânt, care se mântuia în pădure, într-o chiliuţă mică, şi marele Sfânt, umilindu-se pe sine, a ieşit fără frică în întâmpinarea lui, i-a dat o bucată de pâine şi i-a zis: «Du-te, Hristos să te aibă în pază». Şi a plecat fiara sălbatică ascultătoare şi blândă, fără să-i facă un rău”. [6]
O linie de gândire care a avut o notabilă influenţă asupra filosofiei creştine, dar mai ales asupra receptării ei populare, sincretiste, este cea care proclamă răul din trup. Sufletele care poartă povara cărnii, scris Philon din Alexandria, „sunt copleşite şi oprimate încât nu-şi mai pot îndrepta privirea spre cer, iar capetele lor sunt târâte cu faţa în jos, fiind legate de pământ, la fel ca vitele”. [7] Opoziţia ontologică dintre om şi animal este o concepţie care reeditează acelaşi dualism ce opune radical corpul spiritului. Desigur că rolul şi responsabilitatea omului în univers diferă considerabil de statutul fiinţei necuvântătoare, privite sub acelaşi raport. Deşi este fiinţă conştientă, raţională şi volitivă, care discerne răul de bine şi poate acţiona în consecinţă, omul cade în păcat şi atrage în această catastrofă ordinea cosmică. Pneuma, acea parte integrantă care asigură părtăşia cu Dumnezeu, nu poate identificată simplu cu raţiunea, pentru că cel mai ades raţiunea judecă împotriva lui Dumnezeu, caz în care instrumentalitatea raţionalistă este o formă de „orbire” utilitară, ea însăşi o manifestare de iraţionalitate.
Teologia ortodoxă tinde să echivaleze termenul de pneuma cu conţinutul ideii de suflet mişcat de Duh, care reprezintă infinit mai mult decât funcţia mentală. Întocmai ca şi instinctul, deşi la diferenţă de grad, raţiunea (în înţelesul foarte popular al cuvântului) acţionează preponderent în acelaşi sens adaptativ şi utilitar, fapt pentru care au existat destui filosofi care au opus-o legilor inefabile ale inimii. Sufletul, însă, deschis spre o receptare supraraţională, cere altceva de la existenţă. Substanţa sa este dragostea şi întemeierea sa în transcendent şi în etern.
Raţiunea teoretică a fost descrisă de Kant precum acea facultate a minţii de a primi lucrurile aşa cum sunt date, alcătuind un tablou fără ieşire al determinismului rigid şi al necesităţii naturale. Teoria reflectă pasiv realitatea. Practica, însă, acţionează asupra ei şi o vrea altfel. Praxisul artistic însuşi remodelează şi acesta din temelii imaginea existenţei, ca şi când ar încerca să restaureze o icoană măcinată de timp. Vederea teoretică, în sens kantian, se caracterizează prin acelaşi statism şi aceeaşi inflexibilă rigoare instrumentală ca şi instinctul biologic, strict adaptativ. Ambele pornesc de la datul imediat şi acţionează în limitele constrângătoare ale lumii. Ambele au ca premiză de eficientizare a acţiunii lor „răcirea inimii”, uitarea de tot ce se situează dincolo de orizontul consumist al calculului (Heidegger).
Părintele Ghelasie vorbeşte de o vedere cu conştiinţa sau cu ochii sufletului, în orizontul căruia se mişcă totalitatea. Este o vedere iconică. Dincolo de interesul îngust şi egoist, redescoperim lumea atunci când îl lăsăm pe Hristos să se mişte în noi. Iniţiind premize interesante pentru o mistică a naturii de factură creştină, părintele Ghelasie stabileşte o platformă de unitate menită să aşeze în armonie dialogică omul şi natura, privite parcă dinlăuntrul lui Hristos şi valorizate, astfel, nu în opoziţie, ci printr-o fericită complementaritate. Omul umanizează în trupul său natura, urmând lui Hristos care a înduhovnicit şi înveşnicit în trupul Său înviat existenţa în ansamblul ei. O natură antropotropică şi, mai mult, în curs de umanizare, către care fiinţa umană se deschide, e menită comunicării şi îngrijirii reciproce, nu consumului egoist. Erosul divin este cel ce animă din interior şi mişcă unele spre altele entităţile existenţei, a cărei raţiune de a fi ierarhică stă în slujirea de sus în jos, spre învăţarea smereniei şi a dragostei mistice, totul spre slava lui Hristos, Care acoperă şi vârful şi temelia piramidei. În această viziune, îngrijirea de natură, printr-o veghere şi dăruire reciprocă, menită să pună în mişcare potenţialul ei de umanizare, reprezintă o datorie de suflet a omului. Catehismul creştin descrie mutaţia produsă în natură prin cădere ca o sălbăticire a firii, altfel supusă în chip spontan şi iubitor omului.
Care este virtutea naturii? În sens mistic, constă în pura ei deschidere spre om, prin atracţia chipului lui Hristos. În nuvela „Măgăruşul meu cel verde”, scrisă de Ilse Aichinger, acest fapt esenţial şi de o simplitate paradoxală apare exprimat prin imaginea unui măgăruş care vine, ştie să vină, a învăţat să vină în fiecare dimineaţă, la aceaşi oră. El străbate de fiecare dată depoul cu fiare ruginite (o privelişte, în sine dezolantă) care-i rănesc picioruşele, lăsându-se privit de la o fereastră de ochiul unui om care îl vede trecând încet pe linia orizontului. Virtutea măgăruşului verde, o apariţie parcă din altă lume, este aceea că el vine, pur şi simplu vine neabătut. Şi tâlcul ascuns al povestirii este chiar existenţa acelui ochi iubitor care nu pierde din raza privirii firava şi aproape tragica apariţie.
În „Fenomenologia experienţei estetice”, Mikel Dufrenne a pus în mişcare postulatele fenomenologiei, conform cărora puterea de deschidere a subiectului asupra obiectului devine posibilă doar printr-o reciprocitate participativă: „A simţi, deci, înseamnă a încerca un sentiment. Dar nu numai ca stare a fiinţei mele, ci şi ca proprietate a obiectului. Afectivul nu este în mine decât răspunsul la o anumită structură afectivă existentă în obiect. Şi, invers, această structură afectivă atestă faptul că obiectul este pentru subiect, că obiectul nu se reduce la dimensiunile obiectivităţii, după care el este pentru nimeni. (…) De exemplu, oribilul lui Bosch, tandreţea lui Mozart, tragicul lui Macbeth, derizoriul lui Faulkner, toate aceste calităţi afective desemnează deopotrivă atât o atitudine a subiectului, cât şi o anumită structură a obiectului, şi anume pentru că, în ultimă analiză, atitudinea subiectului şi structura obiectului sunt complementare. [8]
Constituie o evidenţă, cel puţin de ordin fenomenologic, faptul că o făptură înzestrată cu curiozitate, bucurie de a trăi şi afecţiune, în relaţie cu care omul însuşi e chemat să participe, cu faţa spontan luminată de bucuria mutuală, nu poate fi sortită aneantizării, după legile obiectului care este sau devine „întru nimeni”. A spune „te iubesc” e totuna cu a spune „nu vei muri”, afirmase pe bună dreptate Gabriel Marcel, care punea în miezul oricărei iubiri adevărate veşnicia sine qua non a relaţiei. Dumnezeul creştin al dragostei este Dumnezeul viilor şi cea mai puternică taină ce apropie fiinţele este, la urma urmelor, dragostea, deopotrivă slujitoare şi înălţătoare, conformă cu capacitatea dată fiecăruia de a face loc în sine chemării ei.
Dezvrăjind lumea din lanţurile animismului şi panteismului caracteristice mitologiilor şi religiilor antice, creştinismul a deschis calea înţelegerii psihologice a naturii, prin care aceasta, lepădând masca idolului şi pe cea a zeităţii, este recunoscută drept ceea ce este, operă a aceluiaşi Dumnezeu Care a făcut omul. Drept aceea, imaginea încreştinată a naturii nu mai inspiră frică, ci dragoste. Natura nu mai este privită ca o existenţă mai presus de om, sediul unor forţe oculte incontrolabile, ci dimpotrivă, îşi recapătă figura nevinovăţiei, cea de „copil de-a pururea” al creaţiei. O problemă pe care şi-o pun în speţă teologii protestanţi este „dacă pneuma este o parte a omului ca atare, sau dacă nu cumva ea este o parte a unui om numai după ce acesta a devenit creştin, dacă pneuma este o parte a naturii umane sau dacă ea este darul pe care îl oferă Dumnezeu naturii uamne răscumpărate”. [9] Vorbind despre faptele cărnii în opoziţie cu roada Duhului, sfântul apostol Pavel nu se referă la ele ca şi când carnea (sarx) ar fi totuna cu corpul, cu natura corporală. Natura nu este în sine rea. Un necreştin, un om natural, nu este nici acesta în totalitate rău, pentru că legile dumnezeieşti rămân scrise pe inima sa, având pecetea chipului lui Dumnezeu neştearsă. De altfel, stricăciunea a contaminat întreaga natură şi, adesea, omul, prin aberaţiile şi prin desfrâul său, cade sub comportamentul fraţilor săi necuvântători.
Despre omul care îşi trădează propria menire spirituală, stăpânit fiind de patimi şi comiţând fapte sub demnitatea sa, se obişnuieşte să se spună, folosind o comparaţie improprie dintr-un punct de vedere, că se comportă ca un animal, că s-a animalizat. Totuşi, subînţelesul accentuat al acestei afirmaţii subversionează oarecum receptarea cuvântului „animal” în înţeles propriu, în respectivul context. Când caracterizăm un om ca fiind un animal, există un accent apăsat pus pe acest cuvânt numai când el vizează omul, omul ce s-a abătut de la firea sa şi a devenit subfiresc, subuman. La adresa unui bou, chiar dacă el e chiar un bou, nu se obişnuieşte folosirea imperativului apăsat prin definiţie (boule!), imperativ care reclamă corecţia unei abateri de la linia firescului, a naturii proprii. Adevărul e că pe când animalul rămâne mereu ceea ce este, o fiinţă naturală, ea însăşi, deşi purtând povara ancestrală a căderii, omul cu cugetul pătimaş devine o creatură antifirească, perversă, chiar monstruoasă. Atributul de „animalic” destinat peiorativ omului nu incriminează, aşadar, animalul, ci pe omul însuşi.
În Jurnalul său filosofic, Beethoven s-a referit, astfel, la binefacerea sufletească pe care o poate aduce cu sine prezenţa unui animal. „Naturaleţea animalului i-a inspirat dintotdeauna pe poeţi şi muzicieni, şi ea păstrează o notă din frumuseţea paradisiacă a fiinţei. Cu toţii avem nostalgia unei priviri nededublate, neînşelătoare, capabile să uite de sine, care există numai ca să se reverse spre celălalt, spre sufletul celuilalt. Pe când omul ştie şi simte că e privit, adesea centrul său de interes – desigur, disimulat – fiind propria fiinţă, propria înfăţişare, pe care caută s-o pună în valoare, animalul nu manifestă aceste complexe narcisiste. Din această pricină, intuiţia lui sufletească e mult mai rapidă decât a omului. Principalul lui interes e pătrunderea, înţelegerea, comuniunea, abandonul afectiv şi mai deloc autoreplierea egocentrică. Absenţa disimulării la animal e un real element paradisiac. De aceea, ne fac atât de bine animalele din preajma noastră, când ajungem să le inspirăm încredere şi să comunicăm cu ele. Această ieşire din raza de acţiune a egocentrismului (şi mai ales a corpocentrismului) creează o atmosferă care ne influenţează mult în bine.
Urmare a unei operaţii proiective de antropomorfizare negativă, imaginea animalului a luat adesea chipul fiarei, al monstrului sau al bestiei. Să comparăm omul cu o gorilă, aşa cum ne-o imaginăm şi avem în faţă reperul cel mai negativ cu putinţă. În mod suprinzător, în realitate lucrurile stau altfel. „Universul gorilelor este total diferit de ceea ce-şi imaginează de obicei omul. În pofida înfăţişării lor fioroase, ele sunt cele mai neprimejdioase animale, încât expresia „amabil şi blând ca o gorilă” nu este defel nepotrivită. E greu de găsit în lumea animală un soţ mai curetnitor, părinte mai bun, făptură mai potolită decât gorila, Ea ilustrează o lege a naturii, care face ca numai cei slabi să urle şi să ameninţe intenţionat, în timp ce cei puternici, conştienţi de forţa lor, se feresc în genere să facă rău celor mici. Întreaga viaţa unui grup este determinată de atitudinea şi iniţiativele şefului, care poate fi comparat cu un adevărat patriarh, cu un înţelept. În acelaşi timp, gorilele nu ştiu ce-i legea junglei. Singurul lor inamic fiind bolile, în care caz pacienţii sunt îngrijiţi cu multă afecţiune. Gorilele mai cunosc şi un mijloc foarte bun de a-i calma pe cei agitaţi. E suficient să ia o atitudine de supunere: îşi apleacă smerite capul sau îl întorc într-o parte, privind într-o direcţie nedefinită, şi acest lucru îl face pe furios să se potolească imediat”. [10]
Intuitivul Goethe, nu fără un temei, credea că „sufletele patrupedelor, păsărilor, peştilor, insectelor, până la infuzori, fiecare reclamă o ştiinţă specială. Cu denumirea tradiţională de instinct nu o scoatem la capăt”. [11] N. Matsoukas, într-o lucrare a sa de referinţă [12], remarcă personalitatea de o rară specificitate a lui Albert Schweitzer, întemeietorul unei filosofii a religiei specifice, nu atât la modul teoretic, cât mai ales la modul practic. „Nicăieri nu se disting între teoria şi practica acestui om de ştiinţă şi umanist contradicţii, mimetisme, sau elemente neasimilate. Avem în faţă o persoană şi o operă completă, o statură originală şi specifică”. Credinţa în Dumnezeu şi în veşnicie se revelează şi se descoperă, credea Schweitzer, în respectarea sfinţeniei vieţii. Adevărata dragoste nu se reduce la relaţia cu aproapele uman, ci se cuvine să fie o dăruire deplină faţă de toate fiinţele vii. „Refuzul omului de a-şi asuma suferinţa şi alterabilitatea creaţiei constituie închiderea şi neutralizarea sa în cercul vicios al instinctelor egoiste şi distrugătoare, iar identificarea lui cu durerea şi destinul creaţiei, dimpotrivă, îl eliberează din cercul egoist şi catastrofal, şi îi dinamizează conştiinţa morală”. [13]
Omul ca piatră de hotar aşezată între natură şi Dumnezeu este locul mistic unde Dumnezeu coboară şi natura este înălţată întru tainica sa umanizare. O dată asumată în Hristos, şi natura umană, purtătoare de pecete dumnezeiască şi cuprinzătoare a raţiunilor creaţiei, devine în om o putere iconică prin care Hristos Însuşi se comunică celor din jur. Astfel, omul devine preotul creaţiei, mediator prin Hristos între cer şi pământ. Părintele Ghelasie numeşte duh de viaţă acea pecete a Cuvântului divin ce însemnează făpturile pământului [14] şi afirmă că natura şi-a păstrat bunul memorial, acela trasmis de divinul Creator [15], prin care rămâne receptivă şi dăruitoare în raport cu omul, în aşteptarea umanizării sale. De la natură, omul pervertit poate reînvăţa firescul, bunul simţ de care s-a înstrăinat şi la care se întoarce, de parcă ar urca un munte. „Menirea omului nu este de a consuma natura, ci de a o umaniza, adică a o orienta spre Dumnezeu” [16] În fapt, „nici îngerii, nici natura universului nu pot realiza unitatea cosmică decât prin Chipul Omului. De aceea, tot universul este cu ochii pe om şi toate tind spre om şi toate caută să se unească în om. În sens mistic, creaţia lumii este în destinul Chipului Omului”. [17] În acest sens, natura se comportă ca un mediu euharistic, un receptacol şi un depozitar al Harului.
În raportul omului cu natura, pentru a înţelege condiţia şi semnificaţia acestuia, de mare însemnătate este şi problema hrănirii. Cum, de ce şi ce mâncăm? Uciderea viului pentru a fi mâncat echivalează cu o cădere din starea de conştiinţă a omului. În chip originar, conştiinţa reacţionează maximal la gândul uciderii, pe care nu-l poate, practic, asimila. Cum spune părintele, „conştiinţa se mişcă prin memoria Originii”. În cazul făpturii căzute, se întâmplă astfel: un produs finit (carnea gătită, de pildă) nu mai impresionează o conştiinţă care e acoperită şi care, fiind ca şi orbită, a încetat să se raporteze în mod reflex la Originea hranei, văzând în ea, de exemplu, jertfa unei vieţi care s-a împotrivit cu durere omorârii ei, în condiţii de la care orice om normal îşi întoarce faţa.
Căderea a scindat conştiinţa, aşezând o barieră între minte şi subconştient, tasând adevăruri sub masive lespezi de uitare. Astăzi, omul nu mai trăieşte prin măsura întregului adevăr, ci de cele mai multe ori ca un consumator de „produse finite” artificiale, escamotând o întreagă istorie sub o etichetă frivolă. Nu-i mai puţin adevărat că, în marea Sa milostivire, Dumnezeu a lăsat pogorăminte pentru neputinţa şi slăbiciunea fiinţei, cum ar fi îngăduinţa de a consuma carne, dar şi în acest caz datoria omului este să se raporteze pururi la reperul originar privitor la modul de existenţă desăvârşită. Pentru părintele Ghelasie, însuşi actul mâncării respectă un ritual al comuniunii. Hrana vie trebuie primită aproape cu gingăşie, cu mulţumire, ca şi când ea ar veni să se dăruiască omului. E un dar al vieţii către viaţă, iar imperativul principal, atunci când ne hrănim, este tocmai respectarea cu sfinţenie a vieţii.
Volumul „Reţetele medicinii isihaste”, al şaptelea din seria de Opere Complete ale Părintelui Ghelasie, cuprinde şapte din lucrările sale de medicină isihastă aplicată: „Reţetele medicinii isihaste”, „Reţetele medicinii isihaste pentru cei grav bolnavi”, „Medicină în reţete alimentare”, „Între boală şi Viaţă”, „Cerealele, între Sacru şi Medicină”, „Autoimunizarea şi autovaccinul”, „Hrana Harică. Reţete în completare la Medicina Isihastă”. Am considerat cuvenit să includem aici scrierile respective în forma lor completă, chiar dacă există pasaje ce se repetă de la o lucrare la alta.
Sunt adresări deosebit de actuale în contextul unei nevoi, exprimate tot mai des în contemporaneitate, după o integralitate a înţelegerii şi trăirii omeneşti, după o redescoperire şi o terapie integrală a omului, într-o lume marcată de înstrăinare, anomalii şi suferinţe tot mai extinse şi incontrolabile.

Note:

[1] Ierom. Ghelasie Gheorghe, „Răspuns de apărare”, Col. Isihasm, Rm.-Vâlcea, p. 42.
[2] Ne amintim de prima emoţie pe care am trăit-o citind poemul „Moartea căprioarei”, de Nicolae Labiş.
[3] M. Dumitrescu, „Din lumea animalelor”, ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978, p. 86.
[4] Mihail Cociu, „Pornind de la Cărţile Junglei”, ed. Sport Turism, Bucureşti, 1989, p. 66.
[5] Idem, p. 67.
[6] În: Paulin Lecca, „Frumosul divin în opera lui Dostoevski”, ed. Discipol, Bucureşti, 1998, p. 287.
[7] Philon din Alexandria, „De gigantibus”, apud. William Barkley, „Analiza semantică a unor termeni din Noul Testament”, Societatea Misionară Română, Wheaton, Illinois, U.S.A., 1992, p. 37.
[8] Mikel Dufrenne, „Fenomenologia experienţei estetice”, ed. Meridiane, 1976, vol. 2, p. 125.
[9] William Barkley, „Analiza semantică a unor termeni din Noul Testament”, p. 18.
[10] M. Dumitrescu, „Din lumea animalelor”, ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978, pp. 130-131.
[11] În: Petre Ţuţea, „Proiectul de tratat. Eros (Filosofia nuanţelor)”, ed. „Pronto & Astra” (Braşov), 1992, p. 125.
[12] N. Matsoukas, „Introducere în gnoseologia creştină”, ed. Bizantină, Bucureşti, 1997.
[13] Idem, p. 100.
[14] Ierom. Ghelasie Gheorghe, „Omul, hotarul de taină”, col. Isihasm, Rm.-Vâlcea, p. 89.
[15] Idem, p. 92.
[16] Idem, p. 54.
[17] Ierom. Ghelasie Gheorghe, „Mic Dicţionar de Isihasm”, Col. Isihasm, 1996, p. 59.

Florin Caragiu

(Prefaţă la „Reţetele Medicinii Isihaste”, ed. Platytera, Bucureşti, 2011, pp. 5-20)

Mariana Borloveanu - Dialog cu Înalt Preasfinţitul Părinte Irineu: "Rugăciunea isihastă nu se învaţă, ci se trăieşte"

2011-03-21T09:59:00.000-07:00

Rugăciunea isihastă ne fascinează şi ne luminează pe toţi întru aleasă liniştire, aşa cum numai Dumnezeu a rânduit să primim darul de adâncă pace şi trăire întru Hristos. Discuţia cu IPS Irineu mi-aş fi dorit să dureze o viaţă. Era senin vlădica şi, în acelaşi timp, vădit tulburat de subiectul pe care cu îndrăzneală l-am ales. Astfel de trăitori sunt greu de abordat, dar atunci când mănăstirea de metanie este Frăsinei, lucrurile se schimbă. Am vorbit despre rugăciune isihastă, despre smerenie, despre comuniunea cu Dumnezeu, pentru ca, în final, să înţeleg că nimic nu este mai de preţ decât privirea cu sfială plecată în faţa măreţiei Harului Divin.

- În abordarea unui asemenea subiect e greu să găseşti traiectul care să definească o stare de lucruri, motiv pentru care dintru început aş vrea să stabilim concret, ce este isihasmul, un concept sau un principiu de viaţă?

- Isihasmul nu este un concept, ci un principiu de viaţă. Isihasmul este o modalitate de a trăi în linişte, dar nu neapărat într-un loc retras sau într-un loc ascuns, ci liniştirea despre care vorbesc Patericul şi experienţa Părinţilor. Este în primul rând un soi de viaţă plăcută lui Dumnezeu, care se adresează sufletului, vieţii, intelectului, voinţei şi sentimentului. Cei care doresc să se liniştească pot fi atât călugări, cât şi mireni. Nu este o vocaţie prin excelenţă a călugărilor. Este adevărat că monahul trebuie să practice această liniştire. Prin definiţie, monahus înseamnă reunit în sine, adică devii una cu Dumnezeu. Şi dacă vrei să devii una cu Dumnezeu, trebuie ca viaţa ta să fie într-o stare de har. Proorocul Ilie a primit descoperirea lui Dumnezeu în linişte, nici în furtună, nici în tunete, ci într-un zefir lin, într-o stare de pace, de liniştire sufletească, astfel încât nimic din ceea ce este pământesc să nu tulbure această linişte. Nevoitorul, atunci când iese din lume, doreşte să se unească cu Dumnezeu, doreşte într-adevăr viaţa pustnicească, aşa cum se spune la slujba călugăriei. Această dorinţă are un singur ţel, apropierea de Dumnezeu. În activitatea lui, el urcă neîncetat. Dinamismul din fiinţa umană ne face să înţelegem că în fiecare zi trebuie să facem ceva pentru a ajunge mai sus. Întotdeauna ne raportăm spre o ţintă, la care privim şi la care întotdeauna ne nevoim să ajungem. Sfântul Apostol Pavel fixează această nevoinţă în crucea lui Hristos. Deci, cu ochii aţintiţi spre crucea lui Hristos înaintăm, suntem într-o permanentă ascensiune spre Dumnezeu, care este iubire. Din partea lui Dumnezeu, această liniştire este împărtăşită prin Sfintele Taine, prin rugăciune, prin nevoinţă. Deci Dumnezeu, în aceste porunci ale sale, a aşezat multă linişte, multă pace sufletească. Omul însă trebuie să descopere prin meditaţie, prin contemplaţie, printr-o cercetare de sine, ce este liniştea ca stare sufletească, pentru că isihia tocmai aceasta este, o pace a noastră interioară. Dar nu este o pace a firii, ci o pace ca dar al lui Dumnezeu, care s-a revărsat asupra noastră prin Duhul Sfânt. Atunci când ne rugăm şi când ne concentrăm asupra rugăciunii, mintea intră într-o stare de nevoinţă, într-o stare de asceză, astfel încât ea trebuie să ajungă la deşertare, la smerenie.
În acelaşi timp, şi inima trebuie să se ridice spre minte, pentru că trăirea sufletească are nevoie de Cuvânt, care, la rândul lui, trebuie perceput raţional.

- Cuvântul ca percepţie raţională implică ridicarea inimii spre minte. Când descoperi, însă, că eşti în Dumnezeu, că eşti cuprins de puterea Duhului Sfânt?

- Psalmistul vorbeşte adesea despre munţi, despre locuri înalte, ceea ce ne îndeamnă să ne ridicăm de la starea pământească spre starea cerească.
Coborârea minţii în inimă nu este ceva la care trebuie neapărat să gândim, această coborâre se face numai pe căile smereniei. Calea smereniei este o cale de înţelegere a propriei fiinţe. Este o stare prin care vedem slăbiciunea noastră, vedem neputinţa noastră, dar în acelaşi timp vedem şi puterea lui Dumnezeu. Am putea spune că în momentul acesta suntem în slavă dumnezeiască, aşa cum şi Sfântul Serafim de Sarov ne învaţă. El spune: "Acum eşti în slavă, acum eşti în bucurie" şi îl întreabă: "Ce simţi?". Iar el îi răspunde că slava dumnezeiască este doar slava de liniştire, care de fapt este o liniştire a propriei identităţi, o aflare şi o împlinire în acelaşi timp. Liniştea o găseşti numai atunci când eşti cuprins de puterea Duhului Sfânt, când ai aflat calea, când ai aflat viaţa, când descoperi că eşti în Dumnezeu, fără să te opreşti vreodată.
Fericitul Augustin spune: "Ne-ai făcut pentru tine, Doamne" şi "Ne linişteşte sufletul nostru, până când se va odihni întru Tine". Mistica ortodoxă vede într-adevăr în linişte o lumină, o pace sufletească, pe când mistica apuseană vede întotdeauna un zbucium al crucii, al suferinţei, al durerii, al ascezei duse la extrem. Omul, când ajunge la lumină, nu mai are frică, nu mai are acea încrâncenare interioară, pentru că lumina aduce liniştirea sufletului.

- Isihasmul este perceput ca o permanentă asceză şi o trăire aparte. Totuşi, aţi putea să delimitaţi centrele reprezentative ale isihasmului ca trăire de sine?

- Putem vorbi de centre isihaste, adică locuri unde s-au nevoit Părinţii. Isihasmul este unul şi acelaşi ca trăire, ca învăţătură. Pornind de la Sfântul Munte Athos, unde isihasmul este de o asceză şi o trăire aparte, şi continuând cu Meteora, vorbim de centre isihaste cu tradiţie. Putem continua cu Sfântul Ioan de Rila, în Bulgaria, cu centrele isihaste din Serbia. Un astfel de centru, extrem de important după părerea mea, a fost Palestina, cu trăitori precum Sfântul Sava, Sfântul Teodosie, Gherasim de la Iordan. Un alt centru isihast care trebuie amintit este Siria. Mănăstirea Sfântului Simion Stâlpnicul este un loc ales, de rugăciune isihastă. Felul în care se ruga Sfântul Simion, trăind în vârful stâlpului, este unul dintre cele mai aspre moduri de rugăciune. Dumnezeu a rânduit să ajung în locul acela magnific şi să simt prezenţa acestui sfânt de o smerenie inimaginabilă şi de o trăire aparte. La Mănăstirea Sfânta Tecla, tot în Siria, am simţit aceeaşi putere a rugăciunii isihaste. Şi la noi în ţară sunt centre isihaste de tradiţie, precum cele de la Mănăstirea Frăsinei, Mănăstirea Neamţ, Mănăstirea Tismana, Mănăstirea Sihăstria. Ca pretutindeni în centrele isihaste, şi aici trăieşti certitudinea că fructul se coace noaptea, într-o ardere treptată, în linişte şi lumină dumnezeiască. Cine vrea să fie pătruns de acest foc al crucii trebuie să se facă pâinea lui Hristos. Jertfa este absolut necesară. Ea ne subţiază, ne transfigurează, pentru că doar aşa vom putea primi lucrarea lui Dumnezeu. Cu cât inima se micşorează faţă de lume, cu atât se dilată faţă de Dumnezeu şi ajungem să-L iubim pe Dumnezeu. Rugăciunea în asemenea cazuri este insistentă, este strigăt. Sfinţii ridicau glasul spre Dumnezeu pentru că ei ajungeau la starea pe care Însuşi Mântuitorul a avut-o pe cruce atunci când a strigat: "Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce m-ai părăsit?". Sfântul Siluan vorbeşte adesea despre această părăsire şi ne face să înţelegem că nu putem ajunge la Dumnezeu dacă nu stăruim. Dumnezeu ne spune "Bate şi ţi se va deschide", dar această stăruinţă trebuie să fie întocmai ca a lui Iacob cu Îngerul. Mântuitorul ne întreabă: "Vrei să te vindeci?", iar noi îi răspundem: "Da, Doamne, vreau", dar vindecarea cere sacrificiu, cere jertfă, cere smerenie. Trăirea în suferinţă este o mare catastrofă, te pândeşte următorul pas, moartea, or, ca să scapi de moarte, trebuie să te vindeci. Întotdeauna m-a impresionat o scenă în care Michelangelo l-a redat pe păcătos încorsetat de şarpe. Este extrem de sugestivă această imagine a omului păcătos, în care se vede clar cum păcatul îl sugrumă pe om. Păcatul implică existenţa în chinuire, dar împăcarea cu Dumnezeu ne arată că trăim în pace şi murim în pace. De-aceea se şi spune: "S-a săvârşit în pace". Asta înseamnă că s-a săvârşit în linişte, în bucurie, în dragostea lui Dumnezeu.

- În Mănăstirea Frăsinei, în care de-a lungul timpului s-au nevoit desăvârşiţi sihaştri, am putea vorbi despre o trăire desăvârşit athonită?

- Mănăstirea Frăsinei este un loc ales de sfinţi. Înainte de Sfântul Calinic, ocrotitorul acestei sihăstrii, la Frăsinei s-au nevoit părinţi sihaştri care încă din vremea aceea aveau rânduială athonită. În legământul de blestem pe care Sfântul Calinic l-a lăsat acolo este menţionat clar că viaţa monahală de la Frăsinei este o viaţă de tip athonit. Acest loc de rugăciune şi de viaţă pustnicească este şi un loc al prezenţei Sfântului Calinic. El nu a părăsit niciodată această sfântă mănăstire, rânduiala impusă de el păstrându-se şi astăzi. Ceea ce înseamnă că harul pe care l-a primit Sfântul Calinic de la Dumnezeu de a întemeia această sfântă mănăstire este prezent acolo, prezent în viaţa şi trăirea monastică a locului. Ceea ce mă impresionează foarte mult este că cei care ajung la Mănăstirea Frăsinei nu caută un călugăr anume, ci rânduiala Sfântului Calinic, care este o rânduială de slujbă, de rugăciune, de viaţă duhovnicească. Prin aceeaşi rânduială, se ştie că femeilor nu le este îngăduit să păşească în Sfânta Mănăstire Frăsinei, şi asta din simplul motiv de a respecta regulile monastice ale locului ocrotit de duhul Sfântului Calinic.

- Ştiu că mănăstirea dumneavoastră de metanie este Frăsinei, că niciodată nu veţi avea o viaţă duhovnicească menită să se detaşeze de rugăciunea şi asceza athonită. Aş vrea să ştiu cum aţi perceput impactul rugăciunii isihaste?

- Având în vedere că şi acum mă consider tot acolo, am 34 de ani de Frăsinei, cele mai multe amintiri şi trăiri duhovniceşti tot de Frăsinei mă leagă. După cum bine ştim, "viaţa pustnicilor fericită este", iar întâlnirea cu Dumnezeu la Frăsinei este prezenţă, este profundă, este vie, cel puţin aşa simte sufletul meu de monah. Să nu credeţi că viaţa de acolo este frumoasă pentru că este lipsită de griji, ci pentru că acolo poţi trăi cu desăvârşire o permanentă asceză. Mănăstirea nu este un loc de meditaţie şi odihnă. Postul, rugăciunea, metaniile, lacrimile, slujbele de noapte, acestea sunt hrana de fiecare clipă a călugărului. Dacă monahul reuşeşte să îşi facă rânduiala, ca pe un principiu de viaţă, abia atunci putem spune că a dobândit calea cea dreaptă a împărăţiei lui Dumnezeu. Slujba călugărească ne învaţă că "Iisus Hristos trebuie să îţi fie la sculare, Iisus Hristos să-ţi fie la culcare, Iisus Hristos să-ţi fie întotdeauna preocuparea de căpetenie". Ori eşti ars de focul Duhului, ori eşti ars de focul acesta al instabilităţii, sau, altfel spus, nu te ţine locul. Frăsineiul a avut dintotdeauna mari trăitori în Hristos.

- Trăind puterea rugăciunii isihaste în aceeaşi perioadă cu părintele Ghelasie, aţi putea delimita traiectul spiritual şi ascetic al acestui atipic isihast?

- Noi am fost contemporani, el ajungând doar cu câteva luni înaintea mea în mănăstire. Eram din aceeaşi zonă, aveam aceleaşi idealuri, asemănându-ne în dorul permanent după Dumnezeu şi după rugăciune, fiind cu toată fiinţa iubitori ai Sfântului Calinic. Pentru părintele Ghelasie rânduiala mănăstirii era ceva sacru, de care nu-i era îngăduit nimănui să se atingă. El a avut un canon al lui, datorită căruia multă vreme nu a slujit, iar eu am avut marea bucurie să-l repun în activitate ca preot. Şi a fost un preot trăitor şi un bun duhovnic, preocupat de mistică. În cei din urmă ani ai vieţii nu a dorit să fie consultat de medici, ci a ales să-şi ducă propria cruce. Şi a ars ca o lumânare, cu o prezenţă continuă. În ultima perioadă a vieţii mânca extrem de puţin şi, slăbit fiind, stătea tot timpul pe pat, cu patrafirul pregătit pentru cei care veneau să se spovedească.

- Până la urmă, cine poate practica isihasmul?

- Orice om, fie călugăr, fie mirean, oricine! Important este să ajungi la acea stare în care Dumnezeu să coboare în inima ta şi să te uneşti cu El. Rugăciunea inimii este un dar al lui Dumnezeu pe care trebuie să-l căutăm şi trebuie să-l găsim cu orice preţ, dar nu trebuie să-l forţăm pe Dumnezeu să ni-l dea. Ca orice dar, se cuvine doar aceluia care îl merită cu desăvârşire.

"Omul însă trebuie să descopere prin meditaţie, prin contemplaţie, printr-o cercetare de sine, ce este liniştea ca stare sufletească, pentru că isihia tocmai aceasta este, o pace a noastră interioară. Dar nu este o pace a firii, ci o pace ca dar al lui Dumnezeu, care s-a revărsat asupra noastră prin Duhul Sfânt."

(Sursa: Mariana Borloveanu, Dialog cu Înalt Preasfinţitul Părinte Irineu, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei: Rugăciunea isihastă nu se învaţă, ci se trăieşte, Ziarul Lumina, Joi 17 Martie 2011.)

18 Martie (1944) - ziua de naştere a părintelui Ghelasie

2011-03-18T00:47:00.000-07:00

Dor de Avva (I)

Mi-e dor de tine, Avva, din ce în ce mai dor,
Ca stelelor din lacrimi de stelele ce mor,
Precum tămâia simte un dor adânc de jar
Şi navei în furtună îi este dor de far…

Mi-e dor de mângâierea Cuvântului aprins
Al duhului în rugă, când e de Duh cuprins,
De Primăvara Vieţii înveşnicind de sus
Cu Înflorirea Albă în mine-a lui Iisus!

Cucernice Părinte, îmi este dor de Rai,
De Gestul tău Iconic, de Viul tău de Grai,
De-ngemănarea sfântă de Apă şi de Duh,
De zumzetul de taină al mierii în văzduh…

Fiinţa mea te cheamă în roua de pe fragi,
În bezna-ngrijorării, în râsul celor dragi,
În Sfânt Potir de aur al inimii de lut,
În orice încheiere, în orice început…

Revino-n suflet, Avva, în ucenicul tău,
Şi-ntoarce-mă-n Lumină din calea Celui Rău,
Pecetluieşte-mi ochii cu Dragostea de Fiu
Şi mâinile şi gura cu Focul Celui Viu…

O, Doamne-al Învierii, din moarte şi păcat,
Ţi-ai sfâşiat Iubirea şi-n ea m-ai îmbrăcat,
Sfărâmă Tu tăcerea din Piatra de Hotar
Şi adu-mi-l, Iisuse, pe Avva iar în dar!

(din volumul "Vecernie", de Eugen Serea, Platytera, 2011, p. 56)

Notă la „Hrana Harică”

2011-03-16T12:21:00.000-07:00

Lucrările lui Dumnezeu în creaţie, după sfântul Grigorie Palama, sunt multiple. Se poate vorbi, astfel, de harul existenţei, harul vieţii, harul purificării, harul iluminării, harul îndumnezeirii sau al înveşnicirii creaţiei în unire cu Dumnezeu. Pe de altă parte, potrivit sfântului Maxim Mărturisitorul, cum orice fiinţă are harul, lucrările sau energiile ei, de aceeaşi natură cu fiinţa respectivă, dacă fiinţa dumnezeiască necreată are har, lucrări sau energii necreate, fiinţa creată are, la rândul ei, har, lucrări sau energii create.
Deşi părintele Ghelasie a explicat în mod limpede şi repetat că atributul de „harică” din expresii precum „hrana harică” şi „pâinea harică” invocă Harul vieţii lucrător în respectiva hrană – privit în întrepătrunderea dintre Actul divin creator şi susţinător al vieţii create şi răspunsul formei vii de creaţie – au existat comentatori care au răstălmăcit această înţelegere. Ei l-au acuzat pe părintele Ghelasie de o presupusă identificare a pâinii sau hranei harice chiar cu Sfânta Împărtăşanie, fapt cu totul inexistent la părintele Ghelasie, care chiar îi previne în mod explicit pe cititori să evite această identificare, precum şi orice fel de înţelegere „magică”, sau alte confuzii asemănătoare.
Pentru a nu mai da, însă, loc interpretărilor false, şi chiar în mod tendenţios creatoare de confuzii, părintele Ghelasie a înlocuit, în lucrările ulterioare volumului „Hrana Harică”, expresiile de „hrană harică” sau „pâine harică” ş.c.l. prin cele de „hrană pustnicească”, „pâine pustnicească”, ş.c.l., modelul de alimentaţie propus fiind inspirat de tradiţia carpatină pustnicească.
Cei ce vor să înţeleagă cu onestitate, în mod just, modelul terapeutic avansat de părintele Ghelasie trebuie să ţină cont de perspectiva iconică şi de conţinutul dialogic şi liturgic proprii abordării, de către medicina isihastă, a raportului dintre viul de creaţie şi Viaţa dumnezeiască.
Pentru părintele Ghelasie, natura este suportul viu al vieţii noastre biologice, care „trebuie să se lege cu Viul fiinţial nemuritor din noi, pe care ni l-a dat Dumnezeu când ne-a Creat”. În această înţelegere, omul integral este suflet, corp şi, peste acestea, pecetea chipului lui Dumnezeu pe fiinţa noastră, pecetea însăşi a Vieţii dumnezeieşti ce ne-a creat.

Florin Caragiu

Reportaj la Mânăstirea Pătrunsa (Universul Credinţei, TVR 1) (II)

2011-03-14T07:01:00.000-07:00

(emisiune difuzată Duminică, 13 Martie 2011)

Florin Caragiu, Liviu Bogdan Vlad: Dimensiunea iconică a alimentaţiei în viziunea creştină

2011-03-11T22:32:00.001-08:00

Medicul antic Galenus remarca faptul că „natura este cel mai bun doctor, pentru că ea vindecă trei sferturi din toate bolile...”. [1] A acţiona potrivit naturii, însă, nu trebuie să se confunde cu imobilismul, remarcă Maurice Mességué. Este nevoie ca omul să vină în întâmpinarea lucrărilor ei [2], discernând orientarea fluxului ei originar şi, am spune noi, activând, printr-o integrare în circuitul vieţii liturgice, condiţia ei de dar al lui Dumnezeu către om.
Maria Treben atrăgea atenţia asupra necesităţii regăsirii drumului spre plantele medicinale, pe care Dumnezeu ni le dăruieşte după bunătatea Lui, într-o vreme în care, îndepărtându-ne tot mai mult de modul de viaţă natural, suntem ameninţaţi de boli grave din cauza unei atitudini greşite în faţa vieţii. [3] Dar nu numai în plantele medicinale şi forţa lor terapeutică îşi pune nădejdea de vindecare Maria Treben, ci mai ales în puterea Creatorului care ne poartă de grijă, ajutându-ne şi mângâindu-ne prin iconomia Sa. [4]
„Domnul nesfârşit de bun”, spunea Sebastian Kneipp, „a prevăzut apariţia tuturor acestor boli, al căror nume şi intensitate sunt considerabile... Dumnezeu face să crească pe suprafaţa pământului plantele cele mai variate care îndulcesc suferinţele şi vindecă bolile... Creatorul nemărginit de înţelept a făcut să apară an de an fiecare dintre aceste plante, cu numele lor, în marea carte a naturii... mulţumiţi Creatorului pentru toate aceste daruri, care deseori sunt cele mai minunate”. [5]
Alexander Reinhardt aminteşte despre o „ştiinţă străveche a plantelor medicinale”, în tradiţia românească, şi ne vorbeşte despre terapia simultană a sufletului şi a trupului, din poveţele maicii Sofronia; pentru aceasta, „orice boală porneşte dintr-o problemă spirituală, iar procedeele de vindecare care nu se adresează decât trupului nu au, din acest motiv, decât puţini sorţi de izbândă”. [6] Remediile terapeutice ce ţin de alimentaţie şi mişcare sunt, astfel, întregite prin terapia sufletească şi a relaţiei cu Dumnezeu în ambianţa liturgică eclezială.
Jean Valnet remarcă, la rândul său, semnele unei schimbări de optică în ce priveşte modul de abordare a tratamentelor: „La lectura cotidienelor sau a publicaţiilor lunare de toate felurile, franceze şi străine, ne dăm seama că s-a produs o cotitură. Opinia publică se teme, din ce în ce mai mult, de tratamentele agresive, iluzorii, care deplasează problema, o camuflează, o complică uneori până la infinităţi. Medicii devin, în privinţa aceasta, din ce în ce mai conştienţi, cu excepţia câtorva sectari şi a unui anumit număr de practicieni prea absorbiţi de treburile lor pentru a-şi asigura timpul necesar informării”. [7]
În acelaşi sens, observa Honorius Popescu, „experienţa medicală din lumea întreagă arată că medicamentele naturale sunt mai uşor de procurat şi adesea mai bine suportate de organismul uman, în raport cu medicamentele obţinute prin sinteză chimică. Cele mai rezonabile prognoze medicale apreciază că medicamentul natural va câştiga tot mai mult teren, fără a se pune problema renunţării la medicamentul de sinteză, ale cărui servicii sunt incontestabile”. [8]
După K. Szemler, „oamenii de ştiinţă care studiază fiziologia şi au ocazia de a compara felul cum asimilează şi cum reacţionează celulele noastre, fie în prezenţa medicamentelor chimice (sintetice), fie în prezenţa medicamentelor naturale (plante), rămân uimiţi de uşurinţa cu care sunt complet şi repede asimilate cele naturale, faţă de cele chimice. Putem spune că adevăratul leac este cel vegetal, planta, cu atât mai mult cu cât ea nu produce în organism nici o alterare”. [9] Aceasta cu respectarea condiţiilor privitoare la timpul culegerii, la conservarea lor şi la suferinţa vizată.
Ovidiu Bojor pune în atenţie, de asemeni, un aspect referitor la „terapia naturală a populaţiilor străvechi de pe teritoriul patriei noastre: conceptul terapiei integrale, înţelegând prin aceasta terapeutica psiho-somatică aplicată întregului organism şi sufletului, nu numai organului afectat”. [10]
Viziunea creştină revelată propune o perspectivă iconică integrală asupra omului. Nici un aspect ce ţine de „creaţia bună” a lui Dumnezeu nu este ignorat sau depreciat. Am putea spune, împreună cu părintele Ghelasie Gheorghe de la Frăsinei, că vederea duhovnicească „iconizează lumea”, altfel spus priveşte toate lucrurile în lumina gândului, voii şi iconomiei lui Dumnezeu cu privire la ele. Dacă în condiţia de rai raportul omului cu natura avea conţinutul unei cunoaşteri participative prin contemplare, numire şi împărtăşire duhovnicească, o dată cu căderea omului pătrund în natură stricăciunea şi moartea. Urmările „despărţirii” omului de Dumnezeu se prelungesc în întreaga fire şi hrănirea intră sub auspiciile luptei pentru conservare şi supravieţuire. Păcatul, însă, nu poate distruge chipul originar al făpturii şi actelor sale. Mâncarea îşi păstrează dimensiunea „iconică” a chipului împărtăşirii. Chiar dacă prin cădere condiţia euharistică a materiei şi trupului a fost afectată, prin Întruparea lui Hristos s-a redeschis posibilitatea prefacerii dumnezeieşti, în taina Trupului lui Hristos. Împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos este plămada Vieţii veşnice, în realitatea unirii creaţiei cu Dumnezeu.
În concepţia părintelui Ghelasie, sufletul şi corpul, privite după modelul fiinţă-energii, într-o transpunere antropologică a învăţăturii sintetizate de sfântul Grigorie Palama, sunt înţelese în cuprinderea „trupului”, care desemnează unitatea lor sub pecetea chipului dumnezeiesc. Trupul, astfel, are o „condiţie iconică, euharistică”. Moartea indică tocmai afectarea trupului, a condiţiei euharistice a omului ce trăieşte sub imperiul lumii căzute. Însă Hristos a înviat din morţi şi moartea poate fi depăşită în chiar Trupul Lui.
Hrănirea este un mod de susţinere a vieţii. Împărtăşirea dumnezeiască susţine în om Viaţa veşnică, altfel spus rămânerea în om a lui Hristos, Dătătorul de Viaţă. Şi prin această Taină centrală a Bisericii se revarsă în toate aspectele vieţii umane un înţeles restaurat, un nou înţeles. Mădularele vieţii umane sunt pătrunse de suflarea Duhului Sfânt. Întreaga viaţă a omului este regândită sub aspectul menirii de a aduce lumea ca dar spre sfinţire înaintea lui Dumnezeu.
Tot ce există în creaţie se cere privit, arată părintele Ghelasie, în lumina iconomiei divine, ca având un sens duhovnicesc, care serveşte vieţii. Viul creaţiei este susţinut de legătura cu Cuvântul lui Dumnezeu, şi are în sine pecetea actului Său creator. De aceea, raportarea la elementele creaţiei se cere integrată unei înţelegeri care să ia în considerare deopotrivă aspectele ce ţin de chipul originar al lumii, restaurat în Hristos, cât şi anomaliile schimbării de stare a creaţiei, în urma căderii omului.
Dacă vechii hinduşi, preocupaţi de aspectele energetice ale bolilor, observau că „fiecare boală are trei faze”, anume: clătinarea stării de echilibru şi a armoniei organismului, urmată de manifestarea tulburărilor funcţionale şi, apoi, de apariţia modificărilor organice şi corporale [11], medicina isihastă, sintetizată de părintele Ghelasie, are în vedere nu doar afectarea corpului sub aspect mental-informaţional, vital-energetic şi funcţional-organic, ci integralitatea vieţii create ce nu poate fi despărţită de chipul şi lucrarea lui Dumnezeu. Ea caută atât restabilirea dialogului viu cu Dumnezeu, prin rugăciune şi refacerea capacităţilor sufletului ce se face părtaş la Tainele dumnezeieşti, cât şi a conştiinţei de sine alterată de psihopatologia „păcatului”, de fantomele şi umbrele subconştientului şi inconştientului „căderii”, precum şi alinarea suferinţelor trupului şi refacerea capacităţii sale de comunicare cu viul de taină al sufletului şi cel al întregii creaţii.
Observând că boala trupească îşi are originea în negativitatea stărilor sufleteşti şi, în ultimă instanţă, în păcatul înţeles ca „despărţire” de Dumnezeu, Părintele Porfirie sintetizează ordinea priorităţilor în aplicarea remediilor: „De ce luăm medicamente? Pentru că ne îmbolnăvim. Şi de ce ne îmbolnăvim? Fiindcă păcătuim. Dacă însă Îl lăsăm pe Hristos Să se sălăşluiască în întregul nostru suflet, atunci păcatul dispare, dispare şi supărarea, dispare şi boala şi aruncăm toate medicamentele”. [12] Bineînţeles, adaugă el, „când ne îmbolnăvim, ca să nu greşim, trebuie să urmăm sfaturile medicinii şi ale logicii. Mai presus de toate, însă, trebuie să urmăm voia lui Dumnezeu şi să ne încredem în iubirea Sa”. [13]
Dumnezeu este Viaţa în sine şi în condiţia de rai, neexistând moartea, totul era „viu”, totul era modelat de dialogul între „icoane vii”. De aceea, pentru a înţelege dimensiunea iconică a alimentaţiei, suntem invitaţi, în medicina isihastă, să dăm prioritate relaţiei cu Viul dumnezeiesc şi a celei cu viul de creaţie. Chipul originar al hranei este cel de comunicare şi împărtăşire de viaţă. Ruptura dintre suflet şi trup se cere depăşită prin recursul la o terapie ce valorizează prioritatea sufletului în raport cu trupul. Terapia isihastă caută „Restabilirea Ordinii adevărate, în care Sufletul este Vederea Spirituală stăpână şi cea de Energii-Corp este Vedere de Energii datorită Sufletului, ca Prelungire în afară a Sufletului”. [14] Această restaurare a ordinii originare se dobândeşte prin recâştigarea conştiinţei de suflet în chiar actul relaţionării cu Dumnezeul cel viu, Care l-a creat pe om după chipul Său. Conştiinţa propriei identităţi este legată în mod esenţial de acest lucru. Dacă menirea sufletului este să se împărtăşească de Viaţa cea din Izvorul dumnezeiesc, cea a trupului, nu mai puţin, este să devină un locaş şi mădular nemuritor al Vieţii dumnezeieşti.
În fapt, remarcă părintele Ghelasie, „Sufletul Păcătos aduce Boala peste Corp. Dar şi Corpul apoi aduce peste Suflet Boală prin Refuzul Energiilor de a se Întoarce la Limbajul Arhetipal de Suflet, de unde Conflictul dintre Corp şi Suflet generator de Boli. Este o influenţă şi o potenţare reciprocă. Majoritatea Bolilor de Corp afectează tot mai mult şi partea Sufletească, până la drama Psihică. La fel şi cele Sufleteşti se răsfrâng în Corp. Şi aşa se degradează în noi Vitalitatea Corpului şi Integralitatea Sufletească”. [15]
Părintele Ghelasie vorbeşte despre necesara interpenetrare între „medicina laică”, care caută, în general, „doar remedii energetice”, şi „medicina sacră a Sufletului”: „Ele nu se amestecă, dar se întrepătrund. Unii vor ca doar prin Suflet să se Vindece şi Corpul. Alţii doar prin Corp să se vindece şi Sufletul. Medicina Isihastă Integrală le confirmă pe amândouă în conclucrare şi potenţare reciprocă. Trebuie o deschidere egală pe ambele planuri, atât ca Suflet, cât şi ca Energii-Corp. Să ne revenim în fire şi să Recunoaştem că noi suntem deodată şi Suflet şi Corp şi fiecare are specificul său”. [16]
În chip originar, „dacă în Suflet este Transfer Spiritual direct, Dăruire de Conştiinţă şi Iubire Totală”, în Corp, arată părintele, este „Transfer Energetic, de Dăruiri Energetice”. Ca urmare a căderii, însă, sunt afectate atât dialogul sufletesc, cât şi schimbul energetic. „Prin Boli, în locul Dăruirii energetice s-a trecut la Furt şi Acaparare energetică, de unde Ruperile energetice. Ca Stare de Rai, Schimbul-Dăruirea de Energii era ca Împărtăşire-Mâncare Sacră, care s-a Desacralizat în Consum şi Omorâre. Sub pretextul Necesităţii, se Distrug Energiile între ele şi se Amplifică un Chimism Rezidual de elemente stricate şi denaturate”. [17] Terapia isihastă înfăţişată de părintele Ghelasie urmăreşte reîmprietenirea şi restabilirea adevăratei ordini între suflet şi trup.
„Tratamentul Mecanic de Medicamente” ce întâmpină efectele stării de boală nu rezolvă înseşi cauzele acestei disfuncţii din făptura creată. În rai era o altfel de funcţionalitate organică, atrage atenţia părintele Ghelasie. „Era un circuit energetic Viu ce menţinea o funcţionalitate Organică Uniformă şi fără Reziduuri Celulare. Reînnoirea Celulară se făcea direct ca prefaceri interne Vii şi depline. Mâncarea era astfel în Starea de Rai ca un Ritual Sacru, prin care se făceau Schimburi-Transferări de Energii Necontrare, în Comunicare şi Comuniune Perfectă. Păcatul Căderii din Rai Strică acest Miracol Normal, dereglând funcţiile Organelor noastre”. [18] Are loc „Ruperea Viului energetic în Viu şi neviu”. [19] Noi „ca Suflet omorîm pe Dumnezeu din Iubirea-Conştiinţa noastră şi ca Trup Omorâm Energiile Vii şi ne Hrănim cu Energii Moarte” [20], acestea din urmă producând tot mai multe reziduuri, care cer un consum de energie apreciabil în procesul biologic al transformării lor în energii vii şi al eliminării toxinelor rezultate. [21] Este cazul, apreciază părintele Ghelasie, pentru a preveni şi depăşi boala, „să ne Revenim la Firea Normală, a Reîntoarcerii la Viul Dumnezeiesc ca Suflet şi la Reîntoarcerea la Viul Energetic prin Sistarea Hranei Energetice Moarte”. [22] Valorizând „hrana vie”, alimentaţia isihastă are în vedere „Dezintoxicarea şi Refacerea Circuitelor Energetice Normale, prin Restabilirea Legăturilor dintre Suflet şi Corp, dintre Energiile Proprii şi Energiile de Mediu”. [23] Tratamenul bolilor energetice presupune „Revenirea la o Mâncare cu Memorii Vii” şi „Legătura cu Energiile Harice Divine care să dea Rememorarea Sacră a Energiilor Corpului”. [24]
În cartea „Experienţa mea în alimentaţia cu crudităţi”, dr. Cristine Nolfi, care a învins cancerul mamar în urma unui regim strict de „hrană vie” [25], observa că prin utilizarea unei alimentaţii formată integral din crudităţi se detoxifiază sângele, fiind dizolvate şi eliminate impurităţile, se elimină obişnuita senzaţie de foame, se pot efectua chiar munci fizice susţinute. [26] Cercetătorul american Edward Howell a arătat, în 1940, că enzimele „sunt purtătorii vieţii din orice organism viu, fiind deci şi materia vie din alimentele noastre (asta atâta timp cât nu sunt distruse prin fierbere)”. [27]
Părintele Ghelasie subliniază importanţa postului, care, „negând negaţia” căderii, reafirmă viaţa ca „hrănire” din taina sufletului şi a lui Dumnezeu. Postul opreşte dezechilibrul energetic şi reechilibrează funcţionalitatea trupului. Hrana înseamnă aici mai mult decât simpla alimentaţie, aşa încât se poate vorbi despre un un post la nivel sufletesc şi unul la nivel corporal – un post mental, de informaţii negative, un post vital, de sentimente rele, şi un post fizic, prin diferite trepte de renunţare, cuprinzând – în sens descendent – postul total, „mâncarea doar de Alimente Naturale, nefierte, neprefăcute, mâncarea de alimente doar de Origine Vegetală, cu Lactate tot nefierte, dar puţine şi cu zile fără acestea, mâncarea cu alimente jumătate fierte şi jumătate nefierte, apoi mâncarea şi cu carne”. [28]
Pe lângă dezintoxicarea pe care o stimulează, postul „Redeşteaptă Nevoia Organică de Legătură cu Alte Energii Hrănitoare”, restabilind „Reţeaua de Comunicare Energetică Normală a Organelor cu Mediul Energetic”. [29] Postul sufletesc este rugăciunea ca „Oprire a Minţii în Conştiinţa Iubirii de Dumnezeu”, pocăinţa sinceră a inimii ca primire a pogorîrii Sfântului Duh şi „oprirea gândurilor în Cuvântul Sfânt”. [30] Spovedania aduce „Descărcarea Conştiinţei de Toxinele Păcatelor”, iar participarea la slujbele religioase şi împărtăşirea Sfintelor Taine ale Bisericii, „Primirea de Energii Harice şi Curăţirea Directă” lucrate de Sfântul Duh în fiinţa noastră. [31]
În centrul preocupărilor legate de alimentaţie ale părintelui Ghelasie stă o viziune mistică şi liturgică asupra existenţei. Cum Mântuitorul Hristos este „Pâinea coborâtă din cer”, iar pâinea adusă la altar se preface la Sfânta Liturghie în Însuşi Trupul Său, „chipul pâinii” capătă după iconomia dumnezeiască „memorialul” Cuvântului făcut trup, încărcătura de „arhetip al oricărei hrane”. În modelul alimentar pe care îl propune, pâinea pustnicească ocupă un loc central, tocmai prin prisma acestei ordini iconice, a cărei restaurare se prelungeşte la toate nivelele vieţii create, şi care are drept prioritare chipul Vieţii şi pe cel al Împărtăşirii. Este vorba aici despre o trăsătură iconică, nu despre o investire de tip magic cu calitate de euharistie propriu-zisă, cum în mod eronat au interpretat unii comentatori. Tradiţia creştină atestă o preţuire a creştinilor faţă de chipul pâinii, căci din pâine, după voia de Sus, se aduce darul spre liturghisirea euharistică.
Modelul „medicinii isihaste” avansat de părintele Ghelasie nu este unul exclusivist, reductiv, ci, dimpotrivă, elastic şi integrativ, conform cu specificul personal, cu contextul inter-comunicării şi cu anumite trepte de vieţuire isihastă, atestate şi în scrieri consacrate din Tradiţia Bisericii. Astfel, părintele îndeamnă să se ţină cont de particularităţile speciale ce ţin de constituţia psiho-fizică a fiecărui om, reţinându-se din multitudinea reţetelor propuse ceea ce îi prieşte fiecăruia şi urmându-se tratamentele medicale clasice atunci când este nevoie.
Sub aspectul concret al eficacităţii terapeutice, pâinea pustnicească şi-a dovedit deja valenţele în numeroase cazuri, ajutând la eliminarea toxinelor şi reziduurilor, echilibrarea metabolismului şi refacerea organismului în boli deosebit de grave, chiar în cazuri de cancer în stadii avansate. [32]
Evident, părintele Ghelasie priveşte toate lucrurile dintr-o perspectivă iconică asumată şi, astfel, ele apar integrate coerent şi unitar într-o viziune care Îl are în centru pe Hristos, Logosul Întrupat şi Pâinea Vieţii.
Medicina isihastă ca sacroterapie, deşi întemeiată într-o viziune tradiţional creştină asupra sănătăţii, se inspiră, de asemenea, din limbajul şi constatările ştiinţei actuale, mediind vechiul prin nou şi noul prin vechi, pentru a face să vibreze corzile unei intersubiectivităţi puternic ancorate în actualitate. Astfel, autorul ajunge să se refere la o triplă faţă a maladiei umane: maladia conştiinţei, cea a memoriei şi cea a limbajului.
Conştiinţa este purtătoarea informaţiei esenţiale, informaţie activată în mediul substanţial al Iubirii. Transcendenţa, care pecetluieşte lumea, iconicitatea, cauzalitatea de ordin divin şi cea de ordin sufletesc, natura originară, viaţa universală şi menirea omului de a o apăra, iată câţiva din vectorii ce orientează viaţa omului în sensul conştiinţei profunde.
Pe de altă parte, memoria traduce libertatea şi adâncimea mişcării duhului din om, care, prin înclinaţia lui, se raportează la reperele originii. Caracterizând-o ca mişcare a duhului, autorul se referă la „amintirea” originii în cu totul alt sens decât ce este mişcarea ideii despre origine, care face parte din activitatea minţii, posibil desprinsă de cea a duhului. Intuituiv, înţelegem că „amintirea” izvorăşte din om, pe când ideea poate colporta cu sine sugestia unei invenţii străine de natura omului. În ce priveşte calitatea reprezentării prin acest cuvânt, memoria e resimţită ca interioară, organică şi caldă, pe când ideea pare mai degrabă un produs la rece şi exterior omului. Astfel, părintele Ghelasie caracterizează manifestările maladive ale memoriei ca pe o anchiloză a sufletului prin „uitare şi răceală”.
Bolile de limbaj rup sintaxa comunicării şi comuniunii între suflet şi corp, între corp şi lume, între eu şi celălalt, iar în interiorul corpului distrug ierarhia intrinsecă sistemului vital, fapt tradus în hipo- şi hiperfuncţii. Reţine atenţia ideea, extrem de actuală, că la orice nivel al ei o structură a existenţei nu este o simplă organizare materială, ci un fapt de limbaj, cu semantică implicită. În interiorul ştiinţelor fizice, se vorbeşte chiar de o a treia treaptă a acestora, de fizică a sensului (meaning physics). Acest limbaj – indiferent de faptul că poate cunoaşte grave dereglări – e menit să circule între macro- şi microunităţile existenţei, de la suflet şi minte la corp, între exterior şi interior, materie şi spirit, Dumnezeu şi creaţie, într-un circuit de comuniune şi de sens ce subîntinde logosic viaţa universală.
Astăzi e în vogă ideea că informaţia dirijează din umbră structura materiei. Mintea umană, ca sediu al informaţiei e ca o uriaşă placă turnantă, alimentată de mişcarea ideilor, în această calitate fiind comparabilă cu un motor ce poate să impulsioneze, în plan văzut sau nevăzut „răspunsul” dat de creier şi de materie în sens mai larg, conform unui program mental. Prin stările psihice determinăm în mod preponderent inconştient funcţionarea corpului, apariţia bolilor, răspunsurile vitale, limbajul organelor. Aceasta e una din temele majore de dezbatere astăzi.
Fiecare lucru trăit trece prin filtre mentale, prin condiţionările culturale, înainte de a fi înregistrat ca real, ceea ce înseamnă în termeni simpli că realitatea nu poate fi resimţită la fel de către fiecare; prin urmare, ca fiinţe umane însetate de adevăr suntem constant angajaţi în descoperirea ei, posibil depăşind propriile neputinţe către nivele superioare ale conştienţei. „Astăzi nu trebuie să mai vorbim în mod separat de un sistem nervos central, de un sistem endocrin, nici de un sistem imunitar, ci mai degrabă de o reţea unificată de vindecare constituind faţeta încarnată a conştienţei superioare, care rezonează la nivelul lanţurilor energetice constitutive fiinţei noastre”, afirmă dr. Mc Clelland, un neuropsiholog convins de acţiunea spiritului în actul vindecării.
Viziunea multidimensională a fiinţei umane şi înţelegerea modului în care spiritul poate acţiona, spre exemplu, asupra secreţiei hormonale a glandei pineale, dar şi asupra întregii chimii elaborate de creierul nostru, pot deveni baza multor terapii viitoare. Este, cel puţin, ceea ce oamenii de ştiinţă şi neurobiologii sunt pe cale să admită cu privire la ceea ce ei numesc vindecători interni. Sunt unii savanţi (Jean Charon) care n-au ezitat să atribuie particulei de materie însăşi, într-o sferă indefinită a intimităţii ei, proprietatea viului. Pornind de aici, se poate înţelege eşecul pe care îl cunosc unele persoane foarte bolnave, aflate în bătălia pentru vindecare, şi care manifestă o puternică autorespingere, manifestată prin dezgust faţă de corp, prin sentimentul de ruşine, sau chiar prin frica profundă de boală, manifestată prin imaginaţie morbidă. Aceştia sunt numiţi de Patrick Drouot factori de antivindecare. Imaginea mentală proiectată asupra fenomenului corporal, văzut în mod greşit ca o maşinărie oarbă, ce se strică, fără nimic raţional, viu şi inteligibil în esenţa ei, apoi „demonizarea” fenomenului morţii prin neînţelegerea lui, prin chiar lipsa de compasiune faţă de natura care suferă, şi ea, înlăuntrul omului, acestea sunt atitudini care hrănesc boala. Asupra acestor aspecte atrage atenţia, în mod fundamental, medicina isihastă.
În spiritul medicinii isihaste, corpul nu e conceput ca opusul spiritului, făcând, ca atare, parte din categoria obiectelor al căror destin e descompunerea materială după legi mecanice şi indiferente. Dacă există o realitate înglobantă a corpului, aceasta e indicată a fi realitatea integrală a trupului – suflet şi corp sub pecetea divină. Locul corpului este alături de suflet... „Nici ştiinţa nu mai exclude partea sufletească. Se aude tot mai mult de vindecări miraculoase, obţinute pe cale sufletească”. [33] „Încercăm acum să înţelegem ce este «variabila» iubire şi care este relaţia ei cu sistemul endocrin şi cu imunitatea” (dr. Mc Clelland, Universitatea Harvard).
După părintele Ghelasie, activitatea de apărare a limfocitelor face parte din limbajul inteligent al naturii, expresie a co-reacţiunii vii. „Microbii sunt limbaje de viu negativizat”. [34] Cu deosebire trebuie arătat că medicina isihastă se revendică de la o viziune a valorificării globale a vieţii, excluzând din teoria fundamentelor ideea de contrarietate, şi totodată preconizând o practică menită să depăşească dualismul inerent căderii. Astfel, chimioterapia, deşi nu e respinsă dintre mijloacele de vindecare, e considerată, totuşi, de autor, o metodă viciată de propria agresivitate anti-biotică şi prin excesiva ei practicare. Se ştie că antibioticul ucide forme de viaţă, or chiar prin legea conexiunii universale noi suntem în legătură şi cu acest viu care ne vatămă organismul şi care, conform gândirii isihaste atotacoperitoare prin iubire, se cere îndepărtat prin mijloace nonviolente. De altfel, terapia neagresivă (a se vedea, de exemplu, medicamentele pro-biotice) este din ce în ce mai practicată astăzi, încercându-se, totodată, obţinerea unui remediu la riscul rezistenţei la antibiotice. Un fapt de maximă importanţă este următorul: fie că vorbim de terapii naturale sau de alte metode de vindecare, omul trebuie să fie pe deplin conştient de scopul lor spiritual. O practică în gol de intenţionalitate nu îşi atinge menirea.
Konrad Lorenz, în lucrarea sa „L’agression – une histoire naturelle du mal” [35], aduce argumente în plus la o ipoteză formulată de antropologia clasică, şi care şi-a găsit susţinere în etologia contemporană (D. Morris). Se afirmă că alimentaţia omului preistoric a fost, iniţial, vegetariană, şi că acest mod de alimentaţie determina caracterul pozitiv-adaptativ al agresivităţii primare, care nu era una de tip distructiv. Convieţuirea paşnică între făpturi şi între specii era încă posibilă, chiar în condiţiile concurenţei pentru hrană. Când din culegător vegetarian omul a devenit un vânător carnivor, o cotitură decisivă s-a produs în istoria omului.

Note:
[1] Maurice Mességué, „Băi de plante. Sănătate şi vindecare”, ed. Venus, Bucureşti, 1997, p. 9.
[2] Ibid.
[3] Maria Treben, „Sănătate din farmacia Domnului”, Hunga Print, Budapesta, 1994, p. 3.
[4] Ibid., p. 4.
[5] Sebastian Kneipp, „Remedii de medicină naturală”, Casa de editură Craiova, 1995, pp. 259-260.
[6] Alexander Reinhardt, „Poveţele maicii Sofronia”, Ed. L.V.B., 1997, p. 15.
[7] Jean Valnet, „Tratamentul bolilor prin legume, fructe şi cereale”, ed. Garamond, Bucureşti, f. a., p. 16.
[8] Honorius Popescu, „Resurse medicinale în flora României”, ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1984, p. 8.
[9] K. Szemler, „Leacurile strămoşilor. Izvoare ale sănătăţii şi vindecării bolilor”, ed. Edinter, 1995, pp. 12-13.
[10] Ovidiu Bojor, „Farmacia Casei. Terapia Naturală”, ed. Ulpia Traiana, 1995, p. 6. În opinia autorului, „în special în afecţiunile cronice, ar trebui început orice tratament cu mijloacele pe care natura ni le pune la dispoziţie şi nu invers, adică să se recurgă la tratamente naturale după ce toate remediile clasice au fost epuizate” (Ibid., pp. 6-7).
[11] Dr. Andor Oláh, „Farmacia naturii”, ed. Mentor, 1996, p. 105.
[12] Konstantinos Yannitsiotis, „Lângă părintele Porfirie”, ed. Bunavestire, Bacău, 1999, p. 144.
[13] Ibid., p. 145.
[14] Ieromonah Ghelasie, „Medicina Isihastă”, ed. Platytera, Bucureşti, 2009, p. 46.
[15] Ibid., pp. 42-43.
[16] Ibid., p. 43.
[17] Ibid., p. 47.
[18] Ibid., p. 49.
[19] Ibid., p. 50.
[20] Ibid.
[21] „Majoritatea covârşitoare a alimentelor pe care le consumăm este preparată (gătită). Noi prăjim, fierbem, înăbuşim, coacem aproape tot ceea ce mâncăm. Pentru că mâncarea a fost schimbată faţă de starea ei naturală, iar noi nu suntem adaptaţi biologic să ingerăm o cantitate aşa de însemnată din mâncarea transformată, reziduurile unei digestii şi asimilări incomplete formează o mare cantitate de deşeuri în corpul nostru. Aceste deşeuri sunt toxice. Dacă în dieta cuiva predomină aceste mâncăruri concentrate (numesc «mâncăruri concentrate» toate alimentele gătite), corpul, într-un mod regulat, este încărcat cu toxine” (Daniel Menrath, „Dieta vieţii. Miracolul vindecării prin hrană”, ed. Esotera & ed. Mondocart Pres, Bucureşti, 1998, p. 17). Acelaşi autor aminteşte următorul principiu, subliniat şi de părintele Ghelasie: „combinaţiile alimentare incorecte sunt motivele esenţiale ale tulburărilor intestinale, care provoacă, mai departe, o multitudine de boli” (Ibid., p. 26).
[22] Ieromonah Ghelasie, „Medicina Isihastă”, p. 50.
[23] Ibid., p. 203.
[24] Ibid., p. 221.
[25] În urma introducerii fierturilor în alimentaţie în proporţie de 40%, cancerul a reapărut, fiind învins după ce a început din nou un regim strict de crudităţi (vezi Ernst Günter, „Hrana Vie. O speranţă pentru fiecare”, ed. Venus & ed. Ştiinţa, Bucureşti & Chişinău, 1995, p. 16).
[26] Ibid., p. 17.
[27] Journal of the American Association for Medical Physical Research, 15 Aprilie 1940, apud Ernst Günter, „Hrana Vie. O speranţă pentru fiecare”, p. 18.
[28] Ieromonah Ghelasie, „Medicina Isihastă”, p. 204.
[29] Ibid., pp. 204-205.
[30] Ibid., pp. 206-207.
[31] Ibid., p. 206.
[32] „Pâinea neagră sau integrală este, într-adevăr, mai sănătoasă decât pâinea albă, dar nu poate fi socotită o hrană totală pentru că, prin coacere, se pierd enzimele; ea face parte din categoria mâncărurilor gătite. Suferinzii de reumatism şi artrite ar trebui să o evite cu totul, ca şi oamenii corpolenţi. În antichitate, de pildă, iudeii fabricau singuri pâinea integrală sănătoasă, întinzând aluatul şi uscându-l la soare (ceea ce părintele Ghelasie, în cadrul tradiţiei monahale creştine, numeşte „pâine pustnicească”, n. n.). De ce n-ar găsi şi brutarii noştri o idee similară de obţinere a pâinii? Dar vor trebui să găsească o soluţie atunci când va fi solicitată de consumatori” (Ernst Günter, „Hrana Vie. O speranţă pentru fiecare”, pp. 66-67).
[33] „Medicina Isihastă”, p. 43.
[34] Ibid.
[35] Flammarion, Paris, 1969.

Florin Caragiu, Liviu Bogdan Vlad

(Postfaţă la volumul „Taina Hranei. Reţetele Medicinii Isihaste”, ed. Platytera, 2011, pp. 257-268)

Dialog cu imnograful Silviu Marin, interviu realizat de diac. Ioniţă Apostolache

2011-03-10T23:24:00.000-08:00

„Sfântul Irodion m-a ales pe mine nevrednicul să-i alcătuiesc slujba“

Una dintre cele mai importante coordonate ale vieţii liturgice în Biserica noastră este fără îndoială poezia imnografică. Cu o istorie de peste două milenii în spate, această veche şi frumoasă tradiţie rezistă şi astăzi datorită pasiunii fervente a unor oameni cu suflet mare şi cu inspiraţie de la Dumnezeu. Printre aceştia se numără şi Silviu Marin, protopsalt la Biserica "Sfinţii Voievozi" din Bucureşti. Silviu Marin, absolvent al Facultăţii de Teologie "Justinian Patriarhul" din Bucureşti, a alcătuit şi a pus pe note slujba Sfântului Irodion de la Lainici, de curând aprobată de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

- Domnule Silviu Marin, aveţi un dar nu foarte întâlnit în viaţa Bisericii noastre, alcătuirea de imne liturgice. Din perspectiva specialistului, ce ne puteţi spune despre regulile sau etapele care trebuie urmate în compunerea unei slujbe?

- Este necesar ca, atunci când purcedem la întocmirea unei noi slujbe, să citim cu atenţie Sfânta Scriptură şi să alegem bine pasajele potrivite vieţii sfântului. Sfinţii imnografi aveau un limbaj şi o gândire asociativă. Aceasta pentru că Însuşi Mântuitorul Hristos vorbea mulţimilor în parabole, într-un limbaj asociativ-iconic, folosind hiperbolele, paralelismele şi metaforele. Spre exemplu, când i se adresează fariseului Nicodim, El zice: "Şi precum a înălţat Moise şarpele în pustie, aşa şi Fiul Omului Se va înălţa" (Ioan 3, 14). Aici tipul este Moise, iar antitipul este Însuşi Hristos, Cel ce desăvârşeşte şi completează imaginea vechi-testamentară. Aşadar, limbajul imnelor liturgice este unul iconico-asociativ tocmai pentru că în Biserica Ortodoxă nu s-a putut impune o filosofie de tip scolastic, axată pe o construcţie dialectică piramidală şi lipsită de prioritatea existenţială a revelaţiei dumnezeieşti.

Următorul pas este să identificăm modelul isomorfic care a trăit înaintea sfântului nostru şi ale cărui virtuţi acesta le împlineşte întocmai. În acest sens sunt grăitoare cuvintele Sfântului Apostol Pavel, care zice: "Fiţi următori ai mei, precum şi eu sunt al lui Hristos" (I Corinteni 11, 1). În continuare trebuie să ne dăm seama de trăsătura fundamentală a chipului şi de caracteristica dominantă a personalităţii sale. Se pot insera şi amănunte secundare din viaţa sfântului, însă numai cu condiţia ca acestea să reliefeze o specificitate aparte, conformă cu metoda asociativ-iconică despre care vorbeam mai devreme.

Citind, astfel, sinaxarele sfinţilor şi apoi slujbele acestora, putem observa cu uşurinţă că nu toate întâmplările istorisite sunt redate în slujbă. Prin urmare, nu orice amănunt din viaţa sfântului îl putem insera în compoziţia noastră imnografică. Aşa cum există o erminie iconografică bine stabilită, cu reguli şi canoane precise de la care iconarul nu se îndepărtează, tot aşa şi în realizarea unei slujbe trebuie respectate mai multe norme de fond care se desprind de regulă din litera Scripturii şi din viaţa sfântului.

Acatistul Maicii Domnului, o adevărată capodoperă bizantină

- În creaţia dumneavoastră de până acum, ce operă imnografică v-a inspirat cel mai mult?

- Preţuiesc în mod deosebit Imnul Acatist al Maicii Domnului, atribuit după unii comentatori Sfântului Roman Melodul, iar după alţii, unui autor anonim. Este o adevărată capodoperă bizantină, devenită model imnografic pentru creaţiile liturgice ulterioare. Minunatele condace ale Sfântului Roman Melodul se bazează pe metrica acestei monumentale lucrări teologico-liturgice, care nu e inspirată din poezia greacă, ci din compoziţii poetice siriace similare imnelor Sfântului Efrem Sirul, după cum reiese din lucrarea profesorului italian Ermanno M. Toniolo, "Acatistul Maicii Domnului - explicat". Vrednicul mitropolit Bartolomeu Anania a învăţat pe de rost acest imn în timpul anilor grei de închisoare comunistă, folosindu-l în rugăciunile sale. După cum spunea părintele Daniil de la Rarău, "la auzirea Acatistului trebuie să rămâi neclintit, drept ca o lumânare care arde în încremenită slăvire".

În afară de "Sfântul Acatist al Maicii Domnului" apreciez în mod deosebit lucrările mitropolitului Anania, cele ale ieroschimonahului Daniil de la Rarău şi acatistele compuse de părintele Ghelasie Gheorghe de la Mănăstirea Frăsinei.

Metrica şi ritmul unei compoziţii imnografice

- Vorbiţi-ne despre tipurile de metrică, despre provenienţa şi rolul pe care îl au în alcătuirea unei compoziţii liturgice.

- La traducerea "Prohodului Mântuitorului Hristos" din limba greacă în limba română, s-a păstrat intactă structura metrică a imnelor bizantine. În lucrarea sa de la 1836, Macarie Ieromonahul foloseşte isosilabia şi isotonia, adică acelaşi număr de silabe şi aceleaşi accente.

O altă traducere ce păstrează metrica şi melosul originar bizantin este "Paraclisul Mic al Maicii Domnului", alcătuit de asemenea după varianta grecească de către dascălul şi psaltul Anton Pann. Chiar dacă aceste traduceri au mici deficienţe literar-estetice, putem afirma cu uşurinţă că ele au fost alcătuite cu o destinaţie precisă, şi anume de a-l face pe credincios să rămână la slujbă, cu mintea nerăspândită. Mai mult decât atât, deşi majoritatea imnelor liturgice cântate la strană nu pot fi reţinute în totalitate de către credincioşi, avem garanţia că ele rămân adânc întipărite în sufletul acestora. Nu suntem împotriva românizării cântărilor bizantine, dimpotrivă, ar fi fost foarte frumos să introducem în cult anumite motive folclorice româneşti şi să le interpretăm aşa cum cântau odinioară moşii şi strămoşii noştri. Se poate însă compune o slujbă pentru un sfânt român propus pentru canonizare la nivelul cel mai înalt din punct de vedere literar şi estetic, păstrând ritmul şi melosul bizantin, tocmai datorită faptului că nu mai există constrângeri asupra unei traduceri din limba greacă.

În final, pot spune că nu sunt singurul imnograf care s-a străduit să facă o astfel de încercare imnografică. În acelaşi tipar metric se poate încadra şi Slujba Sfântului Gheorghe de la Cernica - care a primit girul Sfântului Sinod, chiar dacă textul literar diferă foarte puţin de textul melodic.

Slujba Sfântului Irodion de la Lainici

- Aţi alcătuit de curând Slujba Sfântului Cuvios Irodion de Lainici, care, după cum se ştie, a primit girul Sfântului Sinod. De unde v-a venit ideea de a încondeia aceste frumoase versuri liturgice?

- În urma unui pelerinaj la Muntele Athos, făcut acum patru ani împreună cu părintele diacon Cornel Coman, şi dumnealui un talentat imnograf, am început să compun, cu ajutorul Maicii Domnului, imne liturgice închinate sfinţilor români. La început am scris două canoane închinate Sfinţilor Neofit şi Meletie de la Stânişoara, aceştia fiind de curând propuşi pentru canonizare. În paralel, am pus pe numele (notele) bizantine "Catavasiile Fiului Risipitor" din Triod şi primul Canon al Maicii Domnului de la Pavecerniţa Mică. Ulterior, în anul 2008, am mers pentru a patra oară la Mănăstirea Lainici ca să mă închin la mormântul Cuviosului stareţ Irodion. Despre sfinţenia vieţii sale aflasem în urmă cu 15 ani din Patericul Românesc, al vrednicului de pomenire protosinghel Ioanichie Bălan. Aprinzându-i candela, i-am cerut binecuvântarea de a-i alcătui slujba, neştiind că va fi propus pentru canonizare. Trebuie să mărturisesc aici prezenţa vie a sfântului stareţ, fără de care, nu numai că n-aş fi început nici un demers imnografic, dar nici n-aş fi avut tăria necesară de a-l duce la bun sfârşit. Sunt conştient că Sfântul Irodion m-a ales pe mine nevrednicul să-i alcătuiesc slujba, şi nu prin puterile mele. Pentru început am întocmit un proiect de slujbă. Mare mi-a fost mirarea că la numai câteva săptămâni de la finalizarea acestuia am aflat din "Ziarul Lumina" că s-au descoperit moaştele Cuviosului Irodion. Aşa încât, înainte de scoaterea la lumină a sfintelor sale moaşte, avea deja slujba întocmită. Am alcătuit apoi Acatistul şi Paraclisul sfântului, fiind îndeaproape povăţuit şi îndrumat de Înalt Preasfinţitul Părinte Irineu, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei, care a diortosit în final toată această lucrare. Aşa se face că, la 3 mai 2009, fostul stareţ de la Lainici avea întocmită şi icoana, şi slujba.

"Ai ajuns jertfelnic sfânt al Dumnezeirii"

- Care au fost reperele folosite pentru aşezarea pe note psaltice a slujbei Sfântului Irodion?

- Am ales pentru slujba Utreniei două pericope evanghelice ale Sfântului Apostol şi Evanghelist Matei: capitolele 18, cu versetele de la 1 la 6, şi capitolul 11, cu versetele de la 25 la 30. Este locul în care Mântuitorul Hristos vorbeşte despre smerenia pruncilor, un fapt care mi s-a părut esenţial pentru definirea personalităţii sfântului. La Sfânta Liturghie am ales însă capitolul 6 din Evanghelia de la Luca, versetele de la 17 la 23. Aici ni se relatează despre tămăduirea celor chinuiţi de duhuri necurate şi despre Fericiri, Sfântul Irodion fiind, după cum se ştie, un vindecător al bolilor sufleteşti şi trupeşti şi, în acelaşi timp, oglindind în propria sa viaţă chipul virtuos al cuvioşiei. Urmărind îndeaproape modelele isomorfice ale sfântului, am ajuns la concluzia că acestea sunt, fără doar şi poate, Sfântul Gheorghe de la Cernica şi Sfântul Ierarh Calinic, fiul său duhovnicesc, după cum mărturiseşte troparul.

O altă caracteristică a sfântului este aceea de a fi vrednic cinstitor al Maicii lui Dumnezeu, precum se spune în Condacul său: "Cel ce ai fost vrednic cinstitor al Maicii Domnului, încredinţându-te ei ca un fiu, ai ajuns în lăcaşurile Domnului jertfelnic sfânt al Dumnezeirii; că aprins fiind de focul Duhului Sfânt, ai întărit în rugăciune pe ucenicii tăi, cu care te bucuri în veci, Părinte Irodioane!" Trebuie să subliniem în continuare că Sfântul Irodion este şi un vas ales al înaintei vederi, aşa cum ne rugăm la Acatist: "Simţindu-ţi sfârşitul aproape, fraţii s-au strâns să asculte îndemnul tău cel din urmă. Atunci ai văzut în duh lăcaşul şi mănăstirea pustiite şi arse, şi cu cutremur le-ai spus: "Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte, sfânta jertfă în pace a o aduce!", cântând: Aliluia!"

Sofronie al Ierusalimului, sfântul imnograf

În rândul celor mai de seamă imnografi ai Bisericii noastre se înscrie şi Sfântul Sofronie, patriarhul Ierusalimului, a cărui sfântă pomenire o facem astăzi. S-a născut în anul 550 la Damasc. În tinereţe a fost profesor de retorică, primind, datorită elocinţei sale, renumele de Scolasticul. A ales în cele din urmă să slujească numai lui Dumnezeu şi s-a călugărit la Mănăstirea "Sfântul Teodosie" de lângă Ierusalim. Aici l-a cunoscut şi s-a împrietenit cu Ioan Moshos.

A fost ales patriarh al Ierusalimului în anul 634.

În ceea ce priveşte moştenirea pe care a lăsat-o Bisericii, trebuie ştiut că, pe lângă operele dogmatice şi pastorale, Sfântul Sofronie este autorul unei monumentale creaţii imnografice.

Odele sale anacreontice, 23 la număr, îl recomandă printre cei mai de seamă imnografi ai Bisericii.

A trecut la Domnul în anul 638, la 11 martie.

"Cel ce ai fost vrednic cinstitor al Maicii Domnului, încredinţându-te ei ca un fiu, ai ajuns în lăcaşurile Domnului jertfelnic sfânt al Dumnezeirii; că aprins fiind de focul Duhului Sfânt, ai întărit în rugăciune pe ucenicii tăi, cu care te bucuri în veci, Părinte Irodioane!" - Condacul Sfântului Irodion

(text apărut în cotidianul "Lumina", Vineri, 11 Martie 2011.)

Reportaj la mânăstirea Pătrunsa (TVR1)

2011-03-07T14:39:00.000-08:00